Câştigarea independenţei de stat – 9 mai 1877

La 9 mai 1877 Parlamentul proclama independenţa României, consfinţită prin cuvintele ministrului de Externe Mihail Kogălniceanu: „Suntem independenţi, suntem naţiune de sine stătătoare […] suntem o naţiune liberă şi independentă“.

Proclamarea independenţei s-a putut produce în contextul răscoalei antiotomane izbucnite în 1875 în Bosnia şi Herţegovina, amplificată prin răscoala bulgarilorşi revolta armată a Serbiei şi Muntenegrului în anul următor. La 26 iunie 1876, ţarul Alexandru al II-lea şi împăratul Franz Joseph s-au întâlnit în Boemia şi au încheiat un acord secret. Austro-Ungaria nu se opunea acţiunilor Rusiei contra Imperiului Otoman, se alegea cu Bosnia şi Herţegovina, iar Rusia recăpăta cele trei judeţe din sudul Basarabiei, pierdute la Paris, în 1856.

La 12 aprilie 1877 Rusia declara război Imperiului Otoman. Rusia avea neapărată nevoie de România pentru a putea desfăşura în bune condiţii campania pe linia Dunării, dar Carol I nu voia să cedeze comanda armatei în mâinile generalilor ruşi. Au avut loc mai multe runde de negocieri, până când, la 4 aprilie 1877, s-a semnat Convenţia de trecere a armatei ruse prin România. Trupele ruse au intrat în România cu o zi mai devreme decât data declarării oficiale a războiului, fără să ceară acordul autorităţilor române, pentru a ocupa podul de la Barboşi, peste Siret, a cărui distrugere de către otomani le-ar fi îngreunat mult transporturile. Românii au acceptat explicaţiile ruşilor, mai ales că trupele ruse se comportau cu mare grijă, spre deosebire de alte ocupaţii. În schimb, ţarul a refuzat participarea armatei române la operaţiunile militare peste Dunăre.

Suferind înfrângeri la sud de fluviu şi fiind într-o situaţie foarte grea, marele duce Nicolae, care comanda trupele ruse, trimite la 19 iulie 1877 lui Carol I următoarea telegramă: „Turcii, adunând cele mai mari mase de trupe la Plevna, ne zdrobesc. Rog să faci fuziune, demonstraţiune şi, dacă se poate, să treci Dunărea cu armata, după cum doreşti.“ Armata română a acţionat în principal la Plevna, comanda trupelor române şi ruse de pe acest teatru de operaţiuni având-o Carol I.

Era prima participare la un război a armatei române şi au ieşit în evidenţă o serie de deficienţe în organizarea şi conducerea trupelor în luptă. Cu toate acestea, comandamentul rus a apreciat elogios eficacitatea artileriei române şi, comparând rezultatele cu cele ale artileriei proprii, a solicitat detaşarea câtorva secţii de artilerie române pentru efectuarea tirului de reglaj al bateriilor ruse.

În după-amiaza zilei de 29 august s-a ţinut un consiliu de război la care au participat principele Carol I, ţarul Alexandru al II-lea, marele duce Nicolae, şefii statelor-majore şi comandanţii de corpuri de armată. Carol I s-a pronunţat pentru amânarea cu câteva zile a asaltului general, timp necesar pentru dislocarea de efective ruso-române suplimentare în vestul Plevnei. Majoritatea participanţilor la consiliul de război a decis însă ca atacul să se dea a doua zi. Argumentul principal: era Sf. Alexandru, ziua onomastică a ţarului.

Din cauza unei recunoaşteri prost făcute, nici ruşii, care ocupaseră anterior poziţiile din zona respectivă, nici românii nu au realizat că obiectivul atacului trupelor române, precedat de o vale adâncă cu pante acoperite de mărăciniş şi împânzite de poziţii apărate de reţele de sârmă, îl reprezentau două redute care, privite de la distanţă, dădeau impresia uneia singure de mari dimensiuni. Trupele române au dat în acea zi patru atacuri, soldate cu numeroşi morţi şi răniţi. Au pierit atunci maiorul George Şonţu, căpitanul Valter Mărăcineanu, s-au remarcat locotenent-colonelul Serghie Voinescu, maiorul Alexandru Candiano-Popescu şi căpitanul Moise Groza, care au restabilit ordinea în coloanele de atac şi au îmbărbătat trupele. Carol I s-a deplasat până în liniile Diviziei 4 infanterie pentru a îmbărbăta ofiţerii şi trupa. Prezenţa sa a fost primită cu aclamaţii de militari. La al patrulea atac, militarii români au reuşit să umple şanţurile cu fascine, să escaladeze parapetul şi, după o oră, să intre în reduta Griviţa 1. În primele rânduri s-a numărat şi majoritatea ofiţerilor comandanţi care, efectiv, au tras trupa după ei.

Cucerirea redutei Griviţa 1 a reprezentat un succes incontestabil. A fost considerat ca atare atât de observatorii străini, cât şi de ruşi, care şi-au schimbat atitudinea. Victoria a avut un efect pozitiv şi pe plan diplomatic, de acum reprezentanţii români fiind acceptaţi ca parteneri de dialog în capitalele europene.

Numai că abia câştigată independenţa faţă de Poartă, era să o pierdem în mâinile aliatului de pe câmpul de luptă. La 19 februarie 1878 se încheia Pacea de la San Stefano, cu ale cărei prevederi nu au fost de acord nici marile puteri, dar nici România, care pierdea cele trei judeţe din sudul Basarabiei. La sfârşitul lunii martie 1878, cancelarul A.M. Gorceakov a recurs la ameninţări făţişe faţă de reprezentantul diplomatic român la St. Petersburg, ameninţând cu „ocuparea României şi dezarmarea armatei române“. Informat, principele Carol I a răspuns, la 21 martie, că „o armată care a luptat la Plevna în faţa împăratului Alexandru II poate să se bată până va fi nimicită, dar nu se va lăsa să fie dezarmată“. S-au luat măsuri pentru pregătirea teritoriului în vederea unei rezistenţe armate, s-au organizat trupele în acest sens, iar Carol I a părăsit Bucureştiul, retrăgându-se în Oltenia.

Deschiderea la 1 iunie 1878 a lucrărilor Congresului de Pace de la Berlin a detensionat situaţia. În final, lucrările acestuia au consfinţit independenţa României.

Sursa: eualegromania.ro