Laurențiu Barbu
Castorul european (Castor fiber) sau brebul (termen care s-a păstrat din fondul arhaic al limbii române) este un rozător semiacvatic care, altădată, trăia în preajma râurilor din toate zonele ţării noastre. Castorul, a cărui origine trebuie căutată cu peste 50 de milioane în urmă, a dispărut din zona geografică a ţării noastre de aproximativ un secol.
La noi, un ultim exemplar de castor a fost zărit în 1823, în zona Moldova Veche, din judeţul Caraş-Severin. Pe la începutul secolului trecut, în Europa şi Asia mai supravieţuiau aproximativ 1200 de exemplare. Castorii s-au împuţinat treptat, din ţările europene, încă din secolele al XII-lea – al XIII-lea, ulterior şi din Siberia, Caucaz, Altai. Ultimii castori au fost vânaţi în Elveţia, în 1804, în Olanda, în 1825, în Lituania, în 1841, în Suedia, în 1871.
Pentru spaţiul românesc, brebul/castorul are şi o semnificaţie culturală/mitologică, pentru că, în vechea civilizaţie geto-dacă, era considerat un animal totemic – protector al populaţiei şi venerat ca atare.
Chiar dacă nu se situează, ca importanţă, din perspectiva mitologică, pe acelaşi plan cu lupul, la geto-daci, care se numeau ei înşişi “daoi”/”lupi” sau “cei care sunt asemenea lupilor”, brebul era preţuit ca semn al vechimii poporului dac şi al legăturii indestructibile cu natura primordială. Creaţiile noastre folclorice îl pomenesc, Mihail Sadoveanu, într-un excepţional roman mitologic, “Creanga de aur”, creează un personaj al cărui nume trimite la animalul totemic al dacilor.
De asemenea, în multe toponime româneşti se conservă amintirea acestei vietăţi, dovadă că au existat vremuri când castorul popula prundurile şi apele noastre, iar omul nu ignora prezenţa acestuia – Breb/Valea Brebilor (sat în Maramureş), râul Breboaia (afluent al râului Mara, tot în Maramureş), Brebina, Brebenei (în judeţul Gorj), Biborţeni (în judeţul Covasna, în maghiară, Bibarcok) etc.
Etimologia cuvântului “breb”
Denumirea veche a castorului, “breb”, vine din indo-europeană – “bhebhrus” – rădăcina cuvântului, “bher”, însemnând “castaniu”, “lucios”. Din indo-europeană, cuvântul a fost moştenit şi în limbile germanice vechi (“”bebr”/”bibar”), în slava veche (“bobr”, ulterior, “brebu”).
În limbajul ştiinţific, unii specialişti preferă denumirea savantă “castor”, “breb” fiind considerat un termen arhaic. Alţii acceptă ambele denumiri, “castor” provenind din latina savantă şi fiind folosit mai ales pentru populaţiile de castori nou introduse în diverse regiuni din Europa şi Asia.
Castorul – origine, aspect, comportament, curiozităţi
Există două specii de castor – Castorul euroasiatic (Castor fiber), din care face parte şi brebul românesc, şi Castorul nord-american, ambele aparţinând familiei Castoridae.
Date recente, bazate pe analize ale ADN-lui mitocondrial, arată că specia europeană a rezistat ultimei glaciaţiuni (care a început în urmă cu peste 100 000 de ani şi s-a terminat în urmă cu 10 000 de ani) în două “refugii” principale: în Peninsula Iberică şi în sudul Franţei, pentru castorul occidental, şi în zona Mării Negre, pentru sub-specia orientală. Acest fapt explică diviziunea populaţiei de castori supravieţuitori în două unităţi evolutive diferite, în vestul şi în estul Europei.
Este cel mai mare rozător din Eurasia şi America de Nord, animal seminocturn, fiind activ şi ziua şi noaptea. Lung de aproape 90 de centimetri, cu o greutate care poate ajunge până la 25 de kilograme, brebul are blana mătăsoasă, brun-rosiatică (de unde şi denumirea), membrele scurte, coada lată şi solzoasă, incisivi puternici. Femelele sunt uneori mai mari decât masculii.
Habitatul castorului este în apropierea apelor, unde îşi construieşte cuib, pe care îl apără de intruşi înconjurându-l cu baraje, maldăre de noroi, pietre, amestecate cu urină şi o secreţie din sacul anal (castoreum). Mai ales toamna sapă adânc la rădăcina copacilor sau îi retează, pentru a-şi ridica astfel barajele protectoare. Se hrăneşte cu rădăcini, plante acvatice, papură, trestie, scoarţă de copaci (salcie, anin, plop).
Familia de castori este pe viaţă, numai dacă unul dintre ei moare, celălalt îşi caută un alt partener. Fac 2-4 pui pe an, perioada de împerechere fiind ianuarie-februarie, cu o gestaţie de aproximativ 100 de zile. Puii rămân alături de părinţi până în jurul vârstei de doi ani. Un castor poate trăi 15-20 de ani, în captivitate chiar mai mult.
Castorul este un veritabil “inginer” constructor şi peisagist, are caracteristici unice în lumea animală. Este singurul capabil să construiască diguri, să creeze imense rezerve de apă şi să taie arbori.
Fiind mamifere semiacvatice, care au apărut cu milioane de ani în urmă, aceste vieţuitoare au jucat un rol major în configurarea peisajelor, a ecosistemelor şi hidrosistemelor. Castorii modifică, de multe ori, caracteristicile mediului, creând mlaştini, loc favorabil pentru plantele hidrofile. Construcţiile castorilor pot afecta uneori şi locuinţele oamenilor sau plantaţiile silvice şi agricole.
Prezenţa castorilor este favorabilă şi pentru alte specii, de aceea este considerat un mamifer benefic pentru biodiversitate, pentru revitalizarea unor zone şi pentru restaurare ecologică.
Castorul – din antichitate şi până astăzi. De ce au dispărut populaţiile de castori?
Încă din antichitate s-au scris adevărate tratate de “castorologie”, având în vedere importanţa pe care omul i-a dat-o acestui mamifer. Acest rozător a fost vânat permanent pentru blana lui, pentru carne şi pentru utilizările medicinale şi cosmetice ale secreţiei de castoreum, produsă de o glandă care se deschide în cloacă, în apropierea anusului.
În medicină, în timpurile vechi, această secreţie uleioasă era utilizată pentru tratarea rănilor, a epilepsiei, febrei, durerilor de cap etc. În parfumerie, castoreumul era una dintre substanţele preferate, alături de mosc şi ambra cenuşie (cu aspect de ceară, extrasă din intestinul unor specii de caşalot).
La începutul secolului al XX-lea, castoreumul era folosit ca aditiv alimentar, dar şi pentru parfumarea unor ţigarete sau aromatizarea unor sucuri. În anii 1990, cercetările ştiinţifice au identificat în castoreum în jur de 30 de compuşi chimici, cu rol esenţial în ecologia chimică a speciei.
Vânat de prădătorii naturali şi din ce în ce mai intens de către om, castorul a dispărut treptat, mai întâi din sudul Europei, din zona Greciei, apoi şi din celelalte ţări europene, dar şi de pe continentul asiatic.
Din câteva zeci de exemplare care au supravieţuit în nordul Canadei, deşi cu un patrimoniu genetic slăbit, s-a început, în anii 1970, recolonizarea cu populaţii de castori a multor regiuni. S-a observat că aceştia se înmulţesc mult mai repede când sunt plasaţi pe malul unor fluvii sau râuri mai mari. Oricum, ei pot străbate distanţe lungi până să găsească un loc convenabil. Din instinct, însă, nu se depărtează niciodată mai mult decât câteva zeci de metri de cursul apei.
La momentul actual, castorul este specie protejată. Procesul de refacere a populaţiilor de castori, în multe ţări, face ca, în prezent, numărul acestor rozătoare să fi crescut din nou la câteva mii de exemplare, pe malurile Rhonului, Elbei şi Dunării, precum şi în Peninsula Scandinavă şi în alte regiuni. Specia rămâne însă vulnerabilă şi puţin diversificată.
În Belgia, de exemplu, începând cu anul 2005, s-a înfiinţat, pentru protejarea acestui mamifer, un program turistic intitulat “Tara castorilor”, în cadrul căruia turiştii pot merge pentru a descoperi şi admira cele mai spectaculoase “construcţii” ale rozătorilor.
Franţa şi Belgia au iniţiat, începând cu 2011, Festivalul internaţional “Primăvara castorilor”, cu documentare, animaţie, conferinţe de popularizare a beneficiilor aduse de acest mamifer.
Dacă dispariţia castorilor a avut ca efecte negative, în principal, scăderea numărului zonelor umede, inundaţii în aval şi secetă în amonte, pe cursul apelor, degradarea turbăriilor (regiuni mlăştinoase bogate în turbă), scăderea biodiversităţii, repopularea cu castori deja începe să-şi arate beneficiile, prin fenomene inverse celor mentionate anterior.
Castorul/Brebul s-a întors şi în România
Prezent pe teritoriul ţării noastre încă din preistorie, dispărut apoi, brebul a reapărut în România, începând cu anii 1990. Printr-o colaborare cu Ministerul Mediului din Germania, au fost aduşi 182 de brebi, “dotaţi” cu GPS, eliberaţi în zone favorabile, pe râurile Mureş, Olt şi Ialomiţa. Programul de repopulare cu castori pare să aibă succes, de vreme ce exemplarele aduse au ocupat noi teritorii în zonele menţionate. În 2011, numărul castorilor pe Olt, Mureş şi Dunăre crescuse la 650 de exemplare.
Un fapt excepţional este însă acela că, în Delta Dunării, au ajuns castori “din proprie iniţiativă”, după aproape 200 de ani, după cum precizează WWF (World Wide Fund for Nature), organizaţia internaţională care se ocupă de monitorizarea acestui animal. Brebii din Delta Dunării, din complexul lacustru Somova-Parches, au fost şi filmaţi în timp ce îşi construiesc vizuinele şi barajele. Au aici însă şi un duşman periculos, câinele enot, ajuns în Deltă prin anii 1950, dinspre Rusia.
Interesant este şi faptul că în jur de 18 specii de mamifere şi alte 19 specii de păsări, după cum precizează aceeaşi organizaţie WWF, au reapărut în Europa, inclusiv în România, în locuri din care dispăruseră cu zeci de ani sau chiar secole în urmă.
Brebul, animalul totemic al geto-dacilor
Fiecărui spaţiu geografic i se asociază, de obicei, şi un spaţiu cultural. Din vremea geto-dacilor au ajuns până la noi noi mituri şi arhetipuri, din care se desprinde un anumit profil spiritual al poporului nostru.
Dincolo de zeii veneraţi de daci, dintre care cel mai important era Zalmoxis, şi de stindardul de luptă cu cap de lup, un fapt mai puţin cunoscut este că brebul era unul dintre animalele venerate în acele timpuri ale începutului.
Mihail Sadoveanu, pornind de la istoria, tradiţiile, eresurile şi legendele autohtone, evoca, într-un minunat roman mitologic – “Creanga de aur” – atmosfera, ritualurile şi credinţele Daciei prefeudale, din vremea în care trebuia ales ultimul Decheneu (preot) al lui Zalmoxis, cel ascuns în peştera de sub Muntele Kogaianon (Muntele Om).
Acţiunea cărţii se construieşte în jurul călătoriei iniţiatice a personajului principal – Kesarion Breb – care urma să devină ultimul preot al lui Zalmoxe. Dacă numele “Kesarion” trimite, ca semnificaţie, la “Neamul Cezarilor”, prin condiţia sa de Mag călăuzitor, “Breb” face trimitere la castor – animalul dispărut şi care a revenit acum pe teritoriile româneşti. Acesta simbolizează vechimea neamului geto-dac şi legătura cu natura primordială. Brebul este, în acelaşi timp, simbol al inteligenţei, al muncii, al ingeniozităţii, al vivacităţii.
Nu întâmplător scriitorul dă acest nume personajului său, deoarece el întruchipează, după cum însuşi autorul mărturiseşte, “un ideal de înţelepciune, un conducător spiritual (…) care punea la temelia filosofiei sale cunoaşterea de sine, prin care omul poate găsi calea spre desăvârşire”.
Citește mai mult: destepti.ro
