Victor Ravini
Năstrușnica idee, cum că ciobanul din Miorița e pedepsit la moarte și acceptă moartea cu resemnare, a fost lansată de către Jules Michelet. El, Edgar Quinet și alți romantici francezi au confundat ciobanul din Carpați cu anti-eroul Julien Sorel, din Roșu și negru de Stendhal, care refuză să fie salvat de la pedeapsa cu moartea. Și, cum Parisul ținea diapazonul culturii, nimeni nu s-a îndoit de inteligența francezilor. Academicianul suedez Strandberg – contemporan cu Alecsandri și care a tradus în suedeză Miorița după traducerea germană a lui Kotzebue – explică mândra crăiasă a lumii mireasă din Miorița astfel: „moartea este o regină puternică, acea mireasă care n-a înșelat pe nimeni.” Toți cercetătorii Mioriței, inclusiv Lucian Blaga și Mircea Eliade, consideră că nunta cosmică a ciobanului este o transcriere stilistică a morții, o moarte adevărată. Toți înțeleg această figură de stil ca un eufemism. Însă ei spun că e alegorie. Orice altă interpretare e stigmatizată. Interpretarea de până acum a Mioriței se sprijină pe o documentare insuficientă și pe confuzii metodologice.
Adrian Fochi face grave erori metodologice în monumentala sa monografie, dar are meritul de a ne avertiza că orice studiu al Mioriței trebuie să pornească de la toate variantele ei. Am analizat, în cartea Miorița. Izvorul nemuririi, 973 de variante din trei antologii.
Mândra crăiasă e înlocuită în multe variante cu o Fată Frumoasă, ce apare pe munte și caută ciobanul. Ea poartă întotdeauna un obiect galben, așadar un simbol solar. Ea este o altă întruchipare a divinității din cer. În unele variante, sunt trei ciobani, frați: Fratele cel mare Pleacă să se-nsoare cu Sora soarelui Şi-a pământului. Deci ea este o ființă mitologică, uranică și chtonică. Uneori e înlocuită cu o fată de împărat, de crai, de maior, de popă sau de oameni săraci. Ea îl respinge pe fratele mai mare, apoi pe cel mijlociu, spunând că îl preferă pe cel mai mic: C-ăla-i mai voinic, C-are oi mai multe, Mândre și cornute, Și berbeci bălțați Și câni mai bărbați. Aici intervine în acțiune mioara năzdrăvană și spune că fratele cel mic va fi ucis de frații lui la apus de soare, cum știm din mai multe variante. Cercetarea anterioară consideră că Fata Frumoasă e nimfomană, vede un „conflict erotic”, o „rivalitate amoroasă” și un fratricid „din motive sentimentale.”
S-a scăpat din vedere că același cadru sau șablon narativ se regăsește în multe basme românești, pe care Ion Creangă le-a prelucrat în prima parte din Povestea lui Harap-Alb: Un crai își trimite la drum cei trei fii, unul după altul, să se însoare cu o fată de împărat. Frații cei mari nu reușesc să treacă testul de curaj și bărbăție. O babă umilă testează mărinimia fratelui mic și îi spune ce și cum să facă pentru a se pregăti de drum, apoi se vede că ea e zână și se înalță la cer. El face cum i s-a spus, pleacă la drum și e atacat de urs. Trece proba bărbăției și poate merge mai departe să se însoare cu fata împăratului.
Rolul mioarei în Miorița poate fi comparat cu rolul zânei din basme. Ambele au la început o înfățișare umilă, iar după aceea își arată însușirea supranaturală. Ele nu sunt un oracol, ci îl sfătuiesc spiritual. Au rolul de mistagog, de călăuz pe drumul eroului spre lumea suprasenzorială și spre o nuntă sfântă (hierogamie). Atât mioara cât și zâna sunt divinități din religia naturii, provin dintr-o societate matriarhală și îl călăuzesc într-o misiune mitologică. Ambele pot simboliza arhetipul matern și Anima chtonică a omului, analizate de C. G. Jung, Ambele îl călăuzesc pe erou să-și unească Eul său cu Anima sa uranică. Ele îl îndeamnă și să apeleze la ajutorul unui câine sau al unui cal. Aceste animale pot fi simboluri pentru Animus, partea bărbătească a sufletului.
Variantele în care cercetătorii anteriori văd „rivalitatea amoroasă” între ciobani sunt croite după același șablon narativ ca și alte basme bine-cunoscute. Ciobanul din Miorița trece o probă comparabilă cu a eroilor din basme și poate fi asemănător cu ei. Acest cadru narativ din Miorița și din basme prezintă selectarea unui erou pentru un ritual de inițiere în vederea însurătorii cu un personaj mitologic feminin. Reușita depinde de faptul că personajul principal este al treilea frate și are însușiri superioare, însă el are nevoie și de îndrumările unui mistagog. Mistagogul e chiar alter ego-ul lui.
Cifra trei în Mioriţa, ca și în basme, nu are de a face cu cantitatea, ci este o unitate în sine, indivizibilă, care exprimă o calitate tainică, metafizică. Fratele cel mai mic – dintre ciobanii din Miorița sau dintre fii craiului din basme – are calitatea specială de a fi al treilea. Este predestinat pentru ceva special, pentru însurătoarea cu sora soarelui și a pământului sau cu altă ființă mitologică. Poetul alege cuvinte ce nu se pot traduce în vreo altă limbă fără pierdere: să se-nsoare cu sora soarelui. Cum traducem să se însoare în soare?
Transmiterea orală a variantelor a coborât divinitatea din cer pe pământ și a făcut-o să ajungă o fată de maior. Ea poate fi descrisă cu detalii etnografice oricât de amănunțite, însă totuși rămâne o icoană vorbită, iar ca toate icoanele, ea este o metaforă. Mireasa care sălășluiește în cer sau apare pe munte e termenul concret al alegoriei unirii ciobanului cu universul nemărginit și nesfârșit. Toate aceste mirese sunt icoane ale unei zeități. Creatorii Mioriței vor să spună același lucru pe care l-au spus mulți alții despre călătoria fantastică a omului în sfera suprasensibilă, unde obține preafericirea și sentimentul nemuririi, fie și măcar pentru o clipă, cum spera Faust al lui Goethe.
Versurile în care cercetătorii anteriori au văzut trivialități erotice sunt o imagine dintr-o alegorie ce prezintă selecția unui erou mitologic, în vederea unui fenomen bine-cunoscut în fenomenologia religiilor. Eroul ales ajunge să obțină cel mai înalt grad de conștiință de sine însuși și despre lume. Miorița tratează o problemă psihologică și spirituală universal umană, expusă codificat cu mijloace poetice. Ciobanul din Miorița nu este un simplu cioban din Carpați. El este un personaj mitologic ce reprezintă omul în general și perfecțiunea umană absolută, creat de către înțelepciunea autorilor colectivi ca un model de urmat, de către orice om care pricepe mesajul străbun.
Nu poate fi vreun conflict erotic între cei trei frați din Miorița. Este același lucru cu competiția dintre cei trei frați din basme și descrie selecția celui mai apt pentru un rit de inițiere. Rostul acestui rit de pasaj este să îl califice pe eroul principal în vederea unificării lui cu divinitatea. Nu poate fi vorba de o aventură într-un peisaj geografic sau astronomic. Totul se petrece într-un peisaj fabulos din sufletul ciobanului sau al eroului din basme. Sub toate chipurile miresei este aceeași divinitate, uneori uranică alteori chtonică, iar nunta e întotdeauna o hierogamie, oricât s-au știrbit versurile și imaginea ei.
Mireasa cosmică este regină în cer pe o gură de rai, unde ea uneori e adusă de niște cai cerești, iar ciobanul se află pe o gură de rai pe munte. Există o concordanță între peisajul geografic în care se află ciobanul și teritoriul metafizic al zeiței la care se gândește el. El proiectează starea sa sufletească asupra naturii și combină imagini lăuntrice cu imagini exterioare, la fel ca alți mari poeți. Uneori, zeița e sora soarelui, iar soarele și lumina lui fizică pot fi o metaforă pentru strălucirea metafizică a divinității. Toate întruchipările divinității, ca mireasă în cer sau pe munte, sunt imagini închipuite, un fel de icoane zugrăvite prin cuvinte, ce pot simboliza abstracțiuni: frumuseți spirituale.
Personalități celebre, ca Omar Khayam, Firdousi, Saadi, Hafez și alți mari poeți persani, sau Beda Venerabilis, Bernard de Clairvaux, Ruysbroeck, Suso, Tauler, Blosius, Ioan al Crucii și sumedenie de alți autori de texte considerate mistice, precum Cântarea Cântărilor din Biblie, folosesc imaginea concretă a unei mirese sau un echivalent pentru a exprima termenul abstract: sufletul omului aflat în extaz poetic atât de intens încât e simțit ca o nuntă cosmică, de o puritate spirituală și o sfințenie religioasă. Ioan al Crucii scrie despre unirea lui cu Mireasa-Suflet (el alma de la novia sau the bride-soul). Metafora e clară ca o ecuație matematică. Cercetătorii anteriori nu s-au gândit la acești autori, care folosesc imaginea miresei ca metaforă pentru sufletul lor extaziat de frumusețea naturii înconjurătoare, într-o nuntă cosmică cu o divinitate feminină.
Toate miresele din toate variantele Mioriței sunt termeni imagine într-o alegorie al cărei termen abstract e sufletul ciobanului, adică al omului în general. Divinitatea din cer sau fata de pe munte sunt o proiecție a sufletului său. El transpune unirea sa cu Mireasa-Suflet pe întreg universul, adică se eternizează în univers. Sensul moral în Miorița este că omul conștientizează sufletul său și esența divină a universului, își externalizează sufletul descătușat de corp și îl proiectează pe cer. Omul devine conștient de structura sa divină și se îndumnezeiește.
Miorița prezintă dorul omului după extrema cunoaștere a valorii sale absolute, pe care o caută printre stele și divinități. Vorbele ciobanului despre nunta sa cosmică exprimă strădania spirituală a omului de a se eterniza în cer. Ciobanul din Miorița, altfel spus omul în general, căutând divinitatea în cer, își caută propria sa esență divină. Veșnicia pe care omul o acordă zeităților, este nemurirea pe care și-o acordă sie însuși.
