Laurențiu Barbu
Ciuma care a lovit Ţara Românească în 1813-1814 este cea mai violentă şi devastatoare epidemie care a afectat principatul şi una dintre cele mai catastrofale evenimente din istoria noastră, în special pentru Bucureşti, care după încetarea epidemiei arăta mai degrabă a oraş-fantomă, nu capitala Valahiei.
În secolele care au urmat după Moartea Neagră, epidemia de ciumă care a lovit Europa în secolul al XIV-lea, pandemia a reapărut mai degrabă spasmodic prin continent, retrăgându-se în est, unde a continuat să lovească mai ales Imperiul Otoman. Ultima mare izbucnire a avut loc în Bucureşti în 1813, în vremea domnitorului fanariot Ioan Caragea, scrie devastatingdisasters.com
În 1812, Ioan Caragea a fost numit la guvernarea Bucureştilor. A călătorit de la Constantinopol, iar unul dintre oamenii lui a murit de ciumă pe drum. Nu se ştie dacă acest caz este responsabil pentru introducerea ciumei în Bucureşti, dar împreună cu alte relatări de cazuri similare în Constantinopol şi în provinciile din jur se poate preciza că epidemia a ajuns în Bucureşti din Imperiul Otoman şi Balcani. De asemenea, aceste evenimente din afara Ţării Româneşti l-au avertizat pe Caragea să se pregătească de ce este mai rău. Astfel, în ianuarie 1813, acesta a creat două spitale de carantină şi s-a retras în Mănăstirea Cotroceni din afara oraşului.
Pe 11 iunie 1813, primul caz de ciumă bubonică a apărut, iar Caragea a implementat măsuri de urgenţă, punând tot oraşul în carantină: porţile Bucureştilor erau păzite, toate pieţele, şcolile şi barurile au fost închise, iar monedele erau puse în oţet pentru a fi dezinfectate.
Niciuna dintre aceste precauţii nu a dat însă rezultate, iar spitalele de ciumaţi au fost rapid suprapopulate.
După nu multă vreme de la izbucnirea epidemiei, şi vară fiind, mirosul morţii plutea în aerul capitalei Ţării Româneşti, în timp ce cioclii mergeau din casă în casă şi colectau cadavrele pentru a fi îngropate, punând în căruţe atât pe cei morţi, cât şi pe cei bolnavi.
Dacă cei din urmă se împotriveau, erau pur şi simplu bătuţi până mureau, deşi au existat câteva cazuri rare şi ciudate în care aceştia reuşeau să scape.
Toamna erau deja prea multe cadavre pentru a putea fi îngropate la timp, aşa că leşurile erau aruncate în gropi comune şi lăsate să putrezească. În punctul de maxim al epidemiei, mureau chiar 300 de oameni pe zi.
La sfârşitul epidemiei, în primăvara anului 1814, ciuma lui Caragea a redus la jumătate populaţia Bucureştilor, adică 20.000-30.000 decedaţi în oraş şi în total 60.000 – 70.000, dacă se pun la socoteală şi zonele adiacente.
Semne rele şi reputaţia proastă a regimului Caragea
Epidemia a căpătat numele de „ciuma lui Caragea” întrucât guvernarea acestuia a avut o reputaţie negativă în rândul românilor. Mulţi l-au văzut ca pe un „aducător de moarte şi distrugere” deoarece o serie de dezastre naturale (inclusiv ciuma) au coincis cu ajungerea sa la Bucureşti, scrie darksideofhistory.com.
În decembrie 1812, Palatul Domnesc a ars din temelii. Acest eveniment a fost interpretat ca un semn rău care a marcat prima întâmplare din seria de calamităţi care au lovit oraşul în timpul regimului acestuia.
Altfel, Ioan Gheorghe Caragea nu trebuia să fie diferit. Provenea dintr-o linie de fanarioţi, care în timpul istoriei au avut poziţii importante în Imperiul Otoman. În afară de lucrurile negative, au existat şi unele aspecte pozitive ale regimului acestuia, precum prima lansare a unui balon cu aer cald în Principatele Române şi prima legislaţie modernă a Valahiei, numită şi Legiuirea Caragea.
Viaţa în timpul ciumei. Ce era mai rău, ciuma în sine sau crimele odioase comise de oameni? „Se încreţea carnea pe trup auzindu-se grozăviile şi cruzimile lor”
„Contagiunea era aşa de primejdioasă, încât cel mai mic contact cu o casă molipsită ducea moartea într-o familie întreagă, şi violenţa era aşa de mare, încât un om lovit de ciumă era un om mort. Spaima intrase în toate inimile şi făcuse să dispară orice simţemânt de iubire şi devotament. Muma îşi părăsea copiii şi bărbatul soţia pe mâinile ciocliilor, nişte oameni fără cuget şi fără frică de Dumnezeu”, relata Ion Ghica într-o scrisoare adresată poetului Vasile Alecsandri.
Preoţii şi membrii bisericii verificau în fiecare zi dacă există noi victime, mergând din uşă în uşă. Cei care erau prinşi că ascund oameni infectaţi erau daţi afară din oraş şi toate posesiunile le erau confiscate sau arse. Ciumaţii erau duşi la spitalele Colţea şi Pantelimon, singurele spitale din Bucureşti din acea perioadă. Întrucât Valahia nu avea foarte mulţi medici şi nu exista un tratament eficient împotriva bolii, cei infectaţi erau ţinuţi în carantină şi lăsaţi în voia sorţii. Foarte puţini au reuşit să supravieţuiască, mai ales în condiţiile în care cele două spitale puteau adăposti împreună nici o mie de oameni.
Caragea era conştient de situaţie şi a adus medici din Germania şi Rusia pentru a combate epidemia, dar chiar şi aşa, medicii şi oficialii nu au putut face faţă.
Această situaţie disperată a dus ca oamenii să uite de orice noţiune a moralităţii. Violurile, omuciderile şi furturile au devenit parte din această calamitate. Cei invidioşi pe familii mai bogate aruncau cadavrele sau bolnavii în casele acestora. Unii încercau să-şi infecteze duşmanii, în timp ce alţii omorau în voie.
Mamele îşi abandonau copiii de teama răspândirii bolii, iar soţii îşi abandonau soţiile. Multe femei erau violate, chiar şi de ciumaţi. S-au format găşti de bandiţi, care mergeau din casă în casă şi furau tot ce le pica în mână.
Un caz special în această societate decăzută era reprezentat de ciocli. Aceştia erau consideraţi imuni la ciumă sau avuseseră boala şi se vindecaseră. Astfel, aveau responsabilitatea de a lua morţii din fiecare casă pentru a-i îngropa.
Toţi se temeau de aceştia, chiar şi cei sănătoşi, întrucât comiteau crime care depăşeau orice alte nedreptăţi. Ion Ghica (1816 – 1897), diplomat şi om politic, a relatat că „toţi beţivii, toţi destrămaţii atârnau un şervet roşu de gât, se urcau într-un car cu boi şi porneau pe hoţie din casă în casă, din curte în curte. Ei se introduceau ziua şi noaptea în locuinţele oamenilor şi puneau mâna pe ce găseau, luau bani, argintării, ceasornice, scule, şaluri ş.a., fără ca nimeni să îndrăznească a li se împotrivi. Fugea lumea de dânşii ca de moarte, căci ei luau pe bolnavi sau pe morţi în spinare, îi trânteau în car, claie peste grămadă, şi porneau cu carul plin spre Dudeşti sau spre Cioplea, unde erau ordiile ciumaţilor. Se încreţea carnea pe trup auzindu-se grozăviile şi cruzimile făcute de aceşti tâlhari bieţilor creştini căzuţi în ghearele lor”, scriind prietenului său, Vasile Alecsandri, la câţiva zeci de ani după epidemie.
În unele cazuri, erau luaţi chiar şi cei sănătoşi, ajungând să fie îngropaţi de vii, dacă aveau marele ghinion să nu moară de la bătăile aplicate de ciocli. „Cale de jumătate de ceas se auzeau ţipetele şi vaietele nenorociţilor din câmpul Dudeştilor”, mai scrie Ghica în corespondenţa sa.
În unele cazuri, muribunzii se luptau şi chiar puteau omorî cioclii. Un tânăr împreună cu soţia lui, ambii suferind de ciumă, au fost luaţi pentru a fi îngropaţi de vii. Văzând că un cioclu încearcă să îi violeze soţia, bărbatul a găsit forţa pentru a se lupta cu el. Omul l-a muşcat pe agresor până l-a omorât, secţionându-i jugulara. După acest eveniment, victimele ciumei au început să se înarmeze cu bâte, omorând cel puţin 10 ciocli într-o revoltă.
După ce Caragea a aflat de abuzurile ciocliilor, a implementat imediat un fel de „serviciu de sănătate”, menit să protejeze victimele ciumei, angajând oameni care să supervizeze groparii. Nu se ştie în ce măsură aceştia au putut opri abuzurile.
În acelaşi timp, ciuma lui Caragea continua să lovească Bucureştii şi zona din jur, iar în octombrie a existat cea mai ridicată rată a mortalităţii. Sate întregi erau depopulate, din Olt până în Vrancea.
Viaţa după ciumă
În decembrie 1813, epidemia a început să dea semne de încetare. În februarie, următorul an, cei care au fugit din Bucureşti la izbucnirea ciumei s-au întors în oraş. Mulţi şi-au găsit locuinţele devastate, iar localitatea arăta ca un oraş fantomă dintr-o lume post-apocaliptică. Pe străzi se găseau mormane de cadavre, iar câinii şi alte animale au invadat Capitala, hrănindu-se cu leşurile celor omorâţi de epidemie.
Multe clădiri au fost avariate, unele dincolo de orice reparaţii. Supravieţuitorii s-au baricadat în casele lor. Totuşi, din ce în ce mai mulţi rezidenţi s-au întors la casele lor, iar viaţa a început să revină la normal.
Morţii au fost toţi îngropaţi, iar străzile au fost curăţate şi clădirile restaurate. Cei norocoşi care şi-au găsit cunoştinţele şi rudele încă în viaţă s-au bucurat de reuniune, dar oricine pierduse cel puţin o persoană apropiată.
Odată cu trecerea timpului, mulţi au început să vadă şi părţi bune ale epidemiei. Copiii au moştenit averile părinţilor decedaţi şi era mai mult loc pentru toată lumea, atât în ceea ce priveşte găsirea unei slujbe, cât şi găsirea unei locuinţe
Cât despre Caragea, regimul acestuia a durat până în 1818, an în care a lansat balonul cu aer cald şi a emis Legiuirea Caragea. În toamna acelui an, a fugit în Italia, din cauza inamicilor politici.
Sursa: descopera.ro
