Codrii Cosminului si Dumbrava Rosie

Călătorul care străbate Bucovina dă, la nord, de localităţile Hliboca şi Cosmin, legate între ele de un drum ce străbate codrii de nepătruns ai Cosminului. De aici pleacă spre miazănoapte „Drumul Tătarilor”. Şi nu e localnic care să nu ştie a povești legenda străvechiului codru.

Gândurile se întorc spre anul 1497.

Domnitorul risipise şi gonise demult armata turcească de pe pământul ţării. Legământul de sprijin ce i-l daseră polonii tot în vânt se risipise. Aceştia încheiaseră o înţelegere de negoţ cu turcii, recunoscându-le drepturi asupra cetăţilor Moldovei, Chilia şi Cetatea Albă. Îşi călcase regele Cazimir cuvântul, dar trecuse şi el în lumea umbrelor căci nimeni nu e nemuritor. Rămăseseră-n urma lui patru feciori: trei dintre ei aveau crăii, al patrulea n-avea nimic afară de titlul lui de prinţ şi trăia din ceea ce-i dădeau fraţii. Numai că aceştia s-au săturat să-l ţină şi au hotărât să-l facă domn în Moldova, în locul lui Ştefan, care avea pe atunci 67 de ani şi era chinuit de o rană grea la picior, rană căpătată la Chilia.

O fi avut voievodul atunci ani mulţi, dar încă putea călări zile-n şir fără să obosească, putea lupta din zori şi până-n seară fără ca mâinile să-i ostenească pe spadă; ştia să-nfrunte crivăţul şi gerul ca şi vipiile arzătoare ale verii şi nu pregeta niciodată când avea ceva de făcut. Văduv după Maria din Mangop, se însurase de douăzeci de ani cu Maria Vochiţa, fiica lui Radu cel Frumos, care-i adusese pe lume pe Bogdan. Trei dintre copiii din prima lui căsnicie zăceau demult liniştiţi sub dalele de piatră ale mănăstirii Bistriţa, iar preoţii, la pomelnic, cereau iertarea păcatelor şi pentru Alexandru şi Bogdan şi Tana, cei de os domnesc, prea de curând furaţi de moarte.

Şi prevăzătorul domn, cu plete încărunţite dar glas de tunet, rămas tot iute la mânie dar stăpân pe sine când era vorba de cinstea şi obrazul ţării pentru care trăise atâţia ani ca s-o apere, se făcu a crede când Ioan Albert, regele nou al Poloniei şi fiu al răposatului crai Cazimir, i-a trimis soli cerând liberă trecere prin Moldova pentru a se război cu turcii. Dar sunt unele minciuni ce, pentru a fi crezute, trebuiesc spuse de soli cu mare greutate şi craiul Albert l-a trimis pentru asta, la Moldova, pe sfinţitul episcop al Cracoviei, Matei Lozinski.

Taina fraţilor Jageloni era aşa de mare, încât ei spuneau că ar azvârli cămaşa de pe ei în foc dacă s-ar afla ceva din gândurile lor.

Când vara a fost în crugul ei, oastea polonă înveşmântată în zale, cu cai puternici, cu pedestrime, cu mulţime de mercenari şi cavaleri teutoni, a păşit în Moldova.

A trecut hotarul după ce a arestat solia lui Ştefan şi abia atunci şi-a arătat adevăratul ţel al venirii. Ioan Albert izbi cetatea Sucevei timp de trei săptămâni fără niciun folos. Ştefan cel Mare prevăzuse totul. Îl chemase la sine pe portarul Sucevei, Luca Arbore, bărbat de nădejde, credincios şi spadă neînfrântă. Să ni-l închipuim aşa cum ne este înfăţişat în tabloul votiv de la mănăstirea Arbore, al cărei ctitor este, om la cincizeci de ani, cu o faţă rotundă şi plină de energie.

În acel timp Luca Arbore era braţ drept şi de nădejde lui Ştefan, aşa cum erau Cârje, Coman de la Comana, Balaur de la Galu şi Velcea, şi Boldur şi Stroe Vlad, Hotnogul şi Udrea, Negrea, viteazul şoltuz Daltă şi toţi acei dregători care vedeau în Ştefan tot sufletul Moldovei.

Voievodul l-a chemat pe Arbore înainte de a cădea toamna şi s-a sfătuit cu el în urma veştilor ce-i fuseseră aduse din toată ţara.

Nu-i plăcuse această pregătire a lui Ioan Albert şi nici încredere în cinstea vorbelor lui nu avea; dacă bătrânul Cazimir îşi călcase legământul, fiul putea face şi mai rău. Ia spus:

– Arbore, găteşte-te de luptă şi măreşte straja cetăţii Sucevei. Ţi-o las în pază, aşa cum ţi-aş încredinţa să-ţi aperi luminile ochilor. Ioan Albert nu vine cu gând bun. Trei fraţi au luat trei crăii la moartea bătrânului Jagelon, al patrulea e la mila lor şi ei vor să-i dea Moldova. Greul e că toţi trei sunt vecini la hotare; dacă leahul răzbeşte la Suceava, ceilalţi vor sări ca lupii la împărţirea prăzii.

– Măria ta, câtă vreme ochii mei vor vedea, Suceava va fi numai a măriei-tale, i-a spus Arbore, şi a plecat în trapul iuţit al calului la rosturile date.

Ştefan a chemat apoi pe vornicul Boldur, cel cu sprâncenele îmbinate şi braţe lungi şi l-a trimis pe el, însoţit de fiul său Bogdan, cu călărime uşoară, să apere intrarea de miazănoapte a ţării.

Ardeau focurile pe vârfuri de dealuri ca tot atâtea făclii înălţate la priveghiul de primejdie şi flacăra lor lumina întunericul ca nişte aripi uriaşe ce fâlfâiau în bătaia vântului, iar ziua păreau ţâşnite din adâncul pământului. Era spre toamnă, când codrii de fag, mesteacăn şi stejar erau verzi ca muşchiul şi fremătători de atâtea vietăţi câte-i cutreierau. În zare, munţii îşi arătau crestele, încă neacoperite de zăpadă, pe care jnepenii păreau o straiţă aruncată sub lumina soarelui.

Olăcarii domneşti crăpau caii sub ei în goană nebună pentru a vesti adunarea cetelor de către pârcălabi, din Carpaţi până la vijelioasa apă a Nistrului.

Se ascuţeau securi şi coase, se ţintuiau ghioagele, se băteau baltagele şi topoarele, lăncile lungi îşi primeneau cuţitele, pieptarele de miel se acopereau cu bucăţi de metal şi oastea de apărare se aduna la Roman. Veneau ţăranii în sumane şi iţari, purtând ţuguiate căciuli de miel, veneau în şiruri lungi, călare pe vestiţii cai de ţară, mici şi iuţi de nu le puteai lua urma. Hotnogii şi căpitanii îşi îndesau chivărele pe cap şi îşi luau în primire steagurile de luptă. Soseau în cete strânse arcaşii de Orhei şi de la Lăpuşna, purtându-şi arcul pe umărul stâng şi cucura plină de săgeţi la spinare: săgeţi cu pene de corb de Dobrogea, ce zburau ca vântul şi din iuţeala lor având puterea de pătrundere atât de mare încâît nimeni nu le mai putea scoate din rană decât cu primejdia vieţii. Se adunau cu toţii la puternica cetate de la Roman, unde-i aştepta măria-sa.

Boierime măruntă, ţărani şi răzeşi, târgoveţi şi oşteni, toţi s-au ridicat la chemarea lui, ca un singur om, de la fruntariile Bugeagului tătărăsc la Galaţi, de la Bălţi la Cernăuţi, din Soroca în Orhei, de la Bacău şi Bârlad până-n cetatea Crăciuna; şi n-a fost ţinut să nu-şi trimeată bărbaţii cu arme şi merinde la oblâncul şeii.

Şi veneau polonii, cu număr întreit faţă de moldoveni, cu tunurile-n frunte. Fluturau mantiile albe cu cruci negre ale cavalerilor teutoni ce-şi purtau semeţi penele coifurilor. Caii trăgeau cu greutate tunurile ce aveau să fie folosite la asediul cetăţii, iar cavalerii lehi, înveşmântaţi în armuri lucitoare, treceau anevoie prin păduri, unde erau hărţuiţi şi omorâţi. Totuşi oastea vrăjmaşă ajunse la picioarele înălţimii unde se află Suceava.

Trei săptămâni au atacat-o şi trei săptămâni moldovenii s-au apărat cu străşnicie. Dregeau noaptea spărturile făcute de ghiulelele din timpul zilei. Ploaie de săgeţi, bolovani, smoală clocotită, apă fiartă cădeau de sus peste năvălitori. Ochii lui Arbore privegheau în tot locul şi parcă se-nzecise încercatul oştean care nici noaptea nu dormea, iar ziua îl aflai peste tot. Se gândea poate la cei doi fii ai săi rămaşi în grija jupânesii Iuliana, ce se afla împreună cu doamna Maria Vochiţa-n cetatea Neamţului. Amândouă cu inima grea şi îngrijorată şi de soarta războiului, şi de săgeţi rătăcite ori de ceasul rău de care nimeni nu se poate feri. Jupâneasa Iuliana îi venea numai până la umăr portarului Sucevei, dar era iute ca focul şi prăpăstioasă cu gândurile. De când cei cinci dregători predaseră Cetatea Albă turcilor, vedea peste tot numai trădători şi nu se liniştea decât când afla că măria sa mai scurtase cu un cap pe câte-un nevrednic de credinţă. Jupâneasa Iuliana apucase a-i spune un vis ciudat înainte de-a pleca: se făcea că era pe un vârf de munte şi lângă ea chiar măria sa călare pe un cal ca smoala, aşa cum e cel de-l are acuma adus din hergheliile de la Timiş. Şi măria sa privea curgând la vale, nu apa Sucevei, ci un râu de sânge şi pe râul ăsta veneau nişte arătări cu aripi la cap şi printre ei pruncul Ştefăniţă, nepotul măriei sale. Apoi în locul râului a crescut o pajişte şi pe ea erau boi cu chip de om.

Jupâneasa îşi aţintise ochişorii negri şi adânciţi spre el cu spaimă copilărească, iar el râsese ca de atîtea ori de mintea-i cea înfierbântată. În juru-i sufla vânt de toamnă blândă. Începuse a se-ngălbeni frunza copacilor, numai călinii cu fructele lor roşii smălţuiau zarea ca nişte flori… Pădure de călini… Îi trecu prin minte ca un fulger cum acolo o văzuse-ntâi pe jupâneasa lui ca o copilă, cu braţele-ncărcate de ramuri cu boabe sângerii printre care chipul ei părea a se mira. L-a privit o clipă, apoi a izbucnit în râs şi a fugit la soaţele ei ca o veveriţă. Aşa curat a chiţăit de râs! În mintea lui i-a zis veveriţa şi aşa a rămas, măcar că-i mamă de doi băieţi.

Trecuseră trei săptămâni de când crainicul leah, sunând din corn, le ceruse să deschidă de bunăvoie porţile cetăţii, iar el îi trimisese să se lupte în câmp deschis cu măria sa. De-l va înfrânge, cetatea e a lor.

Acuma vremea intrase bine în toamnă. Pe munte norii se aşezaseră-n cunună, acoperindu-i fruntea. Vântul se-nteţise şi ploaia bătea mărunt ca o şfichiuială molcomă. Un olăcar, strecurat ca prin vrajă, îi adusese vorbă că voievodul Transilvaniei şi cuscrul domnului vine cu oaste mare-n ajutor, iar celălalt cuscru domnesc de la Moscova i-a stârnit pe tătarii din Crîm în contra celor trei fraţi fără minte. Pe de altă parte, toţi lehii plecaţi după hrană au fost căsăpiţi de moldoveni. Povestea chiar despre un moş, Nichifor pe nume, ce-şi însemnase prin crestături pe lemnul coasei câţi omorâse, pentru a-i spune măriei sale că, deşi a fost prea bătrân pentru a merge-n oastea de la Roman, el şi-a făcut datoria de pământean, aici, în apropierea Sucevei, la al cărui turn, zis Neboisa, a lucrat şi el şi tătână-su.

Veştile s-au adeverit. Pe o ploaie măruntă, ostile polone au strâns corturile, au înhămat câte cincizeci de cai la tunuri, şi-au luat răniţii, care călare, care-n căruţe, şi-au îngropat morţii într-o groapă cât o hrubă şi au dispărut în zare fâlfâind din mantii. În locul lor a rămas pământul frământat de copite, murdărit de vite şi oameni, plin de suliţi frânte şi scrilejuit de ghiulele. Numai într-o parte, o brazdă mare sub care zăceau morţii, cu o cruce de lemn legată cu fier peste braţe. Nici o floare, nici o creangă de pom, ci numai ciori lacome care scotoceau pământul răscolit.

Ce se întâmplase? Frăţânele lui Albert, crai peste unguri, văzând neizbânda fratelui şi aflând că oastea Moldovei stă gata a le cade polonilor în spate, se luptase pentru o împăcare. Ştefan primise, dar cu o anume îndoială. Ioan Albert se va întoarce pe acelaşi drum pe care a venit. Oastea polonă, având în mijlocul ei pe rege şi pe Ioan Tenezynski, castelan de Cracovia, pe viteazul Toporski, pe Gabriel de Moraviţa, pe Nicolai, marele palatin al Galiţiei, şi nobili castelani, tot oameni vechi de oaste ce-s pomeniţi de cronici, toată această oaste o ia înapoi pe calea ce ducea spre Cosmin.

Drumul tăia prin codru şi lega două sate.

Li se vedeau din zare cialpacele cu vulturi şi cu panaş de pene. Hainele îşi mai pierduseră din strălucire după atâta amar de zile de luptă şi de drum; uitaseră de fulgerul ce trăsnise-n taberi pe cavalerul Biela şi cu toţi caii lui; uitaseeră de preotul acela care, slujind la începerea asediului, scăpase pe jos sfintele taine, chiar în faţa lui Ion Albert, dar nu uitau că-s cavaleri ai unei ţări ce crescuse puternică prin unirea cu Lituania şi stăpânirea Ucrainei.

Trei fraţi pe trei părţi strâns unite şi Polonia era luceafărul lor.

Mergeau spre satul Cosmin. Luaseră alt drum. Treceau prin pădurea deasă de fagi, ce părea împietrită. Nici urmă de animal pentru vânat, nici fâlfâiri de aripi de pasăre. Un codru tăcut ca moartea când se apropie de om. Câţi copaci batrâni, atâtea fiinţe înlemnite. Călăreţii trimişi în recunoaştere nu întâlniseră ţipenie de om. S-au întors vestind că drumul este liber, de la satul Hliboca unde poposiră de noapte până la celalalt capăt al codrilor.

Şi au pornit cu floarea oştirii lor în frunte, în jurul craiului; în urma lor, alţi cavaleri de seamă înveşmântaţi în armuri grele, apoi tunurile şi pedestrimea. Au intrat liniştiţi în zorii fumurii în codrul fără viaţă şi s-au afundat cu totul în el, când, deodată, tot codrul a prins viaţă şi ei n-au mai putut înainta. În faţa lor poteca se închidea de mulţimea copacilor doborâţi jos. Din frunzişul de deasupra au ţâşnit roiuri de săgeţi. De o parte şi de alta se prăbuşeau arborii peste laturile oastei leşeşti. Polonii care fugeau erau omorâţi de moldovenii înarmaţi, răspândiţi în desişuri, de unde săcăluşele lui Ştefan au prins a bubui.

Ştefan însuşi în fruntea oastei de curteni le taie drumul la un loc anume şi desparte oastea polonă-n două; pedestraşii şi căruţele convoiului se întorc la Hliboca. Ştefan urmăreşte de-a lungul pădurilor pe cavalerii lehi, dintre care o parte este distrusă încercând a da ajutor celor retraşi la Hliboca. Partea din faţă a oastei, cea cu Ioan Albert, se trage în satul Cosmin şi de aici fuge spre Cernăuţi. Călareţii moldoveni n-aveau nici armuri, nici cai greoi. Ei sunt uşori ca vântul şi armăsarii lor iuţi ca fulgerul. Îi ajung, îi hărţuiesc şi le fac retragerea cumplită. Cavalerii din Mazuri, veniţi în ajutor, sunt zdrobiţi aproape de hotare de către vornicul Boldur.

Boldur, fiara codrilor, cel cu mâinile-i lungi, când învârtea sabia, trecea cu ea prin doi călăreţi deodată. Boldur, cel ce călărea stând aproape în picioare pe roib când vrea să facă pârtie în calea lui. Boldur, cel ce nu ştia să şuguiască cu cinstea ţării şi care acuma era alături de Ştefan, braţ ce trăia numai pentru a răzbuna minciuna şi prăpădul adus de craiul Albert Jagelonul.

Şi măria sa tot gonea oastea polonă din urmă, întâi la Cernăuţi, apoi de acolo mai departe, până a zvârlit ultimele rămăşiţe dincolo de hotare. Scânteiau ochii măriei sale ca două focuri reci de mânie, ca fulgerele răzbunării. Îi tuna glasul ca vocea norilor în vară când vesteşte ploaie repede şi mare. Nu simţea nici oboseala călăritului, nici durerea rănii de la picior, nici strânsoarea coifului. Ca vântul şi ca grindina mâna din urmă pe nechibzuitul crai şi nu avea să-i ierte niciodată că i-a călcat hotarele cu gând rău. Urmarea acestei mari mânii a fost aceea că polonii prinşi la Hliboca şi Cosmin au fost puşi să are înhămaţi la pluguri un câmp neted pe care l-au semănat cu ghindă, deoarece voievodul Moldovei a vrut a-i smeri, să nu-şi mai închipuie că puteau intra nepedepsiţi pe pământ străin.

Şi era vremea din ultima lună de toamnă. Câmpul reavăn de ploi se-ntindea cât vedeai cu ochii. Nu era încă frig, doar o umezeală jilavă sub vântul subţire ce se ridicase dinspre munţi. Dinspre pădurile de fag şi stejar veneau în zbor risipit cârduri negre de ciori şi deasupra lor strigau cu ciocurile deschise stăncuţele gureşe Cerul era cenuşiu ca leşia. O zare slabă de lumină se-ncropea spre miazănoapte, acolo unde se afla Pocuţia pentru care trebuia iar a pleca-n oaste spre a o lipi la trupul ţării.

Chipul lui Boldur era mohorât. În coşuri mari de nuiele se afla ghindă şi boabe roşii de călini. Aţele funigeilor toamnei zburau ca pânze albe de paing plutind în aer. Cât vedeai cu ochii răzeşii lui Ştefan făceau roată şi la mijloc erau plugurile la care trăgeau doi câte doi prinşii de la Cosmin, Cernăuţi şi Hliboca. Trăgeau şi făceau să dea roadă ţarina de ei pustiită; trăgeau şi n-aveau să uite niciodată ruşinea păţită aici unde crezuseră că vin ca domni şi stăpâni. Şi la plug nu mai era deosebire între cavaler şi soldat, toţi la un fel erau ca o imagine a soartei ce poate aduce atâtea schimbări. Pe lângă ei mergeau codreni şi orheeni cu harapnice lungi. Îi mânau toţi acei ce-şi pierduseră în luptă fraţi, taţi, neamuri. Nu le dădeau o clipă de răgaz. Cei ce au scăpat cu viaţă au fost lăsaţi liberi sa se-ntoarcă-n Lehia şi să povestească acolo cum şi-au primit pedeapsa pentru nesocotinţa craiului lor. Şi aveau să sufere mai mult aflând că, acolo la ei, tătarii şi turcii porniseră-n jaf şi prădăciuni, iar Ştefan al Moldovei nu se mai ridica să stea strajă şi scut la hotarele lor.

De atunci dumbrava răsărită-n acele părţi s-a numit „Dumbrava Roşie”. Şi răsăriseră primii puieţi de copaci când s-a încheiat pacea între poloni şi moldoveni. De-abia atunci s-au potolit bulucurile năvălitoare ale tătarilor.

---

Sursa: departamentulalphacarpatica.ro