Laurențiu Barbu
S-a întâmplat în 13 decembrie 1863. Guvernul Kogălniceanu votează Legea secularizării averilor mănăstirești. Secularizarea averilor mănăstirești a fost, alături de reforma agrară, una dintre reformele fundamentale adoptate de Alexandru Ioan Cuza pentru modernizarea României, prin care proprietățile bisericilor şi mănăstirilor închinate din ţară au fost trecute în proprietatea statului. Proiectul legii a fost prezentat, de către Guvernul condus de Mihail Kogălniceanu, Camerei Deputaților la 13/25 decembrie 1863, fiind adoptat, apoi promulgat şi publicat câteva zile mai târziu, la 17/29 decembrie acelaşi an.
Măsura adoptată în 1863, la 4 ani de la Unirea Principatelor era fundamentală pentru formarea noului stat român, întrucât 1/4 din suprafaţa arabilă a ţării aparținea mănăstirilor româneşti aflate sub influenţă preponderent greacă. Aceste proprietăţi generau anual venituri de circa 7 milioane de franci, bani care luau calea străinilor şi pe care călugării greci instalaţi în mănăstiri îi cheltuiau după bunul plac, fără să aducă un folos real românilor.Măsura adoptată de către guvernul Mihail Kogălniceanu răspundea unor cerinţe mult mai vechi ale revoluţiei de la 1848 şi a Adunărilor ad-hoc. Problema mănăstirilor înstrăinate avea la noi o istorie mult mai lungă. Se obişnuia ca domnii şi boierii mai înstăriţi, să facă donaţii mănăstirilor, în bunuri sau în moşii. Cu timpul, veniturile mănăstirilor s-au transformat din resurse necesare desfăşurări activităţii de cult în simple surse de venit pentru patriarhiile şi mănăstirile cărora erau închinate.
Obligaţiile către administraţia Ţărilor Române erau ignorate. Călugării străini beneficiau de un statut care-i scotea de sub incidenţa legilor româneşti. Ei acumulaseră, pe diverse căi, averi impresionante. Cu toate că Regulamentul Organic a introdus obligativitatea plăţii dărilor către stat în proporţie de un sfert din veniturile realizate, măsura a rămas literă moartă din cauza refuzului grecilor de a se supune acesteia. Chestiunea nu putea fi reglementată datorită sprijinului pe care Rusia şi Imperiul Otoman îl acordau Patriarhiei de la Constantinopol.Încă de la începutul domniei sale, Alexandru Ioan Cuza avea în programul său de reforme secularizarea averilor mănăstireşti. În 1859, când Poarta a decis printr-un decret să le scutească de la plata contribuţiilor către stat, guvernul român şi-a manifestat autoritatea sechestrându-le veniturile.
În martie 1863, consiliul de miniştri hotărăşte ca limba de oficiere a slujbelor să fie limba română, care fusese cu timpul înlocuită de alte limbi. Prevestind inevitabilul, mulţi călugări greci încercau să părăsească ţara, luând cu ei obiecte de preţ de prin mănăstiri. Autorităţile au dispus atunci condiţionarea eliberării de paşapoarte unor garanţii corespunzătoare. Astfel s-au salvat de la înstrăinare obiecte importante din patrimoniul naţional, iar multe dintre ele aveau să fie adunate un an mai târziu în cadrul Muzeului naţional de antichităţi, instituit de Cuza prin decret domnesc .Cuza a poruncit să fie controlată gestionarea mănăstirilor, ocazie cu care au fost scoase la iveală numeroase nereguli în evidenţa şi gestionarea fondurilor. În iulie 1863 guvernul a oferit o sumă importantă călugărilor greci drept despăgubire (30 milioane franci), dar aceasta a fost refuzată. Prin aceasta se încerca o soluţionare pe cale amiabilă a unei chestiuni care avea implicaţii internaţionale delicate, dar Turcia, Austria şi Rusia se opuneau vehement.
Cu toate acestea, guvernul Koglniceanu a grăbit dezbaterea şi adoptarea legii. Un rol important l-a jucat şi Dimitrie Bolintineanu, iar pe plan extern de recunoaşterea măsurii s-a ocupat în bună parte Costache Negri. „Legea secularizării averilor mânăstireşti” prevedea că:
„Toate averile mănăstireşti închinate şi neînchinate precum şi alte legate publice sau daruri făcute de diferiţi testatori şi donatori din Principatele Unite la Sfântul Mormânt, Muntele Athos, Sinai precum şi la mitropolii, episcopii şi la metoacele lor de aici din ţară şi la alte mănăstiri şi biserici din oraşe sau la aşezăminte de binefacere şi de utilitate publică, se proclamă domeniuri ale Statului Român, iar veniturile acestor aşezăminte vor fi cuprinse în bugetul general al statului”.În total au fost trecute în proprietatea statului 75 de mănăstiri închinate bisericii greceşti, dintre care 44 din Ţara Românească şi 31 din Moldova, care deţineau la rândul lor mai multe metocuri şi moşii. Numărul moşiilor închinate era de 560 (366 în Ţara Românească şi 194 din Moldova). Ele totalizau circa un sfert din teritoriul arabil al ţării, plus numeroase păduri.
Legea secularizării prevedea o compensaţie de 82 milioane lei (din care aveau să se scadă 31 milioane datoare statului de aşezămintele religioase), o sumă mare pentru bugetul ţării, bani pe care călugării greci i-au refuzat nemulţumiţi. Conducerea Bisericii Ortodoxe a hotărât să refuze oferta făcută de statul român, în speranţa că Puterile garante vor interveni. În final călugărilor nu li s-a mai plătit nimic. Pentru a nu avea aparenţa unei legi xenofobe, au fost secularizate deopotrivă şi averile mănăstirilor româneşti care nu ţineau de greci. Măsura a suscitat protestele vehemente ale Turciei, dar în ciuda acestora Cuza a mers înainte cu aplicarea ei. Moşiile recuperate au format Domeniile Statului. O bună parte dintre ele au fost divizate în loturi şi atribuite ţăranilor împroprietăriţi în reforma agrară care a urmat (vedeţi şi articolul Reforma agrară din 1864).
Peste câţiva ani, în timpul domniei lui Carol I, Parlamentul a declarat definitiv închisă problema mănăstirilor închinate. Chiar dacă prin Legea pentru secularizarea averilor mănăstireşti din 1863 s-a realizat soluţionarea de fond a problemei averilor mănăstirilor închinate în afara ţării, s-a creat, pe de altă parte, o altă problemă, şi anume Biserica Ortodoxă Română a rămas lipsită de mijloacele sale proprii de întreţinere, cu atât mai mult, cu cât preluarea proprietăţilor bisericeşti neînchinate s-a făcut fără a se prevedea în textul legii nici un fel de despăgubire.
În situaţia nou-creată prin secularizarea averilor sale, Biserica poporului român, din susţinătoare a operei educaţionale şi filantropice, a devenit dependentă de sprijinul Statului, care s-a dovedit fie insuficient, fie chiar total absent, în multe cazuri. Arhivele mărturisesc o stare tristă şi, din păcate, generalizată a lucrurilor în care solicitările de ajutoare pentru reparaţii adeseori minore, dar de strictă necesitate, care nu mai puteau fi realizate din fonduri proprii, erau amânate sau chiar refuzate de Ministerul Cultelor, pe motivul lipsei de fonduri, deşi Statul era beneficiarul secularizării averilor bisericeşti. O mulţime de biserici ale mănăstirilor secularizate, de mare valoare artistică, au fost lăsate în paragină, iar unele proprietăţi secularizate au fost cumpărate de politicieni influenţi.Totuşi, o mare parte a terenurilor bisericeşti secularizate au fost folosite pentru împroprietărirea ţăranilor, iar unele edificii bisericeşti au devenit şcoli, spitale, sedii administrative, arhive sau penitenciare (ex. Mănăstirea Văcăreşti).
Fostele biserici ale multor mănăstiri secularizate au devenit biserici de mir (de parohie), altele au fost închise sau transformate în depozite. Oricum, organizarea statului modern România s-a făcut în mare parte pe bunurile confiscate de la Biserică.În ceea ce priveşte salarizarea preoţilor de mir şi a celorlalţi slujitori ai bisericilor, aceasta a fost lăsată, prin Legea comunală din 1 aprilie 1864, pe seama comunelor, deci a primăriilor, iar apoi, prin Legea pentru reglementarea proprietăţii rurale din 14/26 august 1864, s-a prevăzut acordarea către parohii a unei suprafeţe cultivabile de 17 pogoane în Muntenia şi de 8 fălci şi jumătate în Moldova (respectiv 8,5 ha). S-a sperat ca situaţia să se îmbunătăţească printr-o nouă lege specială, care a şi fost promulgată în data de 29 mai 1893, sub titlul Legea clerului mirean şi a seminariilor. Aceasta prevedea preluarea salarizării preoţilor de la comune de către bugetul de stat, continuată, oarecum, până astăzi.
Dar nici această lege n-a reuşit să rezolve grelele probleme cu care se confruntau, în mod real, instituţiile şi slujitorii bisericeşti.În ceea ce priveşte menţinerea, în deceniile următoare, a situaţiei dificile a unităţilor bisericeşti ortodoxe, este semnificativ faptul că, în perioada imediat următoare făuririi, în 1918, a României Mari, ministrul cultelor Alexandru Lapedatu prezenta o statistică din care reieşea că, la acea vreme, se puteau întreţine integral din mijloace proprii abia 3% din parohiile ortodoxe din Vechiul Regat şi 2% din cele ortodoxe ardelene, în timp ce, în aceeaşi privinţă, situaţia pentru alte culte era următoarea: 5% dintre parohiile greco-catolice, 21% dintre cele maghiare unitariene, 23% dintre cele maghiare reformate, 53% dintre cele maghiare catolice şi 85% dintre parohiile luterane.
Sursa: stiinta-mister.ro
