Laurențiu Barbu
La sfârșitul secolului XVIII în localitatea Șiria de lângă Arad trăiau șapte familii cu numele de Slavici, gradele rudenie între ele fiind destul de greu de stabilit. Într-una din aceste familii se naște în 1818 Savu, tatăl viitorului scriitor.
Acesta rămâne orfan de mic și e crescut de o rubedenie, Mihai Fercu, ”tata bătrân”, cum apare în amintirile prozatorului. „Bunicul” lui Ioan Slavici fusese ostaș în armata austriacă, luptase împotriva lui Napoleon și probabil că meritele militare fuseseră răsplătite material, iar bunăstarea se va transmite și către copilul adoptiv, Savu.
În acest mediu s-a născut pe 18 ianuarie 1848 Ioan Slavici. Copil fiind nu era deloc ființa liniștită și ordonată pe care o va descrie peste ani Mihai Eminescu. Părintele literar al lui Budulea Taichii își amintește: ”Eu însumi, în sfârșit, eram iute ca piperul, dar slab la față și la trup, aproape întotdeauna chinuit de tusă și guturai. Ar fi trebuit să fiu ori scrofulos ori tâmpit din naștere pentru ca să pot ajunge băiat bun și cuminte”.
Micul Ioan spărgea ferestrele vecinilor țintind cuiburile de rândunici de sub streșini, incita câinii pe la garduri, păstrând pe corp urme ale mușcăturilor, încăleca pe furiș fără șa caii oamenilor de la pășune, trântit de ei adesea încât uneori era dus acasă în halul cel mai rău. Ca și Creangă, fura poamele din grădinile altora, deși acasă avea destule, era nebun după înot, scăldându-se acolo unde apa era mai primejdioasă cu toate că știa că îl va certa mama, Elena, la care ținea mult și de care se rușina ori de câte ori făcea vreo ispravă. Ca și Eminescu, adora să hoinărească, dispărând de acasă, fără veste, zile întregi, ”pe la rude și pe la fini”, ori petrecând nopți de-a rândul, cu băieții ieșiți cu vitele la pășune, ca să le asculte povestirile.
Casa Slavici era plină de copii. Trei dintre ei mor însă timpuriu, rămânând doar Ioan și sora sa Maria. Părinții lor, oameni cu suflet mare, iau pe lângă ei șase orfani de-ai rudelor. De altfel, mare parte din personajele lui Ioan Slavici vor fi inspirate din bunătatea părinților săi. Savu Slavici, îl iubea atât de mult pe fiul său încât nu putea să-l bată pe pentru poznele pe care le făcea și deseori îl ierta instant.
Căuta să-l îndrume spre bucuriile lecturii, cumpărând o biblie cu ilustrații, pe când năzdrăvanul nici nu știa să citească. „Tata bătrân”, adică Mihai Fercu, visa să scoată din ”nepot” un ”cărturar de frunte”. Seara îi spunea povești și îl punea să citească. Dacă citea bine îl răsplătea făcându-i jucării: îi cioplea un cărucior, îi confecționa zmeie și bice. Mama era ”singura ființă care n-avea slăbiciune” pentru el și îl ținea din scurt.
Un loc important în imaginația copilului îl juca cetatea Vilagășului care se afla lângă Șiria și conform tradițiilor populare fusese zidită de fiica unui uriaș. Priveliștea ruinelor care i se păreau ”ceva tainic și fioros”, îi dădea emoția misterului, călcând pe urmele vieții trecutului necunoscut. Jucându-se cu prietenii „de-a ascunselea” acolo, copiii stârneau ulii, vulturi și bufnițe care le dădeau impresia că vor fi bântuiți de fantome.
Printre ziduri și prin preajma lor se aflau gropi săpate de căutătorii de comori, despre care știau că „sunt păzite de Necuratul, care purta în cap o chelepușă roșie și-i schilodea pe cei care umblau să puie mâna pe cele care nu li se cuveneau”. Sub picioare pământul suna adesea a gol, iar Slavici iși imagina că acolo se aflau se aflau tainițe (camere subterane) ”pline de butoaie” cu galbeni. Micul Ioan deseori se zvârcolea în pat visând la fel de fel de spirite care populau cetatea.
Atunci când nu cutreiera împrejurimile se învârtea cu copiii pe lângă țârcovnic, ajutându-l cu treburile, răsplată fiind favoarea de a trage clopotele bisercii. Momentele care îl făceau să tresalte cu gândul la lumea mare erau spectacolele trupelor de „acrobați italieni” cu reprezentații ca: ”salto mortale, răzbelul american, zburătorul fără aripi, dracul la moara părăsită, înțelepciunea unui măgar”.
Primele trei clase le face la Șiria, în școala înființată acolo de curând, cu un învățător cântăreț la strană. Ungurește învăța cu copii, iar nemțește cu un învățător catolic.
”O, Doamne- ce frumos e să stai și să asculți serile, când oamenii stau de vorbă în jurul focului! Nu te mai simți obosit de munca zilei și ai trăi iar și iar, mereu ai trăi în asemenea lume. Dacă-i senin, e frumos fiindcă stelele strălucesc pe cer, dacă-i nor e frumos fiindcă norii trec rânduri, rânduri pe deasupra ta, dacă-i lună, e frumos fiindcă se văd umbrele sălciilor și ale plopilor, dacă-i întunerec, e frumos fiindcă oamenii stau mai strânși împrejurul focului și mai apopiați unii de alții. Chiar ploaie și vânt de-ar fi tot frumos e, căci zăvoiul răsună, apa cade prin sorocuri, roțile se-nvârtesc și moara huruie”.
Școala primară o termină la Arad, unde urmează în 1860-1865 primele cinci clase ale liceului maghiar. Ca toți copiii țăranilor români, întâmpină dificultăți învățând într-o limbă străină. Sărbătorile și le petrecea tot la Șiria, unde „se umplea biserica” atunci când el și alți băieți cântau în strană, sau citeau ”Apostolul”, ori cântau în cor la nunțile fruntașilor.
Din 1865 începe cursurile liceului german al călugărilor minoriți din Timișoara. Începe să simtă greul vieții deoarece tatăl său sărăcise în urma unor afaceri păguboase. Ca să poată urma clasele VI-VII se angajează ca un fel de perceptor al fetițelor unui german care avea un restaurant în Timișoara, în schimbul mesei și cazării.
În capitala Banatului ia contactul prima oară cu lumea literară în 1866 când participă la o serbare cu cântece și recitări unde el declamă cu fercire deja faimosul „Un răsunet” (”Deșteaptă-te române”) al lui Andrei Mureșanu. Astfel, anul 1866 aduce pentru Ioan Slavici atât majoratul, cât și cea dintâi întâlnire cu lumea literelor, cea care îi va aduce un loc atât de important în istoria literaturii și civilizației române.
Citește mai mult: www.istorie-pe-scurt.ro
