Lucian Blaga în proza autobiografică își amintește cum a rostit primele cuvinte la vârsta de patru ani.

”Începuturile mele stau sub semnul unei fabuloase absențe a cuvântului. Urmele acelei tăceri inițiale le caut însă în zadar în amintire. Despre neobișnuita înființare a graiului meu aveam să primesc o înșirare de știri numai târziu, de la Mama și de la frații mei mai răsăriți. Aflai atunci că în cei dintâi ani ai copilăriei mele cuvântul meu nu era- cuvânt. Cuvântul meu nu semăna cu nimic. Nici măcar cu o stângace dibuire pe la marginea sunetului, cu atât mai puțin cu o prefigurare a unei rostiri articulate.

Adevărat e, pe e altă parte, că muțenia mea plutea oarecum în echivoc și nu îndeplinea chiar în toate privințele condițiile unei reale muțenii, căci lumina cu care răspundeau ochii mei la întrebări și îndemnuri poate era mai vie și mai înțelegătoare decât la alți copii, iar urechea mea, ispitită de cei din preajmă, se dovedea totdeauna fără scăderi. Când eram pus la încercare, cedam pe planul mișcării și al faptei. Gestul meu contura întocmai semnificația poruncii. O dorință rostită de cineva își găsea răsunetul în actul cel mai prompt. Totuși împlineam aproape patru ani- și încă nu pronunțasem vreun cuvânt. Nici barem cuvintele de temelie ale vieții: ”Mamă” și ”Tată”. Cazul prezentând fețe atât de ciudate, nu putea să aibă decât două explicații, între care nici astăzi nu m-aș simți chemat să decid. Poate că starea mea embrionară se prelungea dincolo de orice termen normal pentru a avea un urcuș nu tocmai de toate zilele, sau poate o nefirească luciditate s-a vârât, cu efecte de anulare, între mine și cuvânt. Într-o zi Mama, cuprinsă de neliniște și îngrijorare, găsi de cuviință să mă ducă la oraș să mă arate la un doctor. Medicul, vechi prieten al familiei, mi-a pus mâna pe creștet, mi-a pipăit maxilarele și pe urmă m-a cercetat ca pe o pasăre căreia, printr-o ușoară tăiere sub limbă, i-ai putea dărui glas omenesc. ”Copilul e întreg” fu încheierea liniștitoare a doctorului.

Sosiți acasă, Mama mai făcu o încercare să mă ademenească în sfera sunetului. Se căznea să mă înduplece, să-mi stârnească mândria. ”Dragul mamii, tu ești copil mare de acu! Va trebui să vorbești…Așa nu se poate….Așa nu mai merge… Ne faci de rușine… Azi, mâine, copiii din sat au să spună că ești mut”. M-am uitat la mama cu aceiași ochi, mereu limpezi, vii, înțelegători. O ascultam, dar nici după această caznă cuvântul meu nu voi să se aleagă numaidecât. A doua zi, după cine știe ce noapte de zbucium, pe care am uitat-o acolo în viața fără grai, m-am dus lângă ea. Și prinsei a vorbi vorbe legate. Țineam mâna, rușinat, peste ochi și vorbeam. De sub strașina degetelor graiul ieșea din gura mea întreg, lămurit, picurat ca argintul strecurat. Cuvintele le rosteam așa cum le culesesem din sat, dialectale, netezite sau roase de-un uz obștesc, dar fără de truncherile sau stâlcirile pe care oricine le-ar fi așteptat de la un copil încă nemuncit de niciun exercițiu al uneltelor comunicative. Numai teribila, buclucașa consoană ”r” avea să-mi dea de lucru, să mă înfrunte încă un an întreg, să mă trădeze ca pe un copil ”întârziat”. Îmi amintsc cu satisfacție de clipa când stând cu toții împrejurul mesei eu m-am silit să spun ceva, iar tata m-a întrerupt cu o exclamație de bucurie: ”Bravo!”.

Izbutisem pentru prima oară un ”r” purificat de orice aproximații. De acest eveniment vrednic de a fi însemnat în calendar, s-a luat act în chip solemn în toată familia ca de naștrerea unui nou copil. Aceasta este povestea plină de penumbre a cuvântului meu. N-am putui niciodată să-mi lămuresc suficient de convingător pentru mine însumi strania mea detașare de ”logos” în cei dintâi patru ani ai copilăriei mele. Cu atât mai puțin acel sentiment de rușinare ce m-a copleșit, când, constrâns de împrejurări și stăruințele ce nu ma cruțau, ale Mamei, am ridicat mâna peste ochi, ca să-mi iau în folosință toate cuvintele. Cuvintele îmi erau știute toate, dar în mijlocul lor eram încercat de sfieli, ca și cum m-aș fi împotrivit să iau în primire chiar păcatul originar al neamului omenesc”.

Lucian-Blaga-si-familia
Lucian Blaga si familia

Lucian Blaga, Teatru. Proză autobiografică, editura Albatros, București, 1972

Sursa: http://www.istorie-pe-scurt.ro/dragul-mamii-azi-manie-copii-din-sat-au-sa-spuna-ca-esti-mut-cum-a-invatat-sa-vorbeasca-lucian-blaga/

...

Voi ce părere aveți?
Vă invităm să comentați mai jos.

Articole recomandate!