Deși nu era un rege așa bătrân, se născuse în 1865, Ferdinand trecuse prin multe până în 1927. Fusese pe front alături de armată, susțiuse Unirea din 1918, luptase pentru recunoașterea ei și consolidase România Mare. Dacă moartea regelui Carol I a survenit subit, nu acelaşi lucru s-a petrecut cu regele Ferdinand.
El a fost victima unei boli nemiloase şi de relativă lungă durată. Încă din 1925, sănătatea monarhului a ridicat probleme. O operaţie de hernie, o gravă criză de flebită, la care s-au adăugat câteva embolii, au fost urmate de trauma psihică cauzată de plecarea principelui Carol – viitorul rege Carol al II-lea – şi eliminarea sa de la succesiune. Pentru rege a fost o grea lovitură pe care el a trebuit s-o suporte pentru binele ţării, dar care a contribuit neîndoielnic la şubrezirea sa fizică. În primăvara lui 1926, cu prilejul unei excursii pe Dunăre, regele Ferdinand a apărut ca grav suferind. Diagnosticul a slabilit existenţa unei boli de stomac, pentru care i s-a recomandat o cură la Vichy, dar în urma acesteia monarhul s-a simtit şi mai rău. Cei din preajmă nu au dat însemnătatea cuvenită stării sale, deşi durerile sale erau îngrozitoare. Un ofiţer mărturisea: „Cei de la Palat tot spun că Majestatea Sa nu are nimic, dar noi vedem cum se topeşte de la o săptămână la alta. Hainele i-au ajuns prea largi, este galben la faţă ca un cadavru şi ştim că are mari dureri”. Inerţiile au fost învinse. Boala regelui a devenit o realitate, care a trebuit să fie acceptată de cei din jur, mai ales că devenea din ce în ce mai evident un tragic deznodământ. „Era un alt om – constata un contemporan – un schelet, cu ochii stinşi, purta vădit pe faţă pecetea morţii. Din acea clipă pentru mine nu a mai fost nici o îndoială că avea cancer şi că era pierdut“. A fost operat, dar foarte tardiv. Radiumul putea doar să-i mai prelungească, pentru un timp, existenţa.
Dintre toţi, monarhul era cel mai conştient de starea sa şi dovedea o remarcabilă forţă în a înfrunta destinul său, îndurându-şi nemiloasa boală fără să murmure, cu o seninătate pe care i-o conferea credinţa sa. Era mai izolat ca niciodată în suferinţă. Şi mai înainte, regele fusese un singuratic în mijlocul familiei, trăind „în biroul lui, cu cărţile, cu gândurile, cu florile şi câinii săi“, după cum ne arată tot I. G. Duca. Cancerul se generaliza şi la aceasta s-a mai adăugat şi o congestie pulmonară. Nu mai putea mânca aproape nimic, slăbea şi starea sa de oboseală era copleşitoare. Conştiincios, cum fusese crescut, semna încă documentele de stat şi chiar a adresat lui Alexandru Averescu, primul ministru, o scrisoare – la îndemnul reginei Maria, al lui I. I. C. Brătianu şi al lui Barbu Ştirbey – prin care-i confirma poziţia sa în problema delicată a succesiunii privind înlăturarea principelui Carol. De asemenea, dând curs aceloraşi presiuni, a cerut demisia lui Averescu, care după multă şovăială a trebuit să cedeze, dând locul său lui Barbu Ştirbey. Acesta urma să guverneze doar efemer, conducerea guvernului fiind luată din nou, în acele momente grave, de Ionel Brătianu.
Regele, aproape muribund, a primit pentru a depune jurământul pe membrii ultimului său guvern. „Regele – nota Duca – ne aştepta pe terasa de sus, la Scroviştea; era într-un fotoliu, îmbrăcat în civil, în faţa lui o mescioară cu Crucea şi cu Evanghelia. Lângă el, un preot de sat, cam surprins că-i revine îndatorirea să participe, în virtutea sacerdotului său, la o atât de însemnată ceremonie. Slăbiciunea regelui era impresionantă, dar ceea ce m-a izbit cu deosebire a fost expresia figurii lui. Avea deja masca morţii, în privirea lui stinsă se citea un amestec de bunătate, de resemnane şi de infinită melancolie. De fapt, pe pragul eternităţii se desprindeau din ochii lui cele trei trăsături caracteristice ale caracterului său, cu o intensitate pe care nu o aveau atunci când puterile fizice îi îngăduiau să fie mai stăpân pe sentimentele intime”.
Citeste continuarea: http://www.istorie-pe-scurt.ro/cum-a-murit-regele-ferdinand/