Laurențiu Barbu
Pentru a te apuca de gazetărie la începutul veacului XX îți trebuiau două lucruri: bani și inițiere în meserie. Fără o practică îndelungată, mai ales din partea directorului, se pierdeau mulți bani și ziarul își înceta existența. Dacă în Anglia de exemplu, proprietarii își angajau directori, la noi, cu excepția oficioaselor politice, directorii erau și propietarii publicațiilor. Ei puteau să nu scrie un rând, dar erau sufletul activității. De obicei directorul venea primul la sediu, deschidea corespondența, dădea secretarului de redacție tot ceea ce ținea de redacție și administratorului tot ceea ce ținea de administrație. Directorul frunzărea celelalte ziare, constata lipsurile din gazeta lui, împărțea critici și laude( cele din urmă din ce în ce mai puține). Dacă era șeful unei publicații politice, primea vizite numeroase, din care afla care trebuia să fie conduita publicației în anumite instanțe. Toate aceste directive erau apoi comunicate secretarului de redacție.
Un rol important îl avea primul redactor (uneori i se spunea redactor șef). El răspundea de partea politică a ziarului. Nu trebuia să fie doar inteligent, trebuia să știe toate culisele politice. Cancanurile politice erau de regulă foarte încurcate. (« Din cauza marelui număr de nepregătiți cari în lipsă de altceva mai bun, fac politică », după cum spunea Anuarul general al presei române). Un prim redactor trebuia să fie gata la riposte, dar fără să compromită cauza pe care o apăra. Redactorii (termen vag, aproape toți colaboratorii unui ziar se numeau așa) comentau diversele întâmplări sau traduceau din presa străină. Acesta când se întâmpla câte « o chestie » și telegramele nu ajungeau pentru a satisface curiozitatea publicului. Nu era redactor care să nu știe sau să nu se descurce în două-trei limbi. Așa că din lectura unor ziare ca: « Petit parisien », « Le Journal », « Le Matin », « Die Zeit », « Neue Freie Presse », « Berliner Tageblatt », « Daily News », redactorul scria un articol de câteva coloane cu multiplicarea știrilor și supozițiilor.
La începutul veacului, la mai toate ziarele începuseră să se înmulțească reporterii. De fapt jumătate din personal, ei îl formau. Și erau tot mai căutați. Unii își petreceau ziua pe la diferite ministere în căutare de informații. Acestea erau date de obicei de șefii de servicii sau de birouri, uneori de secretarul general, dar reporterul trebuia să știe să le obțină. Începuse chiar și un sistem de colaborare să se organizeze. Un reporter mergea la unul sau două ministere, lua informații, se întâlnea cu colegii de breaslă, puneau faptele alături și cu ajutorul unei mici piese, făceau copii fiecare și plecau la ziar cu știrile sale sau ale celorlalți. Modelul era luat de la confrații din Paris. Alți reporteri erau cei judiciari, de obicei mai puțini. Genul acesta era mai dificil, cerea multe cunoștințe și mult fler pentru a alege din numeroasele procese de la Palatul de Justiție pe cele mai importante. Erau apoi reporterii de fapte diverse, « les faites diversires », cum le spuneau francezii. Totdeauna pe la 10.30-11 dimineața erau la poliția Capitalei cercetând faptele petrecute până la acea oră în oraș sau făcând pe socoteala lor anchete într-un caz sau altul, polițiștii fiind în general curtenitori cu reprezentanții presei.
Alții erau în serviciul de noapte, așteptând ora crimelor. Ziarele mai importante aveau trimiși speciali în provincie, atunci când se întâmplau lucruri care să merite osteneala și cheltuiala unei anchete la fața locului. Ei trimiteau la centru note telegrafice și scrisori amănunțite. Pentru alte întâmplări să le zicem obișnuite, fiecare ziar avea corespondenți plătiți, oameni de meserie care lucrau pe lângă alții, nenumărați, ce trimiteau dări de seamă ziarelor din Capitală cu diverse prilejuri. Un ziar avea de obicei colaboratori gratuiți. Dacă era ziar politic, numărul acestora era desigur mai mare, din dorința de combatere a adversarilor. Existau și la noi colaboratori întâmplători, care duceau redacțiilor evenimente din diverse locuri pentru care primeau și o mică răsplată. Englezii în acea epocă le spuneau acestora « liners », adică oameni plătiți cu linia, cu rândul, care nu aparțineau unui anume ziar, dar care făceau un ban dând informații mai multor publicații simultan. Fără să fie același lucru, colaboratorii ocazionali ai ziarelor românești puteau fi încadrați în această familie.
Cel ce strângea tot materialul pentru redacție era secretarul de redacție. Erau ziare care apăreau într-o singură ediție, altele în mai multe. La toate, secretarul era cel care dădea forma gazetărească articolelor (atunci când acestea nu o aveau, firește), compara ziarul lui cu altele, stabilea paginația. De obicei, la ora 12 ediția era gata. Uneori apărea și un fapt nou, demn de reținut și secretarul era acela care lăsa pe afară alte materiale pentru a face loc celui nou. La ora 14 publicația era pusă în circulație și secretarul de redacție începea să se îngrijească de apariția numărului de a doua zi și astfel totul era luat de la capăt.
Sursa: istorie-pe-scurt.ro
