Laurențiu Barbu
O perioadă frumoasă a anului în viaţa românilor de altă data era „timpul Carnavalului”. Carnavalul românesc începea „odată cu Crăciunul dar nu se încheia decât în seara celei de-a doua Duminici a Lăsatului-de-sec, când se punea capăt nunţilor, balurilor şi oricăror petreceri ce erau oprite în timpul Postului mare” (cf. lucrării „Bucureştii vechiului regat” – George Costescu – 1944). În perioada Carnavalului se organizau numeroase baluri şi serate atât la curtea regala cât și în casele „high-life-ului” bucureştean. La aceste evenimente, renumite pentru belşugul, luxul şi eleganţa afişată, se intra numai pe baza unei invitaţii speciale. În aceiaşi perioada însă se organizau, pentru oamenii de rând numeroase baluri publice (în sala Bossel, sala Orfeu, Sala lui Schlatter din grădina de la poarta dinspre miază-noapte a Cişmigiului sau la… Slătineanu).
Indiferent daca balurile aveau loc în saloane private sau în săli publice, era obligatorie purtarea măştilor şi a unei ţinute speciale de carnaval. Balurile erau în acea vremea cele mai gustate petreceri colective ale bucureştenilor. Perioada acestor petreceri publice se încheia cu „Balurile de îngropare a Carnavalului”, reuniuni care se ţineau în seara de Lăsatul secului. O „cronică” a unui Bal la curte din perioada Carnavalului din anul 1929 am găsit în numărul din 30 ianuarie 1930 al revistei : „Realitatea Ilusrată”:
„În definitiv, dacă nu sunt scutite de necazurile noastre, ale muritorilor de rând de ce ar fi refuzate figurilor ilustre şi plăcerile noastre? Suntem în carnaval şi încercăm să colorăm cu roz orizontul de plumb al vieţii. Purtăm mască în fiecare zi, arătându-ne altfel decât suntem, căci împrejurările si oamenii nu ne îngăduiesc să prezintăm obrazul nostru adevărat. Aspectele din juru-ne sunt urâte, ofensatoare, şi obrazul nostru s-ar îmbujora. Dar: „ridi pagliacci…”. Râdem ca să nu plângem şi de aceea în Carnaval aplicăm pe figura masca grotească. Ridi pagliacci, şi de aceea înnecăm într’o noapte amarul altor multe zile şi nopţi. Şi ne pomenim apoi cu-adevărat dispuşi. Vinul, muzica, dansul îndeplinesc minunea. Vivat ! Vivat, frumoasă mască! Iți fac un compliment: eşti frumoasă.
– Nu eşti frumoasă, ci eşti încântătoare!
Priviţi măştile şi costumele. Priviţi alcătuirea grupurilor. Dovedesc un simţ artistic, vrednic să stârnească invidia unui regizor reputat. Şi contemplaţi figurile, senine, zâmbitoare, din a căror expresie se desprinde bucuria simplă, omenească, a clipei care e preţuită la dreapta ei valoare. O, nimic din convenţionalismul altor vremuri şi altor Curţi, unde protocolul transformă fiinţele în marionete pompoase! Şi nimic, nimic din fastul ruinător, inutil, al celor care au lăsat amintirea unei epoci de splendidă risipă şi de jalnică sărăcire.”
