Hanul cu Tei este unul dintre puținele vechi hanuri bucureștene care – după o viață plină de glorie dar și după lungi perioade de decădere – a rezistat și dăinuiește încă în centrul Bucureștiului.

Hanul cuprins între străzile Blănari și Lipscani a fost construit în anul 1833 de către Hagi Gheorghe Polizu și de Ștefan Popovici, ale căror sigilii se pot vedea și azi la intrarea din strada Blănari („A.P.”și „S.P.”). Hanul avea două intrări: una dinspre strada Lipscani și una dinpre strada Blănari, iar prăvaliile – 14 pe o parte și 14 pe cealaltă – erau așezate în pivnițele adânci și cu bolți mari care se văd și astăzi.

Hanul cu Tei în 1935
Putem afirma azi că Hanul cu Tei a fost construit sub semnul unei zodii norocoase. Marele cutremur din 11 ianuarie 1838 – cutremur care aproape a pus la pământ Hanul lui Manuk – nu l-a afectat deloc. Incendiul din 23 martie 1847 a ocolit Hanul cu Tei. Un moment de cumpănă din istoria Hanului cu Tei a și fost incendiul din 30 ianuarie 1871. Construcția și mărfurile au scăpat însă aproape neatinse “datorită zelului cu care au activat pompierii, sacagii particulari de serviciu în acea noapte și organele de poliție”(George Potra – “Hanurile bucureștene” – ed. 1943)
Hanul cu Tei – poarta dinspre strada Lipscanilor

În perioada interbelică hanurile erau încă o prezență plină de farmec în lumea bucureșteană. Dar vremea lor de glorie trecuse și unul câte unul își închideau porțile. “Prăvăliile cu ziduri groase, cu uși ferecate care dădeau în curți bine închise și bine apărate, trebuiră să facă loc magazinelor moderne, cu uși la stradă, cu ferestre largi și luminoase, cu vitrine care să atragă clienții. Strada cu lumini vii, cu trotuare și cu vitrine mari gonise lumea din curțile hanurilor, din șirul prăvăliilor cu tot felul de mărfuri și golise aceste curți care sunau a gol și a pustiu.” (George Potra – “Istoricul hanurilor bucureștene” – ed.1985). Cu toate acestea, hanul cu “nume frumos ca o doină” a reușit să își păstreze arhitectura inițială, să supraviețuiască și să renască în epoca noastră. Asta cu toate că reporterul din anul 1935 al “Ilustrațiunii Române” îi prevestea “prăbușirea sub loviturile casmalelor”:

Hanul cu Tei în anul 1933 fațada dinspre strada Blănari gangul de intrare

Ce parfum arhaic din Bucureștiul de altădată, cu boieri în caftan de mătase, trecând în goana telegarilor cu caleștele peste poduri de lemn, ne amintește frumosul nume al Hanului cu tei! Pe locul acesta din inima Capitalei s’a răsfățat pe vremuri un  han cu tei umbroși, ale căror flori, în faptul primăverii, parfumau până departe, la biserica Zlătari. Dăinuind până în vremurile noastre, Hanul cu tei este un monument desuet al unei capitale, care ia aspect de New-York, în miniatură. Comerțul a cotropit de mult cartierul și astfel Hanul cu tei și-a schimbat menirea, devenind și el un umil supus al zeului Mercur. Hanul cu tei a avut vremurile lui de glorie, cari au ținut până în ultimii zece ani. Se găseau aici în special lucruri de marchitănie și cucoanele mondene se îmbulzeau în curtea pavată cu pietre de râu, prin magazinele elegante, ca să cumpere ce-i mai ieftin și mai frumos. Mărfuri de Lipsca, de Paris, de Dresda și de Viena stăteau burduf în rafturile de lemn nevopsite și aurul curgea ca un val furtunos în buzunarele negustorimii instalată aici. Pentru acele vremuri, negustorii din Hanul cu tei erau o elită închisă, unde se intra cu mare greutate. Pentru un magazin cât de mic în curtea hanului se plăteau bani grei, sume ce par astăzi fabuloase, având în vedere halul de uitare în care erau lăsate aceste prăvălii cu dever de milioane.

Hanul cu Tei la 1927 aquaforte de A. Poilevin

Astăzi aspectul Hanului cu tei e neschimbat. Aceeași viață patriarhală de bazar turcesc, aceeași molcomă prietenie domnește între negustorii cari vând mai toți mărfuri identice. Mai la față stau pânzarii, alături postăvarii și marchitanii, amestecați unul ici, unul colea, la întâmplare. Dar de unde aici era un du-te vino permanent, acum e o pace, o liniște care prevestește agonia. Mărfurile stau ca și înainte, expuse pe tarabe de lemn, promițând cumpărătorului toată tentația lor de lumini, de foc și de culori. Dar nimeni nu trece pe-acolo, nimeni nu se apleacă să pipăie calitatea unei țesături, nimeni nu privește desenul măiestrit al unei pânze. Pe scaune, în fața dughenelor insalubre, caro altădată produceau aur curat, negustorii stau și așteaptă, bând cafele (3 lei ceașca mică) și discutând politică. Cel mai bătrân negustor din Hanul cu tei, un moș simpatic și vorbăreț ne spunea oftând :

–  Sunt zile când închid prăvălia fără să fac un ban saftea. Ehei ! Ce vremuri am apucat noi și unde am ajuns! Altădată, seara, mi-era frică să mă duc cu banii acasă, atâta bănet făceam toată ziua în prăvălie… Eram înainte eu și patru băieți pricepuți și nu puteam sta un minut locului, atâta ne hărțuiau clientele. Azi sunt singur și am timp să mă plictisesc, de mi s’a urât și mie!

–  Bine, dar cum explici d-ta decăderea Hanului cu tei ? – am întrebat.

– Cum să explic? Alte vremuri, alți oameni cu alte obiceiuri. Noi nu le mai cunoaștem. Femeile de azi cumpără marfă proastă în magazine frumoase, cu lumini și galantare “cubiste”. Noi le dăm marfă aleasă dar avem niște chicinețe de magazine în care nici nu vor să calce… Se schimbă vremurile!

La Hanul cu Tei așteptând clienții care nu mai vin…

Citește mai mult: https://deieri-deazi.blogspot.com/2014/09/hanul-cu-nume-frumos-ca-o-doina-hanul.html

...

Voi ce părere aveți?
Vă invităm să comentați mai jos.

Articole recomandate!