Laurențiu Barbu
Se spune ca a fi sincer inseamna a nu ascunde nimic celuilalt, a te deschide tot. Este exact, dar criteriul acestei sinceritati il are intotdeauna celalalt, si nu tu. Esti considerat sincer nu „când nu ascunzi nimic” celuilalt, ci când nu ascunzi ceea ce se asteapta de la tine sa nu ascunzi. Este poate paradoxal, dar asa e; sinceritatea ta nu se verifica prin tine, ci prin celalalt. Esti considerat sincer numai când spui ceea ce vrea si ceea ce asteapta altul de la tine sa spui.
Daca ii marturisesti unei prietene ca e frumoasa si inteligenta, in timp ce ea nu e nici una, nici alta, nu esti sincer. Daca ii spui ca e urâta si foarte putin desteapta, esti sincer. Dar marturiseste-i ca toate acestea n-au absolut nici o importanta, ca altele sunt lucrurile pe care ai dori sa i le spui, ca isi macina timpul intr-un mod stupid, ca traieste o himera, ca viesaza la lucruri care o indeparteaza de adevar si de fericire – atunci sigur nu esti nici sincer, esti nebun.
Este poate ciudat, dar ne temem de o lume „defavorabila”, de un mediu strain, cu care nu putem comunica, fata de care nu putem fi „sinceri”. Pentru a nu fi singuri vrem ca lumea sa fie sincera cu noi. Doar sinceritatea ne da acea certitudine ca suntem inconjurati de prieteni, de oameni care ne iubesc, ca nu suntem singuri. De aceea in ceasurile de mare singuratate se fac cele mai multe confersiuni, se deschid sufletele, oamenii se cauta unul pe altul: tocmai pentru a anula acel sentiment al izolarii definitive. Sinceritatea este si ea, ca atâtea altele, un aspect al instinctului de conservare. De fapt, sinceritatea participa la acea complicata clasa de sentimente si orgoliu care se numeste prietenie si care, trebuie s-o recunoastem, constituie unul din cele mai serioase motive pentru a iubi viata.
In prietenie se intâmpla acelasi lucru: esti iubit nu pentru ceea ce esti tu, ci pentru ceea ce vede si crede prietenul tau in tine. Tu, omul, esti sacrificat intotdeauna. Esti iubit nu pentru tine, ci pentru ceea ce poti da, ceea ce poti justifica, verifica, contrazice sau afirma in sentimentele prietenului. Si nu te poti plânge, pentru ca si tu faci la fel; toata lumea face la fel.
Ceea ce intristeaza oarecum intr-o prietenie este faptul ca fiecare dintre prieteni sacrifica libertatea celuilalt. Prin „libertate” inteleg suma posibilitatilor lui, vointa lui de a se schimba, de a se modifica, de a se compromite. Esti iubit pentru ca prietenii s-au obisnuit cu tine sa te vada pe strada, sa te intâlneasca la un anumit local sau pe terenul de sport, s-au obisnuit sa mergi cu ei la cinematograf, in vizita la cunostinte, sa-ti placa in general ceea ce le place si lor, sa gândesti, in general, ceea ce gândesc si ei. Unde esti tu in toate aceste sentimente ale lor? Esti descompus, distribuit si asimilat dupa vointa sau capriciul lor; iar tu faci la fel. Daca intr-o zi vrei sa faci altceva decât ceea ce se asteapta de la tine sa faci, atunci nu mai esti un bun prieten, atunci incomodezi, obosesti, stânjenesti. Câteodata esti tolerat; aceasta e tot ce poate oferi dragostea prietenilor tai libertatii tale: toleranta.
Zilele trecute incercam sa vorbesc cu câtiva prieteni despre moarte, iar ei parca mi-ar fi spus: „Draga, fii serios si lasa prostiile la o parte!”. Ei nu intelegeau ca ceea ce le apare lor drept prostii poate insemna pentru mine o problema esentiala. Si atunci m-am intrebat ce ar spune prietenii mei daca as savârsi un act compromitator, dar cerut urgent de libertatea mea? Si mi-am dat seama ca n-ar judeca schimbarea din punctul meu de vedere. Ei n-ar incerca sa treaca o clipa in mine, ca sa-mi inteleaga nebunia. M-ar decreta nebun, m-ar tolera sau m-ar lasa singur. In nici un caz n-ar trece in mine. Or, dragostea adevarata nu inseamna decât aceasta completa renuntare la individualitatea ta pentru a trece in celalalt.
O prietenie nu se verifica numai prin libertatea pe care i-o acorzi celuilalt. A ajuta pe un prieten la nevoie, a-l incalzi cu mângâierile tale, a-l inconjura cu „sinceritatile” tale nu inseamna nimic. Altele sunt adevaratele probe ale prieteniei: a nu-i incalca libertatea, a nu-l judeca din punctul tau de vedere (care poate fi real si justificabil, dar poate nu corespunde experientei destinului celuilalt), a nu-l pretui prin ceea ce iti convine sau te amuza pe tine, ci pentru ceea ce trebuie el sa realizeze ca sa ajunga un om, iar nu un simplu manechin.
Toate acestea insa nu ti le cere nimeni, dupa cum nimeni nu-ti cere adevarata sinceritate, ci numai acea sinceritate pe care o doreste el. Nu uitati ca intr-o prietenie nu conteaza numai ceea ce ia celalalt. Fiecare luam mai putin decât ar trebui. Acesta este marele nostru pacat: ca nu ne e sete de mult, ca ne multumim cu sferturi; de aceea avem fiecare dintre noi atâta spaima de ridicol. NU NUMAI CA NU DAM CÂT AR TREBUI, DAR SI LUAM CU MULT MAI PUTIN DECÂT NI SE OFERA.
Mircea Eliade, istoric al religiilor, filosof al religiilor, eseist, prozator, profesor universitar român. (n. 13 martie 1907, București – d. 22 aprilie 1986, Chicago)
