Laurențiu Barbu
S-au scurs 150 de ani de la trecerea la cele veșnice a celui care scria „laud Dumnezeirea că m-a creat Român”, personalitate a intelectualității române din Transilvania, implicat în susținerea drepturilor neamului său în vremea revoluției de la 1848 și de fapt pe parcursul întregii sale vieți. Om politic și avocat de succes, cu studii la Budapesta, Bratislava și Viena, Emanoil Gojdu a strâns o imensă avere pe care, prin testament, a lăsat-o unei fundații ce avea să-i poarte numele, după moartea sa, la 3 februarie 1870. Dar pe care statul român, prin grija atentă a liderilor politici de după 1989, a trecut-o la index.
Pe măsură ce lumea începe să-l uite pe cel mai mare mecena român din toate timpurile, cuvintele sale răzbat dincolo de vremuri: „Ca fiu credincios al Bisericii mele laud Dumnezeirea, căci m-am nascut Român: iubirea ce am către națiunea mea neîncetat mă îmboldește a stărui în faptă, ca incă și după moarte sa erump de sub gliile mormântului spre a putea fi pururea în sânul nației mele”.
Emanuil Gojdu s-a nascut la 9 februarie 1802, într-o familie de aromâni originari din Moscopole (Albania), stabilită la Oradea. După terminarea liceului în orașul natal, Gojdu a urmat studiile universitare juridice la Budapesta, Bratislava și Viena. În 1824 și-a început cariera de avocat la Budapesta, ca stagiar la biroul unui avocat sârb. În scurt timp, Gojdu s-a afirmat și și-a deschis propriul birou de avocatură.
În mediile politice ungare era foarte apreciat pentru competența sa, spiritul său deschis și aptitudinile sale către interculturalitate, deși era cunoscut ca un promotor consecvent al intereselor românești. Emanoil Gojdu a fost semnatar al Programului Politic de la Pesta al Revoluției din 1848, în care se stipula necesitatea folosirii neîngrădite în Transilvania a limbii române în școli, biserici și în problemele interne ale românilor. Mai mult decat atât, Gojdu cerea prin programul politic ca la Ministerul Cultelor de la Pesta să se înființeze o secție care să se ocupe de școlile și bisericile românilor care țin de „legea răsăritului” – religia ortodoxă.
Gojdu s-a retras din viața politica militantă în 1869, fiind numit, la Budapesta, consilier la Curtea de Casație, funcție pe care a deținut-o pana la moartea sa, in februarie 1870.
Milioanele de dolari care zac la Budapesta
În celebrul său testament, Gojdu a cerut ca bunurile sale să revină „acelei părți a națiunii române din Ungaria și Transilvania care ține de legea răsariteană ortodoxaă”, bunuri ce urmau sa fie administrate în cadrul unei fundații. Numai partea imobiliară a activelor fundației, reprezentată de un complex de opt corpuri de clădire situate în centrul Budapestei, a fost evaluată la peste 12 milioane de dolari, iar restul moștenirii a fost evaluat la aproximativ 800 milioane de dolari. Din veniturile existente si economiile realizate prin capitalizare urmau să se acorde timp de 50 de ani burse „acelor tineri români de religiunea răsariteană ortodoxă, distinși prin buna purtare și prin talente, ai căror părinți nu sunt în stare cu averea lor să ducă la îndeplinire creșterea și cultivarea copiilor lor”, se spune în Testamentul lui Gojdu.
Dupa trecerea acestei prime perioade urmau să beneficieze de sprijinul Fundației și tinerii care urmează „cariera artistică, preoțească și învațatoreascaă”, iar dupa trecerea a 100 de ani, puteau fi remunerați si „preoți și învățători saraci, cu însușiri eminente, familie numeroasă și îmbătrâniți”. O primă astfel de fundație a funcționat efectiv între 1870 și 1917, acordând burse de studiu pentru tinerii din România. După 1918, sediul Fundației Gojdu s-a mutat la Sibiu, dar majoritatea bunurilor acesteia au rămas pe teritoriul Ungariei.
În ciuda faptului ca articolul 247 din Tratatul de Pace de la Trianon prevedea obligația statului ungar de a „restitui bunurile fundațiilor proprietarilor acestora” și in pofida angajamentelor Ungariei de a reglementa situația organizației, bunurile lui Gojdu nu au fost restituite niciodată. Una dintre puținele clădiri care au rămas statului român este cea a Colegiului Național Emanuil Gojdu din Oradea.
Printr-un acord provizoriu încheiat la 16 aprilie 1924 între România și Ungaria, România putea dispune, timp de trei ani, de valorile mobiliare și imobiliare ale Fundației. În octombrie 1937 se semnează, la București, acordul definitiv prin care Ungaria se obliga să predea României întreg patrimoniul Fundației Gojdu, care se afla pe teritoriul Ungariei, cu toate drepturile aferente. Parlamentul român a ratificat acordul în 1938, dar cel maghiar l-a ratificat abia în iunie 1940, cu puțin timp înaintea Dictatului de la Viena, astfel că prevederile sale nu au mai putut fi aplicate. În 1952, toate bunurile Fundației au fost naționalizate de către noua conducere de la Budapesta. După aproape 40 de ani de la naționalizarea bunurilor de către unguri, chestiunea a revenit în atenția Bucureștiului și a Budapestei. Fundația Gojdu a fost reînființată în 1996, cu sprijinul regretatului Înalt Prea Sfintițului Antonie Plamădeală. Noua Fundație avea sediul la Sibiu, dar ea funcționa doar „simbolic.
Ordonanța trădării naționale
În 2005, guvernul Tăriceanu a reușit cel mai mare act de trădare națională, dând ordonanță de urgență pentru ratificarea Tratatului negociat cu ungurii în 2004, prin care urma să se facă o nouă Fundație pentru tineret „Emanoil Gojdu”, româno-ungară, cu sediul la Budapesta în care cele două state sa contribuie financiar pentru crearea unui institut strategic. Situația a fost prezentată în legislativ ca o abandonare de către Guvernul Tăriceanu a averii și a Fundației Gojdu. Printre cei care s-au opus acestui act de trădare națională au fost și ierarhii Bisericii Ortodoxe. ÎPS Bartolomeu a fost una dintre cele mai vehemente voci în ceea ce priveste scandalul declanșat de acordul româno-ungar (de fapt ungaro-român) prin care era cedată moștenirea Gojdu Ungariei.
„În numele meu și al colegilor ierarhi din Reprezentanța Fundaței Gojdu fac un călduros apel catre parlamentarii noștri să-si exercite mandatul cu care au fost investiți de poporul român, acela de a apăra și promova interesele românești, cu mențiunea expresă că, deși instrumentată politic, moștenirea Gojdu nu este o problemă politică, ci una eminamente culturală. Daca un senator român ar avea vreo ezitare, îl invit să cugete la sufletul unui urmaș al său care, bucurându-se de o bursă Gojdu, va afla că tatăl, bunicul sau străbunicul său i-a stat împotrivă”, susținea IPS Bartolomeu, într-un interviu pentru ziarul ZIUA.
Sursa: activenews.ro
