Laurențiu Barbu
Originea latină a limbii române este o teorie falsă care nu a fost niciodată demonstrată, dincolo de câteva asemuiri cu latina, lăsând la o parte cea mai mare parte a lexicului românesc sau atribuindu-i fie origine latină, slavă, turcă sau maghiară în funcție de ce cuvinte similare ca formă au putut exista în aceste limbi. În cele ce urmează voi prezenta ipotezele etimologice a două cuvinte (de bază) românești. Ambelor li s-au găsit etimologii slave, deși ambele au cognați în limba latină. Deși nu provin nici din latină…
Astfel verbul românesc a grăi, împreună cu ar. grai „cuvânt”, ar. grescu „vorbesc” mgl. gres „id” ar proveni, după Miklosich (Slaw. Elem., 20) din verbul sârbo-croat grajati „a orăcăi, a croncăni, a face gălăgie”, nici mai mult nici mai puțin. Miklosich era sloven și nu i-a păsat, probabil, că aduce o mare ofensă limbii române. Dar nici lingviștilor români precum Ovid Densușianu, în faimoasa sa Histoire de la langue roumaine (la pagina, 267), și Alejandro Cioranescu, în dicționarul său (la intrarea 3856). Amândoi susțin aceeași aberație jignitoare. În plus, subst. grai (alături de ar. grai, grei, mgl. grei) are o cu totul altă origine, ne spune același Miklosich, urmat de lingvistul bulgar Conev, din nou susținuți de Cioranescu. Ei ne spun că provine din bg. grai „cântec”. Este posibil așa ceva?? Desigur că nu. În primul rând cele două forme românești nu pot avea origini diferite. Ele provin din PIE *gh2r-, geh2r „a chema, a striga” și au o mulțime de cognați în diverse limbi indo-europene: cf. skt. ati-gur „a striga”, ud–guri „a ridica vocea”, gr. γήρυς, gr. (dor.) γάρυς „voce, grai”, lat. garrio „a vorbi, a cleveti”, lat. garrulus „vorbăreţ”, v.ir. gar„a chema”, ad–gair „a se plânge, a face o plângere”, cymr. gair „cuvânt”, lituan. giriu, girti „a lăuda, a slăvi”. Prin urmare, radicalul se regăsește în mai multe grupuri de limbi indo-europene, fără ca cineva să fi observat acest lucru.
Vedem că nu foarte departe, ci chiar în latină, există cognații garrio și garrulus. Dacă distinșii lingviști s-ar fi uitat doar la limba latină și ar fi văzut aceste elemente lexicale latinești, s-ar fi gândit ceva mai mult înainte de a spune bazaconiile care au străbătut peste un secol și jumătate. Să nu mai vorbim de formele grecești, celtice, baltice și cele din îndepărtata sanskrită. Nimeni nu a văzut nimic.
Pe lângă a grăi și grai, limba română are și subst. gară „gălăgie” despre care s-a spus că ar proveni din poloneză. În plus, s-a crezut greșit – și se mai crede încă (în anumite cercuri foarte înalte) – că subst. gură ar proveni din lat. gula „gât, beregată”, când provine de fapt de la același radical proto-indo-european, desigur prin traco-dacă. Iată cuvinte românești înrudite cu aceeași origine cărora li s-a găsit fiecăruia o origine diferită. În vara asta am fost în Maramureș, la Săpânța, unde am stat vreo 2-3 zile, dar nu am auzit din gura localnicilor vorbele vorbă și a vorbi, ci numai a grăi. Ceva similar am observat și la Chișinău, și în alte părți din Repiblica Moldova. Oare ei au auzit mai bine broaștele sârbești orăcăind?? Ciudat, ei fiind mult mai departe de sursă.
Substantivului vorbă (var. voroavă) i s-au găsit două etimologii complet diferite. Anume, mai întâi, din lat. verbum „cuvânt” (Cipariu, Gram., 320; Şăineanu, Semasiol., 164). Mai târziu Tiktin, urmat de Candrea și Densusianu (Grai și Suflet, 2, 16), considerând că etimologia dată de Cipariu nu este tocmai corectă, s-au uitat peste gard la limba slavă, mișcare clasică în lingvistica istorică românească. Anume, când latina nu mai poate fi de folos, s-au întors imediat către limba slavă și, care atare, românescul vorbă nu mai provine din lat. verbum, ci din v.sl. dvorïba< dvoru „curte”. Din lac în puț! De ce ? Pentru că dacă românescul vorbă nu poate proveni din latinescul verbum din anumite motive fonologice (e latinesc nu dă o în română, ceea ce este corect), dar și din cauza faptului că românescul vorbă este feminin, iar latinescul verbum este neutru, cu toate că cele două forme sunt buni cognați, adică sunt rude bune, ceea ce era deja un bun câștigat. Adică de ce să ne ducem la v.sl. dvoriba care se potrivește ca nuca în perete și aruncăm peste bord acel bun câștigat de care vorbeam? Să ne gândim că, dacă sunt cognați, pot proveni din traco-dacă. Dar cum să provină din traco-dacă, din moment ce această limbă a dispărut cu totul în neant? Căci așa credeau și mai cred mulți vajnici lingviști…
La cronicari apar ambele forme: dvorba „serviciu de curte” şi vorbă, dar nu se confundă niciodată una cu cealaltă. Forma horbă apare la Dosoftei (cf. Iordan, BL, 9, 57), alternanţa h/vfiind bine cunoscută în limba română. Cioranescu (9350) îl consideră cu origine incertă, pentru că nici el nu crede că ar exista vreun cuvânt dacic în limba română. Dincolo de latină există însă o mulțime de cognați în alte limbi indo-europene, precum limbile germanice și cele baltice, cf. got. waurds „cuvânt”, v.g.s. wort, v.sax. word, eng. word „vorbă, cuvânt”, v.prus. wirds, lituan. vardas „nume”, lituan. vardnica „dicţionar”, etc.
Toate aceste forme provin din PIE *wer– „a vorbi”, *werdho-, wordho- „vorbă, cuvânt”.
Menționăm faptul că PIE *dh > b, atunci când a fost precedat de lichidele r, sau l, atât în traco-dacă, cât și în latină, spre deosebire de germanice și baltice, ceea ce dovedește că traco-daca și latina au avut aceeași evoluție pe o anumită perioadă de timp. Același fenomen fonetic apare și la alte elemente lexicale, precum albie şi barbă, unde PIE *dh < b, în aceste limbi.
Din aceste exemple putem trage câteva concluzii fundamentale. Anume că, mai întâi, perspectiva latinistă nu este corectă, deși cele două limbi, traco-dacă și latină, sunt destul de înrudite. Am văzut mai sus că ambele elemente lexicale din limba română, analizate aici, au corepsondent în limba latină, dar nu provin din latină, deși lingviștii nu au prea văzut aceste relații de rudenie. În al doilea rând, a căuta „salvarea” în limba slavă veche (sau limbile slave în general), atunci când ipoteza latinistă este fără ieșire, este o altă opțiune greșită, o altă fundătură care trebuie evitată, deși nu vreau să spun că n-ar exista cuvinte slave în limba română. Ele există, dar mai puține decât se crede.
În al treilea rând, este la fel de evident că româna este o limbă indo-europeană de sine stătătoare care, deși se apropie de latină, nu provine din aceasta din urmă și poate fi înțeleasă doar dacă este abordată din punct de vedere indo-europenistic.
Un articol de Mihai Vinereanu
Sursa: cunoastelumea.ro
