Laurențiu Barbu
Imposibil, dacă te afli într-un salon unde expune Florin Dumitru, să nu te oprești la standul său de poveste. Da, chiar așa se și cheamă, „Povești din lut“, cu o fascinantă Românie în miniatură, plămădită din pământ ars. E mai mult decât meșteșug popular ce face artistul din Târgoviște; este o tehnică veche, studiată și readusă la viață, folosită de oamenii din trecut atunci când realizau diferite obiecte.
Florin Dumitru s-a născut și a crescut la Târgoviște, într-un cartier cu blocuri comuniste. Prin anii ’80, cum spune chiar artistul, „totul era gri și rece la oraș“, așa că vacanțele la țară au reprezentat singurele evadări și locul unde își au originea interesul și atenția pentru casele vechi țărănești. În liceu a realizat că are abilități pentru artele plastice și chiar a devenit student la Facultatea de Arte, în București. Însă după un semestru s-a răzgândit și a considerat că ar fi mai nimerit să studieze istorie-arheologie și să se specializeze în acest domeniu. Timp de 10 ani a lucrat apoi în cadrul unui centru de cercetare a preistoriei al Universității „Valahia“, din Târgoviște. Aici, în ultima parte, a fost preocupat de arheologie experimentală, încercând să descopere modalitățile tehnice prin care oamenii din trecut realizau diferite obiecte. S-a documentat teoretic despre tehnici de prelucrare, pictare și ardere, a învățat cum se lucrează cu lutul și așa a descoperit noua sa pasiune – ceramica. A renunțat la slujba fixă de la stat, și-a construit un atelier în satul vacanțelor sale, Ibrianu, comuna Cornești, Dâmbovița și de atunci trăiește prin și pentru poveștile sale din lut.
– Care au fost primele dvs. lucrări și ce impact au avut la public?
– Primele expoziții la care am participat au fost cu lucrări de grafică și pictură. După aceea au urmat expoziții cu vase de ceramică, replici după obiecte din neolitic. De aproximativ 5 ani particip la diferite manifestări cu căsuțe miniaturale din ceramică dispuse sub forma unor sate sau orașe vechi. Reacțiile oamenilor au fost pozitive, cumva căsuțele le aduc aminte de copilăria lor, de locuri verzi, luminoase și de alte povești frumoase.
– Cum și când s-au născut „Poveștile din lut?“
– Căsuțele din lut au apărut după ce am aplicat și îmbunătățit o tehnică foarte veche de a realiza obiecte de ceramică. Până atunci făceam vase și statuete din lut, iar căsuțele, dintr-un alt material. Treptat, am ajuns să fac aproape exclusiv căsuțe. La puțin timp după ce am început, mi-am dat seama că este important să le prezint lumii sub o denumire care să înglobeze tot ce reprezintă ele. Am realizat că, într-un anumit fel, sunt o poartă spre trecut, spre amintirile din vacanțele făcute în casa bunicilor de la țară, spre vremuri care devin „de poveste“, de aici și numele „Povești din lut“. Între timp, am înregistrat la OSIM această denumire, cu scopul de a o proteja în mod legal și pentru a putea dezvolta ideea.
– Ca să înțeleagă și cei care nu v-au văzut colecțiile, practic dvs. reproduceți case, sate din diverse zone ale țării. Cu ce case reprezentative ați început și care vă sunt cele mai apropiate sufletului?
– Toate sunt replici după case existente. Primele au fost cele din zona mea, nordul Munteniei, conace cu pridvor central sau lateral. Apoi au urmate case din zona Munților Apuseni cu acoperiș înalt de paie, apoi cule oltenești și case din Bucovina. Acum putem vorbi despre colecții de case reprezentative pentru mai toate regiunile țării, iar diversitatea acestora este într-o continuă creștere.
Casele vechi din satele românești au o simplitate, un echilibru al proporțiilor și o cromatică duală alb-negru ce le fac impresionat de frumoase din punct de vedere arhitectural. Materialele din care erau realizate erau cele locale, extrase direct din natură: baza din piatra, structura din bârne de lemn, pereți din chirpic sau lemn, acoperiș cu șiță, paie, stuf sau țiglă. Toate acestea le făceau să se integreze perfect în natură, dar au constituit și cauza dispariției lor rapide – dacă acoperișul nu mai este întreținut, casele se topesc sub acțiunea apei în câțiva ani, rămân doar pietrele de fundație…
Pe de altă parte, frumusețea caselor vechi arată ce fel de oameni le ocupau, pentru că ea, casa, este o oglindă a omului care o construiește. Și cred că erau niște țărani cu un bun-simț și o înțelegere a rosturilor lumii cum astăzi mai greu găsim.
– Cum procedați, mergeți în diverse locuri, studiați, fotografiați și apoi în atelier faceți o replică a ceea ce ați văzut?
– Procesul de documentare este foarte important și durează zile bune. Deși sunt de dimensiuni reduse, căsuțele trebuie să redea cât mai fidel specificul arhitecturii unei zone, iar detaliile sunt esențiale. De multe ori mă folosesc de fotografii făcute de mine, dar mă ajut și de relevee din publicații de specialitate sau chiar de hărți Google, în special pentru imagini aeriene. Toate aceste informații sunt de mare ajutor la realizarea căsuțelor. Sunt foarte importante muzeele de profil din țară – muzee ale satului. Aici sunt păstrate în bune condiții de conservare monumente de arhitectură populară. Multe căsuțe sunt inspirate după case din Muzeul Astra – Sibiu, Muzeul Satului de la Golești – Pitești, Muzeul Satului Vâlcean – Râmnicu Vâlcea, Muzeul Satului Bucovinean – Suceava sau Muzeul Satului din București.
– În afară de case, ce alte lucrări mai expuneți?
– Pe lângă căsuțele din lumea satului românesc – iar ceva timp am simțit nevoia să completez peisajul cu oițe și ciobani, dar și căpițe – mai realizez și căsuțe inspirate de arhitectura veche a orașelor medievale din Transilvania. Acestea sunt replici după casele sașilor din Sibiu, Sighișoara, Mediaș, Brașov și se pot asambla, punând una lângă cealaltă, sub forma unor străduțe, cartiere ce refac atmosfera orașelor peste care au trecut secole și ele au rămas în picioare.
– Cât timp vă ia să finalizați, să zicem, o stradă plină de case? Sau să spunem altfel, câte piese lucrați într-o lună, într-un an?
– Procesul realizării este manual, destul de laborios, care permite serii de obiecte. Căsuțele sunt confecționate în etape distincte, ce se întind pe mai multe zile. Atunci când sunt gata suficient de multe obiecte pentru a umple cuptorul urmează arderea. În cuptor intră aproximativ o mie de piese. Iar, după calculele mele, anul trecut am realizat peste zece mii de obiecte, căsuțe, biserici, oițe, ciobani.
– Unde expuneți, unde vă vindeți piesele?
– Am preferat să colaborez cu galeriile de artă populară sau magazinele ce aparțin muzeelor pentru că acestea au criterii de selecție a obiectelor expuse mai serioase. De asemenea, mai colaborez cu galerii de artă și magazine care au găsit modalități de expunere potrivite și care nu comercializează kitsch-uri. Destul de rar mai particip și la târguri.
Sursa: lumeasatului.ro
