Laurențiu Barbu
Primele atestări ale salutului fac referire la formele de supunere şi datează din vremea primelor dinastii chineze, când oamenii de rând îşi acopereau ochii cu palma pentru a nu fi orbiţi de lumina emanată de strălucitul împărat. În acest obicei, îşi are originea salutul militar.
În vremea romanilor, salutul „Ave Cezar!” era însoţit şi de strângerea antebraţelor, ca semn de încredere, întrucât braţul neînarmat simboliza pacea şi prietenia. În epoca cavalerilor, domniţele erau salutate cu reverenţe adânci şi sărutul mâinii înmănuşate.
În prezent, strânsul mâinii este obiceiul care se practică cel mai des când doi oameni se întâlnesc, chiar şi femeile salutându-se, uneori, astfel. Îmbrăţişatul şi sărutul sunt preferate de cei care se cunosc mai bine ori nu s-au văzut de mult.
Pe lângă formulele tradiţionale de salut, în lumea satului se foloseau și încă se folosesc şi alte expresii, în funcţie de sexul, vârsta sau locul ocupat în comunitate. Formulele de salut s-au modificat în funcţie de schimbările din societate.
Așa cum știm cu toții, salutul este un prilej de a arăta respectul faţă de persoana căreia te adresezi şi de a-i face urarea de bine pentru momentul de întâlnire al zilei. În decursul anilor formulele de salut şi împrejurările adresării lor au suferit schimbări. Cândva era o regulă ca persoana tânără să salute pe cea vârstnică, femeia pe bărbat, căruia din respect îi zicea dumneata (mata, matale) şi localnicul pe străin (persoană din alt loc). De asemenea boierul, preotul, învăţătorul, doctorul, primarul, notarul, perceptorul erau salutaţi de ceilalţi, recunoscându-li-se în acest mod funcţiile deţinute, pregătirea şi activitatea în interesul comunităţii.
După perioada de emancipare a femeii, bărbaţii au fost aceia care o salutau, dovedind că ştiau să o respecte şi să îi acorde atenţie, iar în loc de formulele tradiţionale, sub influenţa vieţii de la oraş a apărut pentru „femeile răsărite” (doamnele satului) formula de salut „Săru’mâna!”, care până atunci se adresa numai boierului, preotului şi învăţătorului.
Saluturi la nuntă
Nunțile românilor sunt apreciate pentru veselia lor, pentru multitudinea invitaților, darurile bogate, mâncărurile deosebite și mai ales pentru respectarea tradițiilor.
Unul dintre cele mai importante lucruri la o nuntă este modul de primire al invitaților și felul în care aceștia răspund la chemare. La sat, atunci când invitații ajung în locația unde tinerii însurăței petrec, aceștia spun „Bună dimineața”, fiind întâmpinați de părinții mirilor, de miri și de nași, care la rândul lor spun la fel, urându-le distracție plăcută și mulțumind pentru prezență. Bătrânii satului spun că această urare se face pentru a marca noul drum pe care vor păși tinerii căsătoriți, simbolizând belșug, bunătate, spor și înțelegere în casă.
Acest salut este adesea însoțit de urări precum “Să-ți fie de bine coană mireasă!”, “Trăiască nașii” sau “Să vă fie de bine”, adresat mirilor.
Saluturi la înmormântări/pomeni
La înmormântare formula de adresare a celor veniţi cu lumânare era: «Dumnezeu, să-l ierte!», ce-i din familie răspunzând cu “Să vă audă Dumnezeu”. După înmormântare urmau pomenile pentru sufletul mortului. Cei care participau la pomană obişnuiau să rostească în mai multe momente ale ei formula: „Dumnezeu să-i primească!”.
Copii strigau în cor de trei ori la masa de pomană, formula de mulţumire, în folosul celui destinat: «Dumnezeu să primească, / Lui «X» (numele) să pomenească!». Cu mai multe prilejuri (zile, sărbători) se dădea de pomană (colac, colivă, lumânare aprinsă ş.a.), iar cel care primea răspundea obişnuit prin: «Bogdaproste», aceastp formula însemnând «Doamne, primeşte!».
Saluturi la botez
În cadrul obiceiurilor de naştere oamenii care vin la botez sunt întâmpinaţi de tatăl copilului cu sticla cu băutură şi urarea: «Bine aţi venit!», răspunzându-i-se tot printr-o urare, în contextul evenimentului «Trăiască pruncul ce s-a creştinat! La Mulţi Ani!». De asemenea, se obișnuiește să se folosească și urarea “Să vă trăiască și să vă bucurați de el!”.
Saluturi de sărbători
Cu ocazia sărbătorilor calendaristice din perioada de iarnă – Crăciun, Anul Nou, Boboteaza, Sfântul Ioan – oamenii, în loc de formula de salut obişnuită, îşi adresau urarea „La Mulţi Ani!”. Aceeaşi urare se făcea şi cu ocazia altor mari sărbători ori onomastice şi era adresată de obicei de stăpânul casei ori de cel sărbătorit, pentru copiii săi şi pentru invitaţii la masa de sărbătoare. „Din prima zi de Paşte până la Înălţare (timp de 40 de zile) oamenii se salutau cu formula de adresare «Hristos a înviat!» şi primeau răspunsul «Adevărat a înviat!».
Actualmente, aceste formule „adresare – răspuns” sunt obişnuite numai în cele trei zile de Paşte. (…) Dacă în zilele obişnuite ale anului salutul era adresat de acela care se considera obligat, din motive de inferioritate – vârstă, sex, stare socială, instruire etc. – de la Paşte la Înălţare adresarea „Hristos a înviat!” era făcută de superior. De la Înălţare până la Rusalii, timp de 10 zile, formula de salut era „Hristos s-a înălţat!” cu răspunsul «Adevărat s-a înălţat!», făcută în împrejurări similare cu cele din perioada sărbătorilor de Paşte“.
Saluturi uzuale
Alte formule de salut erau folosite în funcţie situaţia în care se aflau cei care se întâlneau sau de evenimentele ceremoniale din timpul vieţii. Spre exemplu, gorjenii se adresau acelor pe lângă care treceau, când se aflau la muncă, prin urarea „Bun lucru!”, iar dacă zăboveau mai mult ori plecau după ce în prealabil i-au ajutat, îşi luau rămas bun cu urarea „Spor la treabă!”.
„Pentru cei aflaţi la masă, adresarea-salut era «Poftă bună!», iar gorjeanul, ca orice român ospitalier din fire, răspundea cu «Poftiţi aproape!». Formulele de adresare sunt folosite şi în momentele ceremoniale ale obiceiurilor din timpul vieţii.
Copiii şi prietenii foloseau diferite apelative. De asemene, formulele de adresare erau diferite în funcţie de fiecare persoană, gradul de rudenie şi nivelul acesteia. „Apelativele: „mă!”, „măi!”, „bă!”, „băi!” erau folosite în adresarea părinţilor către copii şi a prietenilor între ei. Tinerii se adresau vârstnicilor, care nu le erau rude, cu formulele: „nea”, „nene” şi chiar „unchiule”, „mătuşă”, iar mai nou cu „tanti”. Celor care aveau în sat o poziţie economică şi socială privilegiată li se zicea „dom’le!”, „doamnă!”, iar în perioada comunistă „tovarăşe!” şi „tovarăşă!”.
