Laurențiu Barbu
Începem fix ca la o compunere de-a șaptea. Topîrceanu se naște în 1886 la București din niște părinți care se trag de prin părțile Sibiului. Tatăl lui era cojocar. De emoție că are un fiu, tatăl își propune, pe loc, să-i facă un cojocel. Paraschiva, nevasta exasperată, țipă la el:
„Cum să-i faci cojoc, omule, că e ăsta e prunc, încă nu e om?” La care Gheorghe răspunde confuz: „Păi, ce să-i fac, un scutec?”
Finalul e și el de poveste. Aflat în fază terminală, Topîrceanu stă întins pe un pat în casa lui Demostene Botez. Fereastra e deschisă. Dă înspre un liliac înflorit, taman în primăvara lui 1937. Lângă el veghează Didi (Otilia Cazimir) cea căreia, la petreceri, spre deliciul asistenței, îi spulbera mărul așezat frumos pe cap cu o pușcă de calibru 6mm. Cu ultimele puteri, emite ultima sa glumă, ce-i drept, cam stinsă:
„Te rog, închide fereastra că nu pot muri din cauza miresmei de liliac”.
În cei un pic peste 50 de ani de viață ai săi, în sufletul său de poet se înghesuie o groază de evenimente memorabile, majoritatea trecute cu vederea de restul lumii. Deși nu pare, Topîrceanu este, cred, un mic geniu neînțeles, de cârciumioară obscură, cu o bere trezită uitată pe bar. Se apucă de scris poeme de mic, ba chiar le recită colegilor de clasă, care cam strâmbă din nas. Le semnează G.Top.
După mine, e încadrat destul de pueril în cultura română, e receptat superficial. E identificat de obicei ca baladist, obsedat de un soi de micro-poezie zglobie, aplecată spre chestii minuscule, duioase și neînsemnate, gen pițigoi, greieri, furnici, fire de iarbă, de genul:
„Cri-cri-cri / Toamnă gri / Tare-s mic și necăjit”.
Sau mai e asociat cu rapsodii, preferabil de toamnă, plângăcioase. Lumea și-l mai amintește pe poet și de pe vremea când preamărea Acceleratul, ca pe o mare cucerire tehnică a vremii. Sunt celebre versurile:
„Ce să fie? Nu-i nimic. / A trecut Acceleratul”.
Cu vremea, din pricina școlii obligatorii, am ajuns să îl identificăm chiar cu greierele din mica lui fabulă. Taman el, poetul premiat, se trezește pe nedrept considerat mic și necăjit. N-a fost necăjit Topîrceanu, ci a fost un tip destins, haios, cu un simț acut al autoironiei, iar pe alocuri, după cum vom vedea, chiar un băiat curajos vizitat sporadic de accente eroice.
În plus, era și un fel de suflet al petrecerii – oriunde apărea, împărțea zâmbete, schimba atmosfera în bine, lumea se destindea brusc. Cel puțin așa ne spune Demostene Botez:
„Dacă la vreo șezătoare literară apărea pe scenă Topîrceanu, sala izbucnea spontan în aplauze. Dar nu în aplauze reci, care manifestă o admirație cerebrală, ci un joc zglobiu al mâinilor, mărturie de mulțumire și plăcere…”
Topîrceanu e un spirit liber, care nu prea stă locului. Într-o bună zi, se însoară mecanic cu o învățătoare cuminte, deși nu e deloc convins de chestia asta. Când se trezește și cu un copil pe cap, are un șoc asemănător cu cel al tatălui său, cojocarul. Cuprins de panică, începe un amantlâc de lung parcurs cu poeta Otilia Cazimir.
Se apucă de Drept, trece la Litere și sfârșește la Filozofie, fără să termine nici una. Când e cât pe ce să o isprăvească pe ultima, se trezește chemat la arme, artilerist în Bulgaria, unde cade prizonier aproape imediat.
Ibrăileanu îi schimbă destinul când îl invită de la București la Iași, ca secretar de redacție la Viața Românească. Acolo dă peste o grămadă de celebrități ale vremii, care îi sucesc destinul și mai rău: Arghezi, Sadoveanu, Galaction etc.
Mare amator de vânătoare și pescuit, îl secondează pe Sadoveanu în diverse aventuri numai bune de povestit la bere prietenilor de la Corso și Jockey Club.
Deși e receptat cu răceală de criticii vremii, omul e prolific, merge înainte senin, nu-i prea pasă de gura lumii. Plănuiește un roman fabulos pe care, din păcate, nu reușește să-l termine. În el este vorba despre Sfântul Sisoe, care moare de plictis în Rai, așa că cere derogare de la Dumnezeu să coboare puțin pe pământ, să ia niște aer printre muritori. Ca să se dea mare, se apucă de făcut minuni și intră într-o groază de încurcături.
„Minunile Sfântului Sisoe” e o super-poveste, de un umor dement, de o imaginație debordantă, având în spate documentare serioasă și un plan elaborat, dar lăsată baltă într-o fază destul de incipientă, din pricina bolii.
Iată o mostră ruptă din Raiul lui Sisoe, un loc perfect unde mușuroaiele-s netede, spinii trandafirilor bonți și aleile presărate cu praf de aur. Jivinele cerești au terminat-o și ele cu lupta de clasă, cam așa:
„O căprioară subțire, înaltă-n picioare, veni într-un rând să pască tufițele de rozmarin și de levănțică mănăstirească din preajma lor. O urmărise cu ochi de fosfor și cu mlădieri de șarpe prin ierburile înalte o panteră gălbuie, stropită peste tot cu puchiței negri; dar numai așa, din joacă, fără nici un gând rău… Pe cărarea din cealaltă margine, trecură mai târziu șase căței îmbrăcați în catifele, trăgând după ei un cărucior de argint, în care dormea un un înger sugaci, cu pumnișorii la gură.” (Ed. Junimea 1972)
Peste toate, mai scrie la greu balade și parodii. Ba chiar ia un surprinzător Premiu național pentru poezie în 1926, iar spre finalul vieții devine membru corespondent al Academiei.
Parodia lui după blestemele de babă ale lui Arghezi este, jur, mai tare decât originalul. Trebuie să o recunoaștem că, pentru cei 1.62 ai săi, Topîrceanu joacă tare: se înalță la coș incredibil și trântește câte un slam dunk de te lasă mască. Cum ar fi:
„Pe tine, jivină de mare valoare, / Te blestem s-adormi de-a-n picioare / Și când vei cerca să mai scrii vreo sudalmă, / Să-ți fete un șoarice-n palmă.„
Surpriza mea a venit însă dintr-un unghi total neașteptat, în clipa când am descoperit Memoriile sale de război, cu subtitlul Amintiri din luptele de la Turtucaia / Pirin Planina (episoduri tragice și comice din captivitate).
Dar în ce război obscur a nimerit Topîrceanu ca subofițer de artilerie? În Dobrogea de sud la bulgarii de azi, într-un încurcat război balcanic prost negociat de politicienii români. Istoria numește această poveste drept Cadrilater. Această regiune a căzut în brațele României în 1913, iar fericirea a ținut până în 1940. Atunci armata română s-a trezit mare cuceritoare de teritorii într-o țară depopulată și ocupată foc cu un război aflat deja în toi, cu sârbii și grecii.
Românii, negăsind dușmanul acasă, au pârjolit niște sate, au omorât ce au prins și cam atât. Războiul părea cea mai simplă chestie din lume. Doar că, deodată, a apărut holera, epidemie care a ucis mai mulți soldați români, bulgari și turci decât toate tunurile și mitralierele la un loc.
Bulgarii îi vor ține minte cu ură pe atacatori și-i vor aștepta la cotitură, de această dată foarte atenți și pregătiți, avându-i pe germani ca aliați. Iar românii apar în 1916 în Marele Război fluierând lejer, ca-n Peneș Curcanul, taman la Turtucaia, pe malul Dunării.
Avea să fie un dezastru militar, gestionat total greșit de niște comandanți nepregătiți, suverani peste o mulțime de rezerviști și opincari eroici, dar naivi, care habar nu aveau cum se trage cu pușca. Sărmanii nu luaseră nici lecții de înot, drept urmare se îneacă cu miile încercând să treacă Dunărea înapoi în Oltenița.
Printre înotători plutește poetic o vreme și Topîrceanu agățat de o masă cu 3 picioare, până când toți cei din apă încep să fie sistematic vânați de pe mal. Ce se întâmplă la Turtucaia seamănă cu debarcarea din Normandia, cea plătită cu munți de cadavre tocate de pe faleză. Iată o scurtă descriere a situației, una care-l împinge pe poet din apă înapoi pe malul bulgăresc:
”Rând pe rând, în jurul fiecărui înotător grindina proiectilelor descrie cercuri vertiginoase, care se tot strâng, se tot strâmtează, până ce capul omului prins la mijloc dispare brusc din vedere, ca un balonaș împuns cu acul.”
După ce se agită și trage cu pușca în stânga și dreapta cât poate, fiind deopotrivă martor atât la tragedii, cât și la acte eroice, Topîrceanu își cam dă seama că bătălia e pe cale să fie pierdută. Privește de jur împrejur cu curiozitate și stranie luciditate cum oameni și cai cad răpuși de gloanțe și schije rătăcite. Apoi descrie totul cu o acribie rece, cu o minte cristalină, parcă detașată de ororile din jur. Iată o scenă teribilă, un soi de concentrat al bătăliei pierdute:
„Câțiva soldați au desfundat o lădiță cu zahăr cubic și-au golit-o la picioarele lor, pe nisip. Până să facă împărțeala, un artilerist, cu mâna ruptă de la cot, nebun, vine între ei cântând în gura mare, bisericește. Și cădelnițând din ciotul de braț care-i mai atârnă de umăr, stropește grămada albă de zahăr cu șiroaie lungi de sânge proaspăt. <Luați, mâncați, aceste este sângele meu carele pentru voi se va-a-arsă>… Apoi se prăbușește galben, lângă zahărul părăsit de ceilalți cu scârbă, și ochii încep să i se împăienjenească.”
Norocul ține cu poetul, gloanțele îl ocolesc miraculos. Privește câmpul presărat de morți cu mirare, dar simte cum lațul începe să se strângă. Are totuși vreme de comparații profunde cu accente apocaliptice, de reporter de front detașat de situație, nu de vânat aflat în bătaia puștii dușmane:
„Moartea se plimbă printre noi cu mâinile la spate; se distrează după ospățul cel mare ca o curtezană sătulă, apucând ici-colo câte o nouă victimă, pe ales.”
În cele din urmă, decide să se amestece printre soldații de rând, ca să nu iasă în evidență drept ofițer. Apucă din jur niște haine de pe la morți, își mânjește bocancii cu glod galben, își îndeasă în mâneci lucruri de primă necesitate și plin de eroism, se predă. Se numără printre cei aproape 30.000 de prizonieri.
Dezarmați și neputincioși, aceștia își lasă soarta în mâinile vecinului, sperând să găsească „sentimentul de omenie, de mândră noblețe și îndeosebi, de onoare al inamicului”.
Începe de aici un lung calvar, asemănător mai mult unui roman de aventuri. Topîrceanu se dovedește a fi un supraviețuitor de profesie, pe care observația atentă, cultura și umorul îl însoțesc în mai toate situațiile ivite în prizonierat. Își folosește din plin talentul la limbi străine, e prietenos, fermecător, cucerește pe mai toată lumea și, în plus, continuă să aibă un noroc incredibil. Iată un rezumat al faptelor sale:
Majoritatea vremii și-o ocupă cu faptul de a fi viu, cu dialoguri în franceză și studiul atent al limbii bulgare. În rest, lucrează la o cale ferată undeva în munți și împreună cu tovarășii săi vânează periodic câte o capră din turmele țăranilor. O frig la foc și o halesc ca niște barbari.
Se dă priceput la doftorii și, fără să aibă de fapt habar de nimic, ajunge un soi de șef mic într-un spital, unde convinge pe toată lumea de puterile sale vindecătoare de medic de ocazie.
Și cea mai tare, se oferă voluntar ca mecanic de locomotivă, neștiind cu ce se mănâncă condusul unei astfel de dihănii. Se trezește prizonier în paza bulgarului Dimiter, cu ordin să-l ducă la Sofia. Cei doi rezonează la fix și, de comun acord, îl jefuiesc pe un biet macedonean de haleală și rachiu. Se îmbată cu grație, iar poetul nostru adastă pe spate cu ochii beliți la stele, în timp ce bulgarul face rost de două grecoaice tinere, cu care petrec o neuitată noapte de amor.
După aproape un an și jumătate de aventuri în pribegie, Topîrceanu constată că situația soldatului român în exil se degradează serios, dobândind accente de clip horror, gen Thriller al lui Maicăl. Descrierea e dramatică:
„Nenorociții noștri țărani nu mai aveau nimic omenesc în ei. Îmbrăcați în niște zdrențe de culoare mohorâtă, fără nume, pe care vântul umed sau crivățul tăios le hărțuia în toate părțile, purtând în picioare cârpe învălătucite, legate cu sfoară, slabi, murdari, cu fața pământie, cu ochii sticloși, cu mintea rătăcită de atâta mizerie, păreau niște cadavre care s-au sculat cu pământul în cap și-au ieșit la lumină în hainele lor putrede, îmbibate de țărână.”
Memoriile de război ale lui Topîrceanu nu seamănă cu eterna literatură aridă de război, redactată de obicei de ofițeri înțepați, fericiți că au scăpat cu viață și drept urmare, pot povesti detaliile tehnice ale unor eroisme uitate.
Aici dramatismul își dă mâna cu un realism ironic, iar observația acută cu derapajele lirice. În jurul poetului cad obuze, iar el trage cu urechea la ciripitul nepăsător al vrăbiilor sau trage cu ochiul la caii umflați de apă, înecându-se neștiuți în Dunăre.
Ca de masa cu 3 picioare plutind pe apă în jos sub ploaia de gloanțe, omul nostru se agață de 3 lucruri: de tragismul vizual al situațiilor, de un umor salvator și peste toate, de o omenie tandră și luminoasă, plină de nădejde.
Cu ajutorul lor, trece drumul fără pulbere al Dunării înapoi în patria dragă, unde-l întâmpină câinii lătrând, în Giurgiu. Totul e deodată atât de frumos, încât mai că nu-i vine să creadă.
„Datorită fie norocului, fie metalului din care eram făcut, scăpasem cu viață din toate…”
Sursa: pressone.ro
