Laurențiu Barbu
Ziua de 27 ianuarie marchează eliberarea lagărelor de concentrare naziste şi sfârşitul Holocaustului în care 6 milioane de evrei au fost ucişi de către regimul nazist, în timpul celui de-al Doilea Război Mondial. Ce a dus în Germania la aceste evenimente? Şi cât de mult se ştia despre aceste crime în masă, în anii celui mai negru capitol din istoria secolului XX?
Descoperirea lagărelor de concentrare naziste a arătat întreaga oroare a planurilor lui Hitler de a extermina evreii din Europa şi alte minorităţi, iar dezvălurile făcute de media au şocat lumea întreagă.
Alegerea datei de comemorare a Holocaustului este legată de eliberarea lagărului de la Auschwitz-Birkenau din Polonia de către trupele sovietice, în după-amiază zilei de 27 ianuarie 1945 şi a fost decisă de Adunarea Generală a Naţiunilor Unite prin rezoluţia 60/7 din 1 noiembrie 2005.
În prezent, şapte state comemorează Holocaustul: Austria, Germania, Marea Britanie, Israel, Italia, România şi Statele Unite. Adică 3.6 % din totalul membrilor ONU. Rusia, succesor legal al fostei URSS şi membru permanent al Consiliului de Securitate, nu comemorează Holocaustul. Nici China sau Franţa, de asemenea membri permanenţi ai Consiliului de Securitate.
Negarea faptelor istorice, şi în special în privinţa unui subiect atât de important cum este Holocaustul, nu este acceptabilă. Cum nu este acceptabilă nici eliminarea unui stat sau a unei populaţii. Aş dori să văd respectat acest principiu fundamental, atât în retorică cât şi în practică, de către toţi membrii comunităţii internaţionale
Ban Ki-moon Secretar general ONU
Să ne amintim!
Este îndemnul unei rugăciuni evreieşti, pentru ca tragedia Holocaustului să nu se mai repete niciodată şi umanitatea să nu uite ce înseamnă umanitatea.
Nu este cunoscut numărul exact al evreilor ucişi în Holocaust, „soluţia finală a problemei evreieşti”cum a fost numit programul de exterminare plănuit şi executat de regimul naţional-socialist din Germania condus de Adolf Hitler.
Cifra cel mai frecvent notată de istorici este de şase milioane.
Holocaustului se adaugă şi peste cinci milioane de alte victime ale atrocităţilor naziste: circa trei milioane de polonezi, o jumătate de milion de sinti şi roma, mai mult de 15 mii de homosexuali, persoanele cu handicap şi adepţii au sectei „Martorii lui Iehova”, toţi etichetaţi drept „duşmani ai statului german”. Au fost ucişi în total 1,5 milioane de copii.
1933 – Nazismul la putere
În ianuarie, Adolf Hitler a fost numit cancelarul coaliţiei de guvernământ, iar partidul său Naţional Socialist devenea cel mai important din parlament.
Hitler şi-a consolidat rapid puterea suspendând multe libertăţi civile şi permiţând detenţia fără nici un fel de judecată. Până în martie, primul lagăr de concentrare era înfiinţat la Dachau, nu pentru detenţia evreilor, ci a disidenţilor politic. S-au dat legi care îi vizau pe evrei, de restricţionare a locurilor de muncă şi revocare a cetăţeniei. A crescut sentimentul antisemit, pe măsură ce evreii au fost din ce în ce mai mult blamaţi pentru problemele recente sau din istoria Germaniei.
1934 -Hitler declarat Führer
1935- Antisemitismul ca lege
În septembrie, politica a escaladat. La adunarea anuală a Partidului Naţional Socialist au fost decretate Legile Nuremberg, Legea de Protecţie a Sângelui German şi Legea Onoarei Germane, care i-au redus pe evrei la statutul de cetăţeni de mâna a doua, din cauza sângelui lor aşa zis impur.
Prin aceste legi, evreu era acela care avea cel puţin trei bunici evrei, iar german, acela cu toţi patru bunicii germani. Definiţi mai mult de religia bunicilor decât de propriile credinţe, evreii erau văzuţi ca având o moştenire ereditară impură. Prin aceste lege au fost interzise căsătoriile şi relaţiile extraconjugale între evrei şi germani sau angajarea evreicelor sub 45 de ani ca menajere, iar prin Legea Cetăţeniei aveau drepturi şi erau declaraţi cetăţeni ai Germaniei doar cei cu sânge german pur, nu şi evreii, ţiganii sau negrii. Noile legi au fost predate în şcoli, cimentând antisemitismul în cultura germană, iar cei mai mulţi dintre germani nu au protestat şi au păstrat tăcerea, adesea beneficiind de faptul că evreii îşi pierdeau locurile de muncă şi afacerile. A escaladat şi persecuţia altor minorităţi: poliţiei i se dăduse puterea de a-i aresta pe homosexuali, iar avorturile erau administrate obligatoriu femeilor considerate a avea o ‘ereditate bolnavă’.
1936 – spectacolul celui de Al Treilea Reich
Retorica antisemită a lui Hitler îi îndreptase pe mulţi germani împotriva evreilor, dar pentru o audienţă globală era necesară o nouă strategie de propagandă.
Jocurile Olimpice de vară de la Berlin au oferit ocazia de arăta lumii o imagine cosmetizată a nazismului şi pentru a dovedi supremaţia rasei ariene şi, cu toate apelurile la boicot, au fost un succes şi au marcat întioarcerea Germaniei pe scena lumii, după primul Război Mondial. Toate anunţurile antisemite din Berlin au fost îndepărtate, iar spectatorii germani l-au ovaţionat pe tânărul atlet american de culoare Jesse Owens, câştigător a patru medalii de aur. Vizitatorii au văzut un Reich tolerant, dar la doar trei zile de la încheierea jocurilor, vice-comandantul satului olimpic, Wolfgang Fürstner, s-a sinucis. Ca ofiţer de carieră ştia că prin Legile Nuremberg era considerat evreu şi urma să fie curând demis din Wehrmacht.
1937 – escaladarea propagandei antisemite
În timp ce atenţia lumii era îndreptată asupra războiului civil din Spania, unde conflictul opunea forţele franchiste sau naţionaliste şi pe cele Republicane sau Legaliste, naziştii au continuat erodarea drepturilor civile în Germania.
Lagărele de concentrare au început să încarcereze şi criminali de drept comun, pe lângă deşinuţii politic.
Goebbels, minstrul Propagandei Publice, a întărit propaganda antisemită printr-o expoziţie itinerantă care îi prezenta pe evrei ca inamici ai poporului şi care a avut o audienţă de mai mult de o jumătate de milion de persoane. Unii au înţeles atunci că răul abia începea, iar politicianul britanic Winston Churchill a avertizat parlamentul de pericolul reprezentat de nazismul care propaga intoleranţa rasială şi religioasă şi a criticat relaţiile cu Germania.
1938 – intensificarea persecuţiei evreilor
În martie, Germania a invadat Austria şi în septembrie, părţi din Cehoslovacia, trăgând noi teritorii sub regimul nazist de persecuţii. Între 9 şi 13 noiembrie 1938, în multe oraşe şi sate germane şi austriece civili şi trupe SA şi SS au devastat casele evreilor, circa 8000 de magazine evreieşti şi 1.668 de sinagogi lăsând străzile acoperite cu cioburi de sticlă de la geamurile sparte — de unde şi originea numelui Kristallnacht, sau noaptea sticlei sparte.
În această perioadă au fost omorâţi în bătaie circa 400 de evrei, mulţi au reuşit să fugă, iar peste 30 de mii au fost trimişi în lagăre, de unde au fost eliberaţi doar cei care au promis să părăsească teritoriul Germaniei. Britanicii au fost de acord să adăpostească copii evrei, 10 mii de minori, dar nu ş-au schimbat politica faţă de evreii adulţi.
1939 – lumea în război
Până în acest moment, strategia nazisă a fost concentrată pe a-i face pe evrei să părăsească Reich-ul, dar când ăn septembrie a izbucnit războiul, s-a recurs la alt plan. Până la sfârşitul lunii, SS-ul, sau Schutzstaffel – organizaţia paramilitară fascistă care reprezenta baza partidului nazist, a început să facă planuri pentru deportarea evreilor în nou invadata Polonie. A fost primul pas către crima sistematică care avea să urmeze. Pe lăngă aceasta, Hitler a aprobat un nou program de euthanasiere pentru exterminarea handicapaţilor şi a bolnavilor psihic.
1940 – persecuţii naziste în toată Europa
1941 – acordul asupra Soluţiei Finale
Politica nazistă în priviţa evreilor a evoluat de la expulzare, la a-i reţine şi apoi la a ordona uciderea sistematică a tuturor evreilor din Europa. Şi metodele de ucidere în masă au evoluat, atât la nivel local cât şi decretate de la cele mai înalte nivele ale comandamentelor naziste. Plutoane de execuţie naziste se aliniau şi ucideau comunităţi întregi de evrei. La Kiev, în doar două zile, au fost împuşcaţi 33771 de evrei. Uciderea evreilor a escaladat rapid, în parte şi pentru că liderii locali nazişti nu aveau suficient loc pentru ei în ghetouri, iar până la sfârşitul anului, planurile de a pune în aplicare un sistem de ucidere a evreilor, folosind gaze letale în camioane mobile şi în camere de gazare, a fost gata.
1942 – uciderea în masă
În acest an au fost ucişi mai mulţi evrei decât în oricare an al Holocaustului, majoritatea în nou createle lagăre de exterminare. Din cei 430 de mii trimişi în primul lagăr al morţii de la Bełżec, în Polonia, doar doi oameni au supravieţuit. 700 de mii au fost ucişi la Treblinka, în doar cinci luni.
În iulie, Heinrich Himmler, concomitent şef al SS-ului şi al Gestapo-ului, Poliţia Secretă de Stat, a ordonat ca toţi evreii din Polonia, cu excepţia celor necesari muncilor esenţiale, să fie ucişi până la sfârşitul anului. Şi aşa s-a şi întâmplat.
La sosirea în lagăr, oamenii erau sortaţi de medicii SS în funcţie de vârstă şi starea sănătăţii, dar nou-sosiţii ne ştiind despre ce este vorba spuneau că suferă de diverse boli, în speranţa unui tratament mai blând. Astfel îşi semnau singuri condamnarea la moarte. La dreapta erau trecuţi cei lăsaţi să trăiască, un timp. La stânga treceau cei care luau imediat drumul crematoriului, povestea mai târziu Anita Lasker, o supravieţuitoare.
Cu toate rapoartele detaliate ale intelligence-ului aliat despre crimele în masă din Europa, reacţia publică în marea Britanie era în mare parte de apatie sau de neîncredere.
1943 – rebeliunea evreiască
Germania începea să piardă războiul. Resurse vitale erau încă pompate în implementarea Soluţiei Finale – exterminarea tuturor evreilor din Europa, dar în unele dintre lagărele morţii au izbucnit revolte.
Puţinii evrei păstraţi în viaţă, pentru a scăpa de trupurile celor morţi şi pentru a le sorta bunurile, au înţeles că numărul noilor sosiţi în lagăre era din ce în ce mai mic şi că urmau şi ei să fie omorâţi. Revoltele s-au înmulţit şi în Polonia pe măsură ce tinerii evrei, ale căror familii fuseseră deja ucise, au început să reziste opresiunii naziste.
Evadările din lagăre erau rare, iar puţinele reuşite de la Auschwitz s-au datorat polonezilor infiltraţi în lagăr şi localnicilor.
În aprilie 1943, Witold Pilecki, membru al Rezistenţei poloneze, a evadat de la Auschwitz cu informaţii care au servit unui raport trimis apoi Biroului de Servicii Strategice din Londra. Erau date detalii despre camerele de gazare, despre selecţia deţinuţilor şi despre oribilele experimenţe medicale. Autorul spunea în raport: „Istoria nu cunoaşte o distrugere a vieţii umane comparabilă cu aceasta.” Acest raportul a fost clasificat, pentru că sursa nu a fost considerată de încredere, dar în presa britanicăau apărut tot mai multe articole despre rebeliuni şi ucideri în masă, iar situaţia din lagărele de exterminare nu a mai putut fi ignorată.
1944 – lungul marş către Germania
Zeci de mii de evrei deţinuţi în lagărele din teritoriile din estul Europei au fost trimişi în marş forţat către inima Germaniei pentru a nu fi găsiţi de Aliaţi. Conştienţi că lumea aflase de ororile din lagărele de exterminare, naziştii intenţionau să distrugă toate dovezile. În iunie, forţele sovietice au eliberat primul mare lagăr, cunoscut ca Majdanek, în Lublin, Polonia.
Naziştii incendiaseră coşul crematoriului, dar nu reuşiseră să distrugă şi camere de gazare sau barăcile. Doar câteva sute de deţinuţi au mai fost găsiţi în viaţă. În schimb, sovieticii au găsit în barăci peste 200 de mii de pantofi ai celor ucişi în lagăr.
27 ianuarie 1945 – Sfârşitul ororilor de la Auschwitz
Forţele germane încercaseră timp de două săptămâni să reziste trupelor Armatei Roşii şi 231 de soldaţi ruşi pieriseră în luptele pentru eliberarea lagărului.
Au fost salvaţi doar 7.500 de deţinuţi care păreau mai mult morţi decât vii. Mai mult de un milion patru sute de mii de oameni fuseseră ucişi aici.
Pentru a acoperi urmele crimelor comise la Auschwitz, înaintea atacului Armatei Roşii, SS-ul a detonat camerele de gazare şi a început să mute supravieţuitorii în alte lagăre, eliberate ulterior de către soldaţii britanici. Alţi deţinuţi au fost încolonaţi şi obligaţi să pornească la drum, zi şi noapte, iar cei care rămâneau în urmă erau ucişi pe loc. 56.000 de deţinuţi au plecat de la Auschwitz în „marşul morţii” şi pentru aproape 15.000 dintre ei a fost ultimul drum.
1945 – dezvăluirea ororilor
Pe măsură ce Aliaţii obţineau victoria în Europa şi lagărele erau eliberate, apărea întreaga dimensiune a Holocaustului.
Aliaţii au găsit în lagăre o situaţie de coşmar, iar generalul Eisenhower, comandantul suprem al armatelor aliate, a ordonat strângerea cu atenţie a tuturor dovezilor pentru ca cei vinovaţi să fie aduşi în faţa justiţiei. Hitler şi alţi înalţi responsabili nazişti, inclusiv Himmler şi Goebbels, s-au omorât.
Ororile petrecute la în lagăre nu au ajuns imediat la urechile publicului, ci abia începând din aprilie 1945 au apărut primele relatări la serviciul german al BBC, când supravieţuitorii au început să povestească la radio iadul prin care trecuseră.
În noiembrie, la Nuremberg începeau procesele liderilor nazişti capturaţi.
surse: bbc.co.uk, un.org
– See more at: http://stiri.tvr.ro/holocaustul-an-cu-an-in-27-ianuarie-zi-internationala-de-comemorare_69899.html#sthash.WWSEBOLU.dpuf
