La 1 iulie 1875 Mihai Eminescu este numit de ministrul educației Titu Maiorescu revizor școlar pentru județele Iași și Vaslui. În această funcție el organizează în primele zile ale lunii august o consfătuire a cadrelor didactice având pe ordinea de zi metodica predării. Solicitase din timp prelegeri adecvate pedagogilor experimentați: I.A. Derzeu a vorbit despre metodica predării gramaticii limbii române, Ion Creangă a prezentat modalitățile deprinderii copiilor cu cetirea și scrierea, iar profesorul Zaharia de la gimanziul ”Alexandru cel Bun” a expus tehnica transmiterii cunoștințelor matematice.

Deși prelegerile au fost utile, noul revizor a rămas nemulțumit totuși așa cum sublinia în raportul trimis ministrului: ”Din cei 54 de învățători rurali ai districtului Iași absentaseră 30, pentru că subprefecturile (primăriile) au întârziat cu trimiterea convocărilor, ploile torențiale desfundaseră drumurile, în câteva locuri fuseseră cazuri de boală”. Însă cauza principală era alta: ”mai în toți anii trecuți aceste conferințe nu s-au ținut serios, ci numai de formă. Credința cum că și-n acest an au să îndeplinească numai o formalitate i-a îndemnat pe mulți a nu se expune la cheltuieli care li s-au părut zadarnice.” În același raport Eminescu se declară mulțumit de prelegerea învățătorului ”V. Creangă” de la Școala nr. 2 Păcurari. Iată că l-a prima întâlnire, Eminescu abia reținuse numele de familie al povestitorului din Humulești, nu și prenumele.

Participând la orele sale de clasă observă cum Creangă: „Știa mii de versuri populare care de care mai frumoase și mai hazlii” și ”nu mai înceta cu frumoasele sale snoave, glume, istorii poznașe, fel și chip…”. Eminescu se hotărăște astfel să-l intoducă pe Creangă în cercul ”Junimii”. Seara de septembrie 1875 în care Ion Creangă a citit la salonul literar ”Soacra cu trei nurori” a rămas în memoria junimiștilor ca un eveniment de excepție: ”a fost un adevărat entuziasm la citirea acelei povești. Ni se releva un stil și o limbă pe care nu o mai auzisem”, va scrie George Panu. ”Cum începea să citească, toți eram captivați de farmecul povestirilor sale, așa încât o seară în care citea Creangă era o adevărată serbare pentru noi”, adăuga Iacob Negruzzi. Tot cel din urmă ne mărturisește faptul că badea Ion i s-a părut o ”fericită achiziție pentru societatea noastră… Când râdea Creangă cu hohot puternic, plin, sonor din toată inima, se cutremurau pereții! Singur râsul lui înveselea societatea fără alte comentarii și când aducea în Junimea câte o poveste sau o novelă și mai târziu câte un capitol din Amintirile sale, cu câtă plăcere și haz ascultam sănătoasele produceri ale acestui talent necioplit”.

Jurnalistul George Panu își amintește din nou: ”Legătura se stabili astfel, încît pe urmă mai nimenea nu mai văzu pe Eminescu fără Creangă şi pe Creangă fără Eminescu; amândoi veneau la “Junimea”, amândoi ieşeau de la “Junimea”.
Noi ceştilalţi ne duceam după Junimea câteodată, pe la cafenelele cele mai cu vază ale Iaşului. Eminescu ne-a urmat uneori, însă nu cu mare plăcere. Indată ce cunoscù pe Creangă, el se izola cu totul de noi, dându-se în societatea aceluia numai.

Ce făceau ei? Unde se duceau? Ce vorbeau oare, zile, nopţi întregi? Ce făceau şi unde se duceau, ştiu. Plecau amândoi şi se înfundau pe la vre-un crâşmar din Tătăraşi, Păcurari sau Nicolina, adică prin părţile exterioare ale oraşului. Acolo nu se puneau pe băut cum se pretindeà, sau cum se crede, — căci mulţi cred că aceasta ar fi ruinat sănătatea lui Eminescu şi a lui Creangă, — nu; ei se puneau să trăiască o viaţă care le plăcea lor, viaţă simplă şi primitivă. Erà o plăcere pentru ei ca să se aşeze într’o odae din fundul unei crâşme, pe lăviţi de lemn, cu braţele rezemate de o masă murdară, serviţi de un băeţel naiv. Ce făceau ei? Drept masă sau dejun, cereau să le frigă o bucată de pastramă, mai mâncau cârnaţi cu usturoiu — şi vai de lume cum erau preparaţi,— ordonau ca să li se aducă o cană de vin, de calitatea cum s’ar fi întâmplat, şi după ce mâncau pastrama, apoi, înaintea unui pahar de vin, stăteau toată noaptea, dacă crâşmarul le dà voe. Când crâşmarul vroià să închidă, ei plecau în altă parte a oraşului, unde ştiau că localul stă deschis până în ziuă, şi vorbiau, vorbiau, vorbiau, vorbiau, dar şi beau.

Ce vorbiau între ei? Nu ştiu. Eminescu şi Creangă rar primeau câte un al treilea în intimitatea lor, dar îmi închipui ce trebuiau să vorbească. Creangă istorisind poveşti din bătrâni şi dela ţară, Eminescu făcând teorii metafizice şi croind visuri cum ar trebui să fie poporul român. Se înţelegeau, cum se zice, ca gâscă cu raţa; îi uneau aceleaşi aspiraţii. Câteodată întrebam pe Eminescu:

– Ce vorbeşti tu tot timpul cu Creangă?
El zâmbià, şi cu acea privire vagă şi rătăcită, care-i era caracteristică, răspundeà în mod evaziv:
-Vorbim şi noi ce ne trece prin minte!… Şi atâta tot.
Câteodată Creangă şi Eminescu dispăreau câte trei-patru zile; nu se ştia ce au devenit. În timpul acesta ei eşiau din oraş pe jos, cutreerau Galata cu târguşorul, treceau în spre bariera Păcurarilor, făceau înconjurul pe la Copou şi Aroneanu, dormiau pe o laviţă la vre-un han sau la vre-o crâşmă, mâncau ce găsiau, şi erau fericiţi. Câteodată îi îndemnam să meargă pe la crâşmele noastre boereşti; mai totdeauna refuzau.

– Nu, nu mergem; preferăm să ne ducem la chir Costache crâşmarul, dela Nicolina. Să vezi ce pastramă minunată are!
-Cer, adaugă Creangă, să-mi aducă pe un hârb de strachină vre-o trei cărbuni şi-mi pun eu singur pastrama pe dânşii de se frige. Apoi este băetul Ghiţă, care e un drac şi jumătate! Vinu-i cam turbure şi cam acrişor, dar bun. Şi stăm de vorbă până în ziuă. Nu-i aşà Eminescule?
Eminescu, cu figura plină de mulţumire, zâmbeà. Apoi amândoi plecau ca oamenii cei mai fericiţi din lume”.

Deseori bojdeuca lui Creangă le oferea locul de întâlnire cel mai îmbietor. În cerdacul din spate stăteau împreună până noaptea târziu și Eminescu uitându-se la „cerul plin de minunății”, povestea „atâtea lucruri frumoase, frumoase”. Nopțile de atunci se vor scufunda în nostalgia amintirii și în decembrie 1877 „gândindu-se la acele vremuri”, Creangă ”coșcogeamite om” a început să plângă. Dormeau uneori pe o laviță acoperită cu rogojini însă cel mai adesea făceau nopți albe, cum zice Creangă în aceeași scrisoare, hoinărind ”prin Ciric și Aroneanu, fără pic de gânduri rele, doar din dragostea cea mare pentru Iașul nostru uitat și părăsit de toți”. Dimineața reveneau la bojdeucă, ”blagosloviți de aghiasma cea fără de prihană și atât de iertătoare a Tincăi (concubina lui Creangă), care ne primea cu alai, parcă cine știe ce nelegiure am fi făptuit noi”.

Frumoasele zile petrecute împreună se vor termina însă destul de repede. Pe 3 iunie 1876 noul ministru al educației îl destituie pe Eminescu din funcția de revizor școlar. Creangă îi oferă găzduire unde poetul rămâne una-două săptămâni. Pe 13 iunie Eminescu este angajat „redactor administrator” la ziarul ”Curierul de Iași” care era parțial proprietatea junimiștilor Iacob Negruzzi, Nicolae Gane, Ștefan Vârgolici și Anton Naum. În octombrie 1877 în urma unui conflict cu directorul Tipografiei Naționale unde se tipărea ziarul, Eminescu pleacă la București unde va lucra la redacția ziarului „Timpul”.

Creangă își trăiește cu greu singurătatea și scrisorile trimise lui Eminescu sunt pline de nostalgie: „De Crăciun te așteptam să vii. Tinca a pregătit de toate și mai ales sarmale care ție îți plăceau foarte mult”. Scrisoarea se termina cu o sfâșietoate invitație : ”La Ieși ninge frumos de ast-noapte, încât s-a făcut drum de sanie. Criciul parcă e mai frumos acu. Vino, frate Mihai, căci fără tine sunt străin”. Însă Eminescu nu va izbuti să vină. Se vor revedea în 1878 la banchetul ”Junimii”. Cu acest prilej poetul îi va oferi un exemplar din cartea lui Amfilohie Hotinul ”De obște geografie”, tipărită în 1795. Pe o filă a cărții Creangă a notat : „Dăruită mie de d-l Mihai Eminescu, eminentul scriitor și cel mai mare poet al românilor”.


Sursa: istorie-pe-scurt.ro

...

Voi ce părere aveți?
Vă invităm să comentați mai jos.

Articole recomandate!