Prin cercetarea sociologică de amploare realizată de Dimitrie Gusti cu echipele sale în anii interbelici au rezultat, pe lângă întemeierea Muzeului Satului din București, o serie de studii, cărți și filme documentare. Între studenții cooptați pentru cercetarea pe teren s-a aflat și Dimitrie Bejan, care a devenit ulterior preot și a rămas cunoscut mai ales pentru suferințele îndurate în temnițele comuniste din țară și din Siberia, descrise în cărțile sale.

În urma călătoriei de cercetare în satele din Basarabia, din 1935, părintele Dimitrie Bejan a scris cartea „Hotarul cu cetăți”. Între frumoasele descrieri ale satelor cercetate, apar și figuri de țărani, de răzeși și mazili. Un fragment despre răzeșii din satul Năpădeni (azi, raionul Ungheni, Republica Moldova) este edificator cu privire la păstrarea legilor strămoșești ale acelora, la vremea respectivă: „Răzășii și-au zidit școală și biserică numai cu banii lor. Duminica și sărbătoarea vin la biserică și se închină – cam de sus – cu fața la Dumnezeu și după aceea cei care au glas intră la strană sub conducerea căpitanului-dascăl. Cei mai mulți se așază în biserică fiecare cu picioarele pe piatra pe care a stat până la o vreme tatăl lui și mai înainte bunicul lui. Dacă vin mai mulți dintr-o familie la biserică, gospodarul se așază pe piatră, femeia se înghesuie cu celelalte gospodine în tindă, iar fetele și băieții în cafas. Dacă nu vine nimeni din familie la biserică, piatra rămâne neocupată. (…)

Neamul se respectă, se ține socoteala de spiță, de legături colaterale și de bătrânul care coboară familia. Pentru acest lucru, familiile care coboară dintr-un ostaș miluit de voievodul Ștefan pentru acte de bravură își păstrează pământul strămoșeșsc în sânul familiei. Respectul merge cu precădere către răzășii bogați, iar la toate treburile, cuvântul lor este hotărâtor”.

Răzeșul, un om respectat

Părintele Dimitrie Bejan descrie cu lux de amănunte unele obiceiuri care se păstrau în 1935 la răzeșii basarabeni. Iată unul dintre ele: „Joia se făcea târg la Valea lui Vlad. Aici se întâlneau satele de la codru cu cele de la șes, răzășii cu țăranii. Dintr-o mie de oameni îl recunoșteai imediat pe răzăș: încălțat cu cizme înalte, cu haine croite ca la târg, cravată și pălărie neagră. Mergea drept, cu privirea deasupra oamenilor, cu căutătura de stăpân. Țăranii de la târg fac loc de trecere răzășului. Acela trece mândru printre ei, cu toată istoria țării în spate. În fața proprietarilor, care-s mai bogați decât răzășii, țăranul se dă sau nu la o parte. Răzășului sau mazilului sigur îi face respectuos loc de trecere. Cel de la șes știe că fruntea codreanului a stat, veacuri întregi, la paza hotarului. Asta-i mai mult decât o împărăție”.

Aflăm amănunte în legătură cu felul în care petreceau sărbătorile religioase și ce alte obiceiuri mai păstrau la vremea descinderii în acea parte de țară a studenților sociologi: „La sărbătorile Paștelui (rășezii – n.r.) nu fac horă, nu există scrânciob. Se plimbă în haine noi, pe ulița principală a satului și seara se adună în companie. Se bea câte un pahar de vin roșu și la fiecare pahar se spune: Hristos a înviat!

Ogrăzi largi, cu nuiele și porți de cetate, înăuntru casă mare cu mai multe încăperi… de la marginea satului încep viile și livezile și iar la deal încep pădurile răzășești.

Câmpul și viile cer muncă stăruitoare. Pentru aceasta toată familia merge la lucru. Greu se decide omul să-și dea copilul la școli înalte, nu are cine lucra acasă. Un deosebit interes arată răzășul pentru cunoștințele viticole și pomicole. Așa se face că satul are tot felul de mașini agricole”.

Cu frică de Dumnezeu

Răzeșii basarabeni din anii interbelici, așa cum i-au cunoscut studentul Dimitrie Bejan și colegii săi, erau oameni cu frică de Dumnezeu și cu un sentiment acut de apartenență la un neam deosebit, conștienți de misiunea istorică îndeplinită cândva de înaintașii lor. Se simțeau bine între ei, nu se amestecau cu țăranii de rând, nu organizau hore și baluri, iar la sărbători se adunau în familii și petreceau între ei: „Pâine, colac împletit în șapte vițe, rumen și frumos, alături de bărdaca cu vin porfiriu. Veselia începe cu un pahar de cinste, apoi cântă – așa cum pot oamenii – un marș de pe vremea lui Ștefan Vodă: «Hai, frați, hai, frați, la vin năvală dați!» Și se bea un alt pahar turnat din galon. Mai târziu cântările sunt ca și dorurile, dar mai ales se aud imnuri religioase: heruvim sau axion, pe mai multe voci”.

Autorul a consemnat o dis­cuție purtată lângă fântâna Ioveștilor din Năpădeni cu moș Mihalache Zăitanu, un răzeș de toată isprava, care exprima în esență crezul de viață al celor de o seamă cu el: „Pe timpuri, spunea acela, bătrânii noștri au străjuit hotarul dinspre tătar și turc. Și ni l-au dat nouă spre păstrare bună. Apoi, eu ce să fac? Gândesc că tot folosesc cu ceva neamului nostru dacă stau în apărarea bunelor noastre obiceiuri și a deprinderilor creștine”.

Epocă vitregă legilor străbune

Nu știa bătrânul răzeș că peste un deceniu lumea avea să intre pentru ani mulți într-o epocă vitregă legilor sale străbune. După 1945, orânduirea sovietică a distrus legile strămoșești ale răzeșilor basarabeni, cei mai mulți dintre țăranii considerați mijlocași și înstăriți au fost arestați, deportați în lagărele din Siberia, iar urmașii lor nu au avut decât șansa de a trăi cu amintirea înaintașilor harnici, liberi și mândri că au făcut
cândva parte din oastea lui Ștefan cel Mare și Sfânt.

Și nu știa nici tânărul Dimitrie Bejan, monografist în echipele lui Dimitrie Gusti, că în timpul celui de-al Doilea Război Mondial avea să fie dus prizonier în Siberia și chinuit pentru vina de a fi luat parte la luptele de eliberare a Basarabiei. Eliberat în 1948, ajuns în România încăpută pe mâinile comuniștilor, părintele Bejan avea să trăiască martirajul prin închisorile Jilava, Aiud, Canal (1949-1956), deportarea în Bărăgan (1956-1958), din nou Aiud (1958-1964). Cărțile „Oranki – Amintiri din captivitate” și „Bucuriile suferinței” cuprind mărturii cutremurătoare despre viața apocaliptică trăită în lagăre și despre chinurile din temnițe.

Un fotoreportaj din ziarul „Expresul” din Ungheni, publicat de la Raluca Bacalu la 8 ianuarie 2019, arată că satul Năpădeni, menționat în documente istorice încă de la 1654, nu și-a mai căpătat gloria de odinioară, iar fenomenul migrării tinerilor spre orașe și mai ales către Occident face ca satul să se stingă: „La 1904, număra 2.700 de locuitori și 497 de case. Exact după 100 de ani, avea o populație de 1.021 de locuitori și 387 de case. În prezent, numărul locuitorilor este de 820, dacă nu a mai decedat nimeni între timp. Fiecare al treilea este bătrân și doar fiecare al optulea este copil sau adolescent”.

Un articol de: Daniela Șontică 


Sursa: ziarullumina.ro

...

Voi ce părere aveți?
Vă invităm să comentați mai jos.

Articole recomandate!