Laurențiu Barbu
Maica Mihaela Portase a fost o culme a frumuseţii feminine feciorelnice valahe şi o cunună mistic-jertfelnică a monahismului ortodox dacoromân. Frumuseţea Femeii ortodoxe înveşmântă sufletul ei miraculos în marea splendorii existenţiale reflectându-se regal în dăruirea ei totală, în nemărginirea ei divină. Femeia ortodoxă valahă este conştientă că sacrificiul Iubirii ei creştine, nemărginite este o amprentă sacră a Dragostei dumnezeeşti nemuritoare.
Crescută la sânul divin al Mamei, legănată în legendele străbunilor, în cultul Frumuseţii şi Iubirii Fecioarei Maria, Femeia ortodoxă îşi ţese coordonanta principală a vieţii-iubirea, brodând-o cu jertfa supremă, cunună a libertăţii depline întru Hristos. Iubirea Ei ca vocaţie a înţeles că însăşi simplitatea Dorului îi dă misiunea jertfirii. Prin viaţa Ei plină de încercări, prin petrecerea ei întru prigoniri, Femeia ortodoxă dă chip Icoanei în care se reflectă fidelitatea Credinţei şi frumuseţea Iubirii. Femeia ortodoxă cernută prin persecuţia religioasă a regimului totalitar ateu ne oferă o nouă perspectivă a vieţii martirilor, mărturisitorilor şi a muceniţelor creştine, care se pot întrupa în conştiinţa noilor generaţii.
Mislea a fost într-o vreme de glorie o frumoasă mănăstire, împrejmuită de un zid impunător de cetate. Ulterior progresul ateu a utilizat-o ca închisoare pentru minori. După un timp închisoarea a „găzduit”deţinutele de drept comun, iar prin anii 1949-1951, s-au creat secţii pentru femeile condamnate religios ori politic. Curtea mare a mănăstirii-temniţă fusese împărţită în curţi mai mici, cu mai multe clădiri vechi, largi din lemn, curtea dormitoarelor, magazii, o clădire nouă, celule de pedeapsă, dar şi perla care se impunea graţios, între cer şi pământ, străjuită de patru castani seculari-Biserica, cu magnifica ei catapeteasmă lucrată majestos de un minor pe timpul pedepsei sale. Deşi ateii o transformaseră în magazie, zidurile ei primitoare atrăgeau ca un magnet deţinutele femei, eleve şi studente pentru rugăciune.
O temerară a închisorilor, Viorica Pârnac Stănescu a surprins o tânără femeie, mândră, frumoasă, zveltă şi înaltă din Putna, în costum naţional bucovinean care se ruga aprins pentru drama vieţii ei: soţul partizan, ea arestată, odorul ei de cinci ani Vasilică, dus la un orfelinat. „Cu mâinile ridicate la cer, se ruga, plecându-se apoi cu fruntea în pământ, bătând mătănii. Mi-a tresărit inima… Era Maria Cenuşă.” ( Lacrima Prigoanei, vol. I, Ed. Sânziana, Bucureşti-2009, p. 170)
Răsfoind paginile Istoriei vechi, moderne şi contemporane, privind datele fatidice, observăm că ele definesc vieţi, definesc personalităţi, definesc generaţii, definesc chiar istorii ale diferitelor naţiuni. Anii omului sunt ca nişte pietre de hotar în care se cuprind viaţa, soarta, existenţa, vis-a-vis de data sau de datele fatidice, concretizate „înainte de…” şi „după ce…”.
„Anul 1948 a fost un astfel de hotar. A fost o generaţie 1948 între o lume care se prăbuşea şi o alta care începea să se construiască din ruine. A fost o generaţie 1948 care a suprasaturat temniţele comuniste, o generaţie care prin suferinţe inimaginabile a încercat să pună stavilă celor mai crude şi celor mai sângeroase hoarde din cele care s-au tot năpustit peste biata noastră ţară. Mult încercata generaţie 1948 a trebuit să îndure cel mai perfid experiment ce s-a exercitat pe biata fiinţă umană, cu atât mai perfid cu cât călăii neamului românesc veneau ca prieteni, ca eliberatori.” (Aspazia Oţel Petrescu, Stigat-am către Tine, Doamne… Memorii/ Anatolie Oţel, Cântece-Poezii. Ed. Evdokimos-Fundaţia Profesor George Manu, Bucureşti-2016, p. 11)
Bătrânii, păstorii, monahii, schimnicii citesc în fenomenele bizare semnele timpului, zodiile nefaste cu uşurinţa cu care teologii citesc Epistola, ori răsfoiesc Cazania. Dar şi fenomenele în sine, cele nefireşti dezvăluie unora tainele şi patimile lor.
Cătunul Şugag-Bârsana, cocoţat la altitudinea de 1400 de metri, înconjurat de o frumuseţe patriarhală, a trăit de două ori Săptămâna Patimilor Anului 1948. Învierea Domnului în acel an s-a sărbătorit la începutul lunii Mai.
Aspazia Oţel Petrescu, o mare pătimitoare pentru Hristos şi Neam care, îşi avea părinţii învăţători, refugiaţi din Cernăuţi, se aflau cu domiciliul chiar în cătunul Şugag-Bârsana, şi-şi aminteşte, povestindu-ne:
„Livezile de pe defileu şi de pe coastele ferite de curenţi erau în floare. Pădurile erau înverzite, acel verde crud şi strălucitor al reînvierii naturii. Briza de munte aducea parfum de cetină întinerită iar peste lunci păsări de tot felul se întreceau în triluri şi fluierături. În acel an Floriile îşi meritau numele, primăvara coborâse raiul pe pământ. Numai că imediat după Florii a căzut o zăpadă ca de mijloc de iarnă, cu îngheţ puternic şi toată splendoarea primăverii se prefăcu în toamnă. Pădurile ruginiseră subit ca în noiembrie, florile se înecaseră în zăpadă, crengi mari atârnau ca nişte braţe frânte de greul zăpezii. Era o jale, un prăpăd apocaliptic. Cu timpul frunzele arse au căzut, pomii au dat muguri noi şi apoi frunze noi, dar flori n-au mai fost. Doar salcâmii şi teii, arbori care înfloresc după luna mai, au avut belşug de floare.” (ibid., p. 13)
Profeţia naturii s-a împlinit. Munţi de zăpezi şi îngheţuri cumplite s-au prăvălit într-un iureş repetat peste Primăvara ţării. Faptele eroice ale bravilor Fii au încremenit ca nişte flori de cireş într-o iarnă aspră aşternută neaşteptat peste primăvară. Din oasele mucenicilor zdrobite în temniţe, ţâşneau din gropile comune, curcubee în azur. Din trupurile sfârtecate ale ctitorilor de ţară răsăreau crini printre zăbrele. În malaxoarul hecatombelor sistemului totalitar au fost aruncate deopotrivă toate categoriile de excepţie, de excelenţă ale Patriei noastre dragi: catapeteasma clerului slujitor, şirul de mărgăritar al învăţătorilor iluştri, cununa de aur a profesorilor-formatori de destin, corola de flori a fecioarelor, femeilor şi mamelor, gloria bravei armate române, elita politică reformatoare, floarea miraculoasă a spiritualităţii interbelice, tineretul frumos, studios, raţional, moral, creştin, dârz şi generos, falnica ţărănime-iarba verde a naţiunii şi mândria satului unde s-a născut veşnicia.
Lanţul greu al încercărilor a sfredelit până la os glezna înroşită a naţiunii pentru o jumătate de veac şi mai bine. Şi astăzi se mai aude târâşul sinistru al lanţului înrobitor purtat de la o închisoare spre o altă închisoare.
Ca să li se curme osânda Fiilor ţării, exista doar o singură condiţie: trebuiau toţi „zdrobiţi fără cruţare”! Metodă ce corespundea întocmai celei mai nobile sarcini proletare de partid. Drumul Calvarului Frumuseţii Feminine Ortodoxe spre Mislea s-a făcut cu duba. Vagonul-dubă era un fel de închisoare pe roţi de dimensiune mică, împărţit în încăperi-celule mai mari ori mai mici, prevăzute de-a lungul lor cu o singură bancă. Din gara Câmpina, Uceniţele Crucii erau preluate de irozii gardieni ai Mislei, care le încadrau între armele prelungite cu baionetele lor ameninţătoare. Oricât de ţanţoşi s-ar fi dorit în faţa şirului frumos, dar firav gaborii au rămas uluiţi.
„Convoiul nostru era evident că-i uluise. Poate nu se aşteptau să fim atât de multe, poate nu se aşteptau să fim atât de tinere şi atât de <<intelectuale>>.” (ibid., p. 91). Convoiul de „reţinute” graţie Securităţii au purces fără proces la temniţa Mislea. Calvarul lor călca peste amintirea anilor frumoşi, de argint ai copilăriei şi ai adolescenţei de aur, mărşăluind spre hăul tenebrelor închisori care se surpau peste anii sau chiar viaţa lor mustind de vigoare, de tinereţe, de cântec, de iubire şi dor. Un gest mărinimos al unei sătence care le-a întîmpinat, în locul ştergarului cu pâine şi sare, cu o sită cu nuci proaspăt decojite, le-a îmbărbătat regal nădejdea:
„-Ce făcurăţi, maică, de vă puseră la popreală, că tare mai sunteţi tinere şi frumoase?!
-Suntem studente, maică şi noi credem că n-am făcut nici un rău…”(ibid., p. 92)
Soarele de pe cer suia coama înspre zenit, iar soarele lor cobora panta abruptă spre Mislea. Întâlnirea a fost uluitoare. „Închisoarea domina coama lină, aproape plată, a unei coline, în mijlocul unei grădini cu pomi fructiferi. Iadul ni se prezenta în înveliş de rai. Pere aurii, mere roşii, lăcuite de lumina apusului, străluceau festiv în frunzişul încă viu al copacilor.” (ibid., p. 93)
„Pe lângă plopii fără soţ…” ai lungii alei, tufele de liliac îmbrăţişate de sărutul rece al brumei se împotriveau ofilirii, etalând paleta multicoloră, ca nişte ostaşi din garda festivă prezentând tinerelor sosite, compasiunea, admiraţia şi onorul. O poartă uriaşă, se deschidea primitoare, peste care cădea umbra albă a turlei clopotniţă ce domina străvechile şi înaltele ziduri de mănăstire. Prima cazare pentru două săptămâni era carantina, obligatorie pentru toate cele care treceau pragul acelei mănăstirii-închisoare. Urma apoi repartiţiile fie spre secţiile de producţie, fie spre secţiile închise. Aliniat milităreşte pe două rânduri de către gardieni, convoiul Tinerelor frumoase aştepta întâlnirea cu zmeul-directoare, care se străduia să fie cât mai de pomină. „Careuri”, ifose, „discursuri”, tunete şi urlete ce se izbeau aprig de zidurile reci.
Directoarea era o individă antipatică, stearpă prin tot ce ţinea de feminitate. Părul prins în coc se răzvrătea şi el prin şuviţe rebele. Doar ochii negrii o salvau de la urâţenie, trimiţând săgeţi pline de venin, sarcasm, cinism, dar şi inteligenţă. Vocea era biciuitoare, dură, groasă, ce cădea hodorogit pe un trup îndesat şi bondoc.
Mislea a fost Temniţa în care s-a frânt tinereţea şi s-a vestejit frumuseţea Româncelor ortodoxe. Toată închisoarea miresmelor de trandafiri se ofilise ca un bărăgan plin de ciulini, dar mugurul credinţei lor înflorind în har a înnobilat sufletul cu viaţa spirituală, devenind esenţială pentru ridicarea morală a celor sfâşiate şi chinuite.
Acolo, în acel iad concentraţionar unde tot răul se năpustise asupra lor, hăituindu-le clipă de clipă, sufletele lor s-au purificat, cum în libertate nici n-au cutezat să caute, înălţându-se miraculos sufleteşte dincolo de zenitul existenţial. Inimile lor s-au limpezit într-o înălţare celestă, provocând bucuria unei comuniuni sufleteşti întru Hristos şi întru suferinţa lor. Idei noi îşi făceau loc, cuvinte frumoase se ţeseau, se conturau interpretări brodate în aur, se fixau repere de curcubeu, axa vieţii se sprijinea pe un alt univers, iar nedumeririle înfloreau în deveniri ce fascinau continuu. Idealul se reflecta într-un nobil Crez, crezul devenise Mărturisire, mărturisirea Trăire, iar trăirea se amplifica într-o stare de spirit, într-o mistică a înălţării serafice. Existenţa aprinsă în rugă, urca în har, suia mistic pe culmile esenţiale dobândind sclipiri formatoare de spirit, pentru a se revărsa într-un noian de puritate, ca într-o oglindire de poezie şi sfinţenie.
Pe acele vârfuri carpatine, isihaste ale redevenirii creştine, sub apoteoza Imnului divin: Cu noi este Dumnezeu!, poezia şi sfinţenia sălăşluiesc împreună, devin consubstanţiale, adică dumnezeeşti. Poezia creştină a marilor Poeţi ai Crucii, străfulgera de mare profunzime mistică, pregătind inimile curate şi caracterele alese spre liturghia salvării-mântuirii sufletelor.
„Miluieşte, Doamne, pe eroii care/ au căzut în luptă pentru crucea Ta/ şi aprinde-n ceruri pentru fiecare,/ candelă de veghe-câte-un pui de stea.// Inimile bune, frânte pe vecie,/ fă-le să răsară printre grâne-maci./ Ochii lor ca zarea, risipiţi în glie,/ în cicori albastre, Doamne, să-i prefaci.// Ei, plecaţi acolo, de-au căzut în gloată,/ au făcut-o numai pentru visul lor./ Să le fie ţara ca un chip de roată,/ cerul să le fie mai strălucitor.// Şi ţărâna gropii fă-le-o mai uşoară,/ nopţile cu lună să le ducă dor,/ asfinţitul verii când o fi să moară/ să se plece-n faţa nemuririi lor.// Miluieşte, Sfinte, sufletele bune/ duse sus acolo, lângă Tine, lin-/ şi-mplineşte visul lor din rugăciune:/ fă-le ţara, Doamne, cât un brad. Amin!” (Andrei Ciurunga, Recviem pentru eroii căzuţi, în Lacrimi pentru Basarabia 1940-1995, Ed. Arvin Press-2004)
Sursa: ziarulnatiunea.ro
