Laurențiu Barbu
Nu se ştie data exactă a fondării Societăţii „Junimea“: în octombrie 1863 sau în primăvara lui 1864. Membrii fondatori hotărâseră că acest aspect nu va fi cercetat, aşa că se spunea în glumă: „originea «Junimii» se pierde în noaptea timpurilor“. Denumirea i-a fost dată de Theodor Rosetti, după ce iniţial altcineva propusese „Ulpia Traiana“.
Sunt elemente care arată spiritul ce domnea iniţial la „Junimea“. La dezbateri, „seniorii“ stăteau „tologiţi“ pe canapele, în vreme ce „caracuda“ se aşeza pe scaune. După ora 22.00 discuţiile încetau şi se servea ceaiul. „Caracuda“ se repezea hămesită, cerând să se deschidă uşile salonului, iar trataţia era repede sfeterisită. Pe la începuturi, când întâlnirea se ţinea la Titu Maiorescu, „la Trei Ierarhi, tradiţia cerea să se joace Hora Unirii în colţ la Petrea Bacalul“, la plecare, îşi amintea Iacob Negruzzi. Deşi „Junimea“ a debutat ca o societate care nu agrea politica, cele mai reprezentative figuri ale sale au pătruns, după câţiva ani, pe terenul luptelor politice. Au început să absenteze cu lunile, ceea ce va duce la diluarea şedinţelor.Mutarea definitivă a lui Maiorescu, sufletul „Junimii“, la Bucureşti a dat o grea lovitură activităţii societăţii. Slavici descria astfel atmosfera, în decembrie 1877: „Întrunirile literare de aici merg mai bine decât în anul trecut şi lumea începe a le da o oareşcare importanţă. Se înţelege, ele nici pe departe nu sunt ceea ce este «Junimea». Lipseşte inima şi eu cred că în Bucureşti ea va lipsi întotdeauna. E rea atmosfera“.
Unul dintre primele obiective ale „Junimii“ a fost organizarea unor serii de conferinţe. Gheorghe Panu îşi amintea că la prima conferinţă s-a găsit în faţa „publicului celui mai elegant şi mai cult din Iaşii de acum 30 de ani: mare parte din vechea aristocraţie şi toată lumea frecventa în toalete splendide conferinţele inaugurate de dl. Maiorescu“. Al doilea obiectiv al „Junimii“, după conferinţe, a fost activitatea editorială. Tot Gheorghe Panu scria: „Societatea «Junimea» va debuta prin tipărirea tuturor cronicarilor şi istoriografilor români într-o nouă ediţiune.“ Basarabeanul Nicolae Casu cumpărase o tipografie, pe care însă autorităţile din Basarabia nu i-au dat voie să o ducă la Chişinău, aşa că le-a vândut-o, în nişte rate mai mult decât comode şi care nu se ştie dacă au fost achitate vreodată în întregime. Au creat şi o librărie, dar ambele întreprinderi s-au dovedit falimentare şi le-au vândut în pierdere. Mai mult noroc au avut cu Convorbirile literare, publicaţie care a pătruns masiv şi în Transilvania.
Câteva au fost momentele-cheie care au definit Junimea. Primul dintre acestea a fost cel al dezbaterii în jurul ortografiei. A fost mai mult decât o discuţie strict filologică, a fost o componentă a procesului de reevaluare a fenomenului cultural-ideologic românesc. Propunerile lui Titu Maiorescu au cucerit prin rigoare. A fost primul mare succes al „Junimii“, principiile propuse de Maiorescu fiind valabile în esenţa lor şi astăzi. Un alt factor care a adus prestigiu şi a contribuit hotărâtor la impunerea junimismului în conştiinţa publică a fost directiva estetică. Maiorescu este creatorul esteticii filosofice în cultura noastră. Maiorescu a fost un îndrumător într-un moment de haos cultural, întemeietorul criticii literare româneşti, nu un pionier, ci un ctitor. Mişcarea literară a „Junimii“ a apărut în conştiinţa epocii ca o direcţie unitară, cu program şi orientare clar precizate. Şi asta în condiţiile în care a grupat personalităţi literare atât de diferite, precum Eminescu, Caragiale, Creangă sau Duiliu Zamfirescu. Opera literară a marilor creatori ai „Junimii“ a fost modalitatea adesea cea mai importantă de impunere în conştiinţa publică. Fără marea literatură, „Junimea“ şi junimismul nu ar fi devenit ce au fost.
Una dintre ideile de bază ale „Junimii“ era cea a antinomiei dintre fondul românesc şi formele de civilizaţie importate (mai ales cele din Franţa!). Adoptarea unor norme civilizatoare din sfera formelor nu putea rodi decât dacă erau o expresie a fondului milenar sau era reclamată cu necesitate de acesta. Principiul fusese brutal încălcat în perioada 1840-1870. În studiul În contra direcţiei de astăzi în cultura română, din 1868, Maiorescu scria: „Faceţi mai întâi pe poporul român mai cult şi mai activ, daţi-i prin şcoli bune şi prin o bună dezvoltare economică lumina şi independenţa de caracter a adevăratului cetăţean şi apoi forma juridică după care îşi va întocmi el relaţiunile sale publice şi private va veni de la sine şi va fi acomodată stării sale de cultură. Dar nu începeţi cu regulamentarea administrativă şi cu constituţie, căci de când lumea nu s-a regenerat niciun popor prin legi şi guverne, ci legile şi guvernele au fost numai expresia incidentală, rezultatul extern al culturii interioare a unui popor.“ Avea, pe fond, dreptate, atunci când critica preluarea unor forme pentru care lipsea încă fondul la noi. Forme la care în Occident se ajunsese după o sută sau două de ani de evoluţie firească, organică. Numai că istoria nu stă în loc, pentru ca să reuşim şi noi să străbatem, la fel ca în Occident, organic, treaptă cu treaptă. De câteva sute de ani, societatea românească trece dintr-o tranziţie în alta, disperată să recupereze decalajele faţă de Occident, provocate de un curs al istoriei diferit.
Junimea opune moştenirii revoluţionare paşoptiste, acum abandonată tacit şi de foştii revoluţionari de la 1848, o temperare a elanului reformator. Prin potolirea entuziasmelor prea mari, un spor de sobrietate, pondere, rigoare, junimismul a fost complementul necesar liberalismului, iar amândouă au îndeplinit un rol constructiv.
Sursa: eualegromania.ro
