Laurențiu Barbu
Pe teritoriul ţării noastre cu o istorie milenară, au fost ridicate fortificaţii diferite ce au folosit în epocile istorice respective, de la puncte stategice naturale (tip „Posada”), la zone ample de apărare (complexul de cetăţi dacice din Munţii Orăştiei ale regatului dacic). Fortificaţiile militare au astfel o lungă tradiţie la noi. Cetățile de Scaun sau capitalele principatelor române au beneficiat de fortificaţii în jurul palatelor domneşti. Cele mai cunoscute şi ample rămân pentru spaţiul actual, fortificaţiile prezente în oraşele transilvănene (cetăți țărănești; biserici fortificate, etc.). În Dobrogea, Moldova și Țara Românească nu s-a putut ridica fortificații importante din cauza Imperiului Otoman, ce interzicea acest lucru. Odată cu crearea în secolul XIX a „Cetăţii Bucureştiului” (linia de forturi şi baterii aflate în jurul capitalei noastre), a apărut şi necesitatea de a crea „Linia Focșani-Nămoloasa-Galați” (F.N.G.). Aceasta a fost o lucrare strategică de fortificații permanente construită între anii 1883-1885, având ca scop realizarea unei linii defensive puternice în „Poarta Focșanilor”, în cazul unei agresiuni externe.
În anul 1882 guvernul României a adoptat Planul de amenajare genistică a țării elaborat de Statul Major General, care prevedea delimitarea a cinci regiuni în care urmau să fie executate lucrări complexe de amenajare genistică. Planul prevedea ca lucrările să fie realizate în mai multe etape: mai întâi „Cetatea București”, apoi un „cap de pod” pe Siret în zona Mărășești și un „cap de pod” la Cernavodă, urmate de fronturile și bateriile din zonele Galați și Constanța. Pe baza acestui plan au fost realizate parțial lucrările genistice ale liniei fortificate Focșani-Nămoloasa-Galați. Linia fortificată F.N.G. avea 676 de guri de foc și trei „fronturi întărite” (Focșani, Nămoloasa, Galați), incluzând grupuri de baterii cuirasate dispuse în adâncime pe 3 linii. Trebuie menționat faptul că cele 676 de guri de foc reprezentau aproape jumătate din totalul artileriei românești (la începerea primului război mondial armata României avea 1.452 guri de foc).
Linia fortificată era creată spre a fi deservită pe timp de pace de un efectiv de peste 7.000 militari. Fortificarea zonei Focşani – Galaţi a fost o prioritate pentru conducerea Armatei Române încă de la anul 1887. Se dorea consolidarea apărării teritoriului naţional în faţa unei eventuale agresiuni dinspre est sau dinspre nord. Lucrările erau necesare pentru a apăra zona dintre marele cot al Dunării şi Carpaţii de Curbură. Urmările războiului de independenţă din 1877 au dus la această concluzie. Construcţia propriu-zisă a început în 1888 şi s-a terminat în 1893, costul total fiind, potrivit istoricilor militari, de 26.422.640 de lei, mai mult de jumătate din bugetul cheltuielilor Ministerului de Război pe acel an. La baza studiilor au stat proiectele de baterii cuirasate ale maiorului neamţ Maximilian Schumann. Practic, cele trei fronturi întărite, Focşani, Nămoloasa şi Galaţi, având o densitate de 6,7 guri de foc pe kilometru de front erau dispuse în adâncime pe trei linii de apărare. Frontul Focşani consta în 15 grupuri de baterii cuirasate şi o întărire izolată, care se dezvolta pe un arc de cerc de 26 kilometri, având oraşul Focşani drept centru. Depărtarea maximă de oraş a frontului era de șapte kilometri la flancul stâng. Frontul Nămoloasa, a cărui lungime era de 12,5 kilometri, constituia „capul de pod” pe malul stâng al Siretului şi avea menirea de a apăra podurile de la Lungoci, Fundeni şi Nămoloasa. Acest lucru îi permitea Armatei Române să opereze pe ambele maluri ale Siretului. Frontul era format din 8 grupe de baterii cuirasate aşezate pe două linii concentrice. La începutul anului 1914, în regiunea Focşani – Nămoloasa – Galaţi se găseau 676 de tunuri, obuziere şi mortiere. În februarie 1915, la fortificaţii se găseau 7.033 militari prezenți.
În timpul primului război mondial, aceste fortificaţii s-au dovedit inutile, dar ele au fost reconsiderate de conducerea armatei abia după începerea celui de-al doilea război mondial. Iată cum descrie generalul Constantin Pantazi, în lucrarea sa „Cu mareşalul până la moarte” (Ed. Publiferom), linia Focşani – Nămoloasa – Adjud: „Era fortificată în beton, realizându-se o poziţie de rezistenţă cu liniile clasice de apărare reieşite din experienţa războiului. Existau trei linii betonate: linia principală de rezistenţă, linia de dublare şi linia redutelor. Fortificaţiile acestor poziţii fuseseră completate printr-o linie înaintată de „tabruk-uri”, pe linia de contact, şi organizaţiuni în adâncime pe 60 de kilometri. Poziţia era barată de şanţuri anticar, toate cazematele fuseseră întărite prin acoperire cu un strat gros de pământ şi camuflate în teren. Desigur, era o poziţie forte, care prezenta totuşi un singur dezavantaj: avea spatele descoperit” (Constantin Pantazi, General).
În anul 1940 şi apoi în cei următori a fost relansată recapacitarea forţei de apărare şi rezistenţă prin fortificaţiile din sud-estul Moldovei. În primăvara anului 1941, a continuat construcţia cazematelor ce trebuiau să oprească înaintarea armatei sovietice spre capitala României şi spre sud-estul Europei. În 1941, în zona Vărsătura-Pădureni, azi sate componente ale comunei Jariştea, de la poalele Măgurii Odobeşti, de unde feldmareşalul von Mackensen comandase ofensiva armatei germane la Mărăşeşti în Primul Război Monidal, s-au construit 34 cazemate. Linia fortificată, formată din cazemate din beton armat, şanţuri antitanc, cuiburi de mitraliere şi reţele de sârmă ghimpată, avea o deschidere de aproximativ 180 km, de la Măgura Caşin spre Oneşti, până la vărsarea Trotuşului în Siret, apoi pe linia Siretului Inferior până la vărsarea în Dunăre între Galaţi şi Brăila. Linia de apărare mergea pe malul drept al râului Trotuş; până la Adjud cazematele au fost construite pe două linii de apărare. Între vărsarea Trotuşului şi oraşul Mărăşeşti, cazematele au fost construite pe două şi patru linii, la vest de râul Siret, de calea ferată şi Şoseaua Tişiţa-Adjud, aceste căi de comunicaţie fiind paralele. În dreptul comunei Păuneşti, pe terenul ei agricol s-au construit 58 cazemate. Căile de acces, intersecţiile de drumuri, spaţiile dintre şosele şi căile ferate, zona limitrofă satelor, erau străjuite de brâie de cazemate. La construirea lor au lucrat militari români din Detaşamentul 115 Fortificaţii pentru zona Adjud-Tişiţa, Detaşamentul 106 Fortificaţii pentru zona dintre Tişiţa (la sud de Mărăşeşti) – vărsarea râului Milcov în Putna şi Detaşamentul 121 Fortificaţii, de la vărsarea râului Putna în Siret până la confluenţa acestuia cu Dunărea.
Odată cu trecerea României de partea Naţiunilor Unite şi angajarea în luptă împotriva Germaniei, linia de fortificaţie Focşani-Nămoloasa-Galaţi nu a mai putut fi folosită. Din ordinul regelui Carol al II-lea a început construirea unei noi linii de fortificaţie în vestul ţării pentru a o proteja în primul rând de o agresiune ungară sau germană. În epocă ea nu a primit nici un nume particular, ea primind ulterior numele de „Carol al II-lea”. Noua linie fortificată se întindea pe o distanţă de 300 kilometri, de la Seini, judeţul Maramureş şi până la Zimandu Nou din judeţul Arad. Linia „Carol al II-lea” a fost una de fortificaţii discontinuee ce proteja numai căile probabile de acces spre interiorul Transilvaniei, în cazul unui atac prin surprindere iniţiat din vest. Aceasta consta în 320 cazemate.
Locaşurile care alcătuiau linia fortificată se sprijineau reciproc cu foc, fiind dispuse la distanţă de 400 metri una de alta, în unele locuri pe două rânduri în adâncime. Erau proiectate să fie înarmate doar cu armament automat, nu şi cu tunuri. Tunurile, în special cele antitanc, urmau să fie dispuse între cazemate, în lucrări de campanie din pământ, iar artileria de sprijin urma să fie amplasată în spatele liniei de cazemate. Au existat mai multe tipuri de cazemate, de la tipul uşor la cel greu, toate fiind construite din beton armat. Unele dintre ele erau prevăzute cu cupole, cu sisteme de ventilaţie şi aveau două etaje, construite în adâncime, pentru a rezista bombardamentului artileriei grele sau al aviaţiei inamice. Legătura între cazemate se realiza prin telefon, firele fiind îngropate în pământ. În faţa cazematelor se aflau reţele de sârmă ghimpată, câmpuri minate şi un mare şanţ antitanc, în unele locuri umplut cu apă. Echipe de vânători de tancuri urmau să ocupe poziţie pe malul acestui şanţ antitanc în cazul în care linia era atacată cu blindate. Focul tras din cazemate era calculat să fie numai de flanc, foarte dens şi încrucişat, astfel încât orice tentativă a infanteriei inamice de a ataca linia să fie zădărnicită şi să sufere pierderi cât mai mari. În unele locuri densitatea de gloanţe era calculată să ajungă la un glonţ pe 2,5 centimetri de teren, făcând imposibilă orice trecere a inamicului.
Cazematele urmau să fie deservite de trupe speciale de fortificaţii, dar acestea lipseau aproape cu desăvârşire, astfel că Regimentul 86 Infanterie a fost transformat la 27 iunie 1939 în regiment de fortificaţii, primind numele de Regimentul 2 Fortificaţii, alocat Brigăzii 1 Fortificaţii. La 15 noiembrie regimentul a fost dislocat la Oradea. Rolul cazematelor nu era de a opri o eventuală invazie pornită din vest, ci de a o întârzia, cu pierderi cât mai mari pentru inamic, până când grosul forţelor armatei române putea fi mobilizat şi aruncat în luptă. Cu toate cheltuielile enorme făcute pentru construirea acestei linii de fortificaţii, cazematele nu au fost folosite niciodată în scopul propus. În urma Dictatului de la Viena, România a fost obligată să cedeze Ungariei, fără luptă, partea de nord-vest a Transilvaniei. Linia fortificată a căzut integral în partea cedată Ungariei, astfel că armata română a primit un termen-limită pentru a se retrage şi pentru a ridica echipamentul şi armamentul din fortificaţii. După încheierea retragerii armatei române, armata maghiară a început să recupereze din cazemate tot materialul care se mai putea folosi. Au fost scoase din cazemate uşile blindate, ambrazurile şi alte materiale feroase, inclusiv straturile superioare de fier-beton, pentru care armata maghiară a decapat straturile exterioare de beton. După încheierea operaţiunilor de recuperare a materialelor refolosibile, toate cazematele au fost aruncate în aer, pentru a nu mai putea fi folosite.
Nerecunoaşterea de către Iugoslavia a rolului determinant al Moscovei în ţările din Blocul de Est a dus la o criză a relaţiilor bilaterale. I.V. Stalin a cerut în anul 1948 aliaţilor săi, inclusiv României să facă pregătiri pentru convingerea Iugoslaviei cu ajutorul forţei sau cu etapa „jocurilor de război”. Lucrările de construcţie a acestor noi fortificaţii, începute în vara anului 1950, au angajat efortul a peste 375 de ingineri militari şi civili şi a peste 27.000 de lucrători militari. În total, în această perioadă (1950-1955), pe litoralul Mării Negre, în Banat şi Oltenia au fost executate aproape zece mii de obiective sau fortificaţii diferite, dispuse pe un front de 500 km, însumând un milion de metri cubi beton armat, pentru care s-au cheltuit aproape un miliard şi jumătate de lei. Concepţia strategică şi tactic-operativă a acestor lucrări de fortificaţii a aparţinut Statului Major General al Armatei sovietice. Ea a fost transmisă şi pusă în aplicare de o grupă de ofiţeri condusă de generalul Afanasiev. Acţiunile ofensive urmau să fie declanşate de pe linia frontierelor fortificate ale Ungariei, României şi Bulgariei, de armatele statelor menţionate. Alte și alte fortificații care nu au folosit niciodată…
Astăzi, pe câmpurile de pe teritoriul comunei Nămoloasa, martore tăcute ale trecerii vremii, se mai găsesc vreo zece cazemate construite în urmă cu 75 de ani, în timpul celui de-Al Doilea Război Mondial. Cazematele respective au făcut parte din linia defensivă Focşani – Nămoloasa – Adjud (FNA), totul fiind gândit pentru a ţine piept unei eventuale invazii ruseşti. Tot efortul depus pentru punerea la punct a acestui sistem s-a dovedit însă inutil în momentul în care Armata Română a întors armele împotriva aliaţilor nemţi de până atunci. Pe teritoriul comunei Nămoloasa, există două tipuri de cazemate: unele construite între anii 1888 şi 1893, pe timpul Regelui Carol I şi cea de-a doua generaţie de cazemate care a fost pusă la punct în anii celui de-Al Doilea Război Mondial. Acestea din urmă sunt vizibile şi astăzi. „Cazematele construite în cea de-a doua parte a secolului al XIX-lea erau din cărămidă, la interior, şi tencuite, la exterior. Cel de-al doilea rând de cazemate, construite în colaborare cu nemţii, sunt foarte rezistente”, a precizat Adrian Răzmeriţă, primarul din Nămoloasa. Potrivit militarilor români care au luat parte la construirea liniei de fortificaţii, modul în care cazematele au fost realizate era o premieră pentru vremea respectivă. Fierul beton provenea de la Reşiţa, iar cimentul, de la fabrica din Brăila, singura care făcea ciment Portland în Europa de Est. Nu este astfel de mirare că ruşii care au încercat să le demoleze cu dinamită nu au reuşit să le distrugă decât în parte. Acum, rămăşiţele fostei linii de fortificaţii se văd peste tot în zonă, dar numai în satul Corbu Vechi mai sunt folosite de localnici. În unele gospodării, pereţii cazematelor s-au „integrat” în acareturile locuitorilor, multe dintre ele fiind transformate, cu ingeniozitate, în beciuri răcoroase, găsindu-şi utilizarea pe timp de pace. Nămoloasa este atestată documentar de pe vremea lui Petru Vodă, în anul 1448. Pe atunci, localitatea era considerată o adevărată poartă de trecere între Moldova şi Ţara Românească. Între 1830 şi 1835, aici este atestată funcţionarea unei importante vămi, care îi taxa pe mocanii vrânceni, băcăuani şi ardeleni (numiţi şi ungureni), care treceau pe aici cu turmele, la iernat, după ce coborau de la munte sau traversaseră Carpaţii prin culoarul Ojdula-Soveja sau prin pasul Oituz (surse: wikipedia.org; viata-libera.ro, romaniaactualitati.ro; comunanamoloasa.ro; nicolaecristianbadescu.blogspot.com)
Din păcate, ruinele pierdute prin câmp ale fortificaţiilor ne mai apar doar ca nişte gheburi, amintind de eforturile ce s-au făcut o dată pentru apărare patriei aflată la vreme de răstrişte…
Sursa: ziarulnatiunea.ro
