Maria Cebotari

A fost mai mare decât Haricleea Darclee, mai versatilă decât Angela Gheorghiu și considerată de marele dirijor austriac Herbert von Karajan „cea mai bună soprană pe care am dirijat-o vreodată, mai bună chiar decât Maria Callas”. Și asta, către sfârșitul vieții marelui muzician de origine aromână, atunci când maestrul putea deja să facă o apreciere largă despre muzica de operă a întregului secol trecut. Atunci, cum de nimeni nu a auzit de ea?

Povestea unei vieți

Maria Cebotari (Cibotaru, în acte) s-a născut la Chișinău, în 1910, în Basarabia românească aflată în componența Imperiului Țarist. Evident, devine cetățean român de drept după Marea Unire din 1918 și își va păstra cetățenia română până la sfârșitul vieții. De altfel, după cum veți vedea, faptul că s-a născut supus rus și a deținut cetățenia română și niciodată pe cea sovietică avea să joace un rol foarte important în viața ei. Începe viața muzicală după ce termină Conservatorul din Chișinău și pleacă pentru a se perfecționa la Moscova, acolo unde sovieticii mizaseră pe geniile țarismului, ca Ana Pavlova, lebăda baletului mondial, de exemplu, pentru a schimba imaginea criminalului lor regim. Din acest motiv, nu trebuie s-o blamăm pentru că a ales Moscova. După Viena și Berlin, Moscova era, totuși, a treia casă pentru tot ceea ce înseamnă muzica clasică.

Moscova a fost prima ei casă muzicală

Să fim drepți și să dăm Cezarului ce-i al Cezarului. Maria învață și se perfecționează în capitala Uniunii Sovietice, unde se îndrăgostește și se și mărită cu directorul Teatrului de Artă, contele Alexandr Virubobov. Acesta, deși „alb”, continuă să activeze și după victoria Revoluției Bolșevice, cu condiția de a preamări regimul sovietic peste tot pe unde are ocazia să concerteze. Cei doi părăsesc Moscova și se instalează la Berlin, unde lumea muzicală germană o primește cu entuziasm total. Avea, totuși, un mare defect din acest punct de vedere. Nu vorbea deloc limba germană. Dar, Maria este o ambițioasă și o învingătoare, iar compozitorul german Richard Strauss (nicio legătură de familie cu cel care a dat lumii „Dunărea Albastră”) este primul care îi spune textual că „ești cea mai bună voce de soprană pe care am auzit-o vreodată, chiar peste compatrioata ta, Haricleea Darclee”. Dar, trebuie să înveți germana. După părerea mea, nu vei putea fi niciodată la fel de bună în italiană, din cauza accentului tău slav”.

Din succes în succes

După debutul în rolul Mimi din opera lui Puccini, „La Boheme”, consemnat la Opera din Dresda, în anul 1931, cunoaște o ascensiune fulminantă, iar întreaga presă europeană este la picioarele ei. Joacă toate rolurile posibile din opera modernă, de la Euridice (Orfeu și Euridice), Dona Anna (Don Giovanni) sau Contesa Almaviva (Nunta lui Figaro). De la Dresda pleacă la Berlin, unde este primadonă din 1936 până în 1946, adică inclusiv până după sfârșitul celei mai mari conflagrații din istoria umanității. Dar, a fost invitată inclusiv la Covent Garden din Londra, Scala din Milano și la Opera de Stat din Viena. Avea o voce atât de soft și o prestanță pe scenă atât de bună, încât a reușit performanța, niciodată egalată de o altă soprană până în zilele noastre, de a cânta cu același succes și de a interpeta în același sezon roluri lirice sau dramatice cum ar fi Carmen sau Suzanna în Nunta lui Figaro, Violetta din Traviata sau Salome din opera cu același nume.

Două decorații cu ghinion

Primește, în 1934, titlul de Kammersängerin (gradul cel mai înalt pentru spațiul germanic, Cebotari fiind și cea mai tânără artistă căreia i s-a acordat acest titlu) și, în 1943, Steaua României în grad de comandor. Evident, cele două titluri poartă semnăturile cancelarului Hitler, respectiv al Mareșalului Antonescu, Conducător al Statului. De altfel, deși erau premii care onorau exclusiv cariera ei muzicală, avea să fie acuzată după război de colaborare cu Puterile Axei. Nu numai pentru faptul acesta, ci și pentru că a repetat obsedant că este basarbeancă și româncă și pentru faptul de a fi jucat rolul principal în filmul de război româno-italian „Odessa in fiamme” („Odesa în flăcări”), cunoscut la noi sub numele de „Cătușe roșii”. De altfel, voi reveni cu câteva scurte considerații la finalul acestui articol. Oricum, nu voi insista prea mult asupra excepționalei ei cariere muzicale, nici asupra rolurilor ei cinematografice, cu toate că a jucat în câteva filme muzicale de succes. Trebuie să recunosc că nu sunt ceea ce se numește un expert în arta muzicală, nu am făcut decât să consemnez ceea ce spuneau celebritățile momentului. Admit, însă, că am ascultat-o cântând, pe youtube, și m-a impresionat profund. Dar, dacă e să fim obiectivi până la capăt, trebuie să admitem că Maria aparține, cultural vorbind, spațiului germanic, care o și revendică neîncetat. De altfel, ea a primit și cetățenia germană, după ce s-a măritat a doua oară cu celebrul actor austriac Gustav Diessl. Dar, cum Austria făcea parte din Reich…

A doua căsătorie cu ghinion

Presa de la Viena a salutat căsătoria celor doi. Cel mai reușit titlu a fost cel din periodicul Die Presse, care titra „Gustav Diess și-a îndeplinit destinul. A luat-o de soție pe Sarah Bernhardt”. Aceasta din urmă este o celebritate franceză care a fost lansată ca actriță de teatru în perioada Belle Epoque, dar a jucat și în mai multe filme mute din anii ’20. Comparația cu Sarah Bernhardt fusese făcută pentru Haricleea Darclee, dar ziarul vienez a ținut cont de naționalitatea comună a celor două și a considerat nimerit ca Maria Cebotari, la rândul ei, să fie comparată cu prima mare actriță europeană din istoria modernă a teatrului și a zilelor de început ale filmului.

Moare, la propriu, pe scenă

Gustav Diessl a fost reținut primul, ulterior Maria și, în final, marele Herbert von Karajan, de poliția militară americană, în 1945, sub acuzația de colaborare cu Germania și Italia. Mă mir că nu l-au împușcat și pe Wagner. Eventual, post-mortem. Sovieticii au cerut repatrierea în URSS a Mariei, dar yankeii au refuzat, motivând că „Cetățeanul Maria Cebotari, având dublă naționalitate română și germană, și-a pierdut cetățenia rusă după dispariția Imperiului Țarist, nu după alipirea Basarabiei la România. Deci, nu a fost niciodată cetățean sovietic și nu poate fi repatriată”. De altfel, se pare că americanii s-au purtat onorabil cu arestații și i-au eliberat după numai câteva ore. Din păcate, nu același tratament l-a primit von Karajan, care era membru al Partidului Nazist cu acte în regulă, dar aceasta este o altă discuție care nu face subiectul articolului de față. Oricum, se pare că soțul Mariei a fost afectat de cele întâmplate și, la scurt timp, a decedat în urma unui infarct sau a unui atac cerebral, părerile nu concordă. După încheierea perioadei de doliu, Maria își reia activitatea, dar curând află că este bolnavă de cancer pulmonar. Îi este extirpat plămânul bolnav și cântă, la Covent Garden din Londra, cu singurul plămân rămas și este evaționată zeci de minute la rând de un public emoționat până la lacrimi de imensa ei suferință și de pasiunea pentru muzică. în ciuda sfaturilor medicilor, continuă să cânte. Se prăbușește efectiv pe scenă, în timpul operetei „Studentul cerșetor”. Publicul vienez rămâne stupefiat și refuză să părăsească incinta. A fost ultimul ei rol. Intră în comă și nu-și va mai reveni niciodată. Medicii, chemați de urgență, nu au putut decât să constate un adevăr implacabil. Cancerul recidivase și avea metastaze la ficat și la pancreas. Moare în data de 9 iunie 1949, iar la înmormântarea ei aproape 100.000 vienezi țin să o conducă pe ultimul ei drum. Nu se mai întâmplase așa ceva în fosta capitală imperială de la decesul Împărătesei Sissi, asasinată la Genova de un degenerat italian, în anul 1898.

Sfârșit de poveste