O istorie a agriculturii românești este în mare parte istoria vieții țăranilor români și o putem afla pe scurt din sălile Muzeului Național al Agriculturii din Slobozia, judeţul Ialomiţa. Constatăm o dată în plus efortul cu care înaintașii noștri munceau pământul și sudoarea cu care își câștigau pâinea cea de toate zilele. Cu toate acestea, din fiecare unealtă și utilaj în parte răzbate o blândă acceptare a istovitoarei munci în condițiile în care țăranului îi era împlinit visul de a fi stăpân pe bucata lui de pământ.

Muzeul Național al Agriculturii este unic în țara noastră prin profilul său. A fost deschis în 1996 în inima Bărăganului, la Slobozia, din inițiativa istoricului Răzvan Ciucă, și redă prin mijloace specifice o poveste a felului de agricultură practicat pe meleaguri românești din cele mai vechi timpuri până spre zilele noastre. Dincolo de fațetele sociale, etnografice și de antropologie agrară relevate, există în acest muzeu o impresionantă colecție de mașini agricole pentru care occidentalii ar da bani grei să o aibă. Ghidul nostru printre unelte și mașini agricole, printre motoare și unități administrative sătești a fost muzeograful Fideliu Rubinescu-Ostriceanu. Povestea muncilor agricole se desfășoară de la sine prin prezența exponatelor: pluguri, rarițe, sape, secere, greble, grape, furci și alte mici unelte manuale lucrate din lemn și fier având legătură cu aratul, semănatul, îngrijitul și recoltatul culturilor.

Ni se prezintă o veche mașină care este prima semănătoare mecanizată: „Este un produs de fabrică, nu are motor, era trasă de animale și apariția ei a însemnat un progres mare pentru munca ogorului, întrucât nu s-a mai făcut risipă de semințe. Este importantă prin descoperirea casetei de roți dințate, care, la o rotație completă, arunca 12 semințe la o distanță egală. A ușurat mult cultivarea supra­fețelor mai mari”.

Muzeograful ne face cunoș­tință apoi cu un tractoraș marca Lanz Bulldog, folosit la arat: „A ajuns la noi prin import, dar ulterior a fost fabricat și la Bucu­rești sub licență, la Uzinele Lanz București. Nu avea cauciucuri, mergea pe câmp cu roțile cu pinteni, numite «râmătorii», pentru că era con­cepția că și roata trebuie să lucreze ceva. Pentru drumul pietruit sau asfaltat, i se adăuga o roată fără pinteni, ca să nu strice drumul. Tractorul acesta e ca o glumă! Omul care mergea în spatele lui să verifice terenul se putea trezi cu pământ sau pietre aruncate în cap. Noi am făcut niște demon­strații cu acest tractor, este un adevărat spectacol să-l por­nești: motorul trebuie încălzit cu o lampă de petrol, iar când ajunge la incan­descență, trebuie să i se scoată volanul, care inițial are rol de manivelă, să se așeze repede în locul lui, făcând cu el o mișcare similară cu cea de manivelă, și trebuie să fii atent să nu te dea pe spate pentru că are un recul mare. Pe vremuri, operatorul care reușea să pornească motorul, după ce rotea acolo, chinuit și transpirat cum era, trebuia să fie și atletic pentru a sări din mers în scaun să pună volanul la loc ca să mențină drumul drept. Altfel intra în vreo ­curte… Dacă cineva voia să facă o glumă proastă și arunca cu o găleată de apă rece pe motor, mașina se oprea”.

Secerișul grâului s-a făcut de când lumea manual până prin anii ‘30 ai secolului trecut. Înainte de a fi inventate mașinile, la această activitate participa tot satul, inclusiv copiii de la 6 ani în sus. Unealta tradițională a se­ce­rișului era secera, care tăia snopii de grâu. Uneori, secerătorii foloseau și „palamarca”, menită să le protejeze degetele. După seceriș urma istovitoarea muncă a treieratului. Acesta se făcea în mai multe feluri: prin îmblătire, care era o biciuire a spicelor răsfirate, din care rezultau multă pleavă, boabe sparte și puține boabe întregi ce erau păstrate pentru următorul semănat; prin tăvălugire cu tăvălugul de piatră; prin manej, rezervat celor mai înstăriți care foloseau plimbarea cailor în jurul unui stâlp, peste snopii de grâu, boabele desfăcându-se astfel din coajă. După treierat se făcea alegerea grâului de coji și pleavă. Această opera­țiune se realiza prin vânturare sau cernere cu ajutorul unor site.

În muzeul de la Slobozia se află un exemplar din primele modele de secerătoare mecanizată, produsă de firma americană Massey Harris, în 1938, ajunsă în muzeu de la un fost moșier din localitatea Bărăganu, Ialo­mița. „Mașina de treierat era separată de motor. Este interesant că la combina modernă nu s-au adăugat foarte multe lucruri față de modelul acesta. Sistemul de ventilatoare și întreg mecanismul de astăzi au rămas aceleași ca la această mașină, doar s-au construit din materiale mai multe. Mașina era pusă în func­ți­une de motorul cu aburi, care era numit popular «vapor», care era destul de periculos pentru că în perioada interbelică, atunci când era folosit la noi, nu prea existau muncitori specializați să lucreze cu el și, deseori, se produceau explozii în care mureau oameni”, a spus muzeograful Ostriceanu.

Un spațiu aparte din muzeu este dedicat pe bună dreptate unor personalități care au avut un rol de pionierat în agricultura românească și în special cea ialomi­țeană: Dumitru Seceleanu, care a construit o școală de agricultură și a crescut 1.000 de orfani de război; Aurelian Pană, care a creat ferma-model la Frățilești-Sudiți și a făcut cercetări de agricultură modernă în America, de unde a și adus un soi de porumb rezistent la secetă și a pus la punct un sistem inovator de irigații; Aureliu Popescu și ferma sa experimentală, dar și socială, de la Perieți, unde producea semințe de legume și flori pentru țară și export; Nicolae Cornățeanu, fost ministru al agriculturii și practicant al unei agriculturi de performanță pe terenurile secetoase de câmpie.

Un etaj întreg al Muzeului Agriculturii este rezervat uni­tăților administrative și specializate ce se găseau în satele românești – poate nu toate în același sat, dar cu siguranță pe raze de kilometri, suficient de apropiate încât să fie de folos comunităților rurale. Astfel, pot fi admirate: un han sătesc, un atelier de fierărie, unul de croitorie, un atelier de tâmplărie-dulgherie, o băcănie, o ceasornicărie, o măcelărie, o poștă, o frizerie, o primărie, o brutărie. De asemenea, și-a făcut loc aici și o colecție de aparate vechi de fotografiat, chiar dacă la început țăranii aveau reticență față de tehnica aceasta care făcea să le rămână chipul imprimat pe hârtie. Cel mai vechi aparat este din anul 1850. Un punct de atracție este cu siguranță reconstituirea unei săli de școală din vremea lui Spiru Haret.

Ce îți taie cu adevărat respi­rația în acest muzeu este colecția de mașini agricole, care numără mii de exponate. Sunt atât de multe, încât nu pot fi cu adevărat expuse corespunzător decât unele dintre ele. Aceste bijuterii ale tehnicii, inventate mai ales de germani, englezi și de americani, depun mărturie cu privire la eforturile umanității de a ușura munca pe terenurile agricole, dar vedem în același timp și deschiderea marilor proprietari români, care le achizi­ționau spre creșterea produc­tivității.

„Acesta este un tractor Humbold Deutz din timpul lui Adolf Hitler” – ne povestește ghidul nos­tru – „folosit în anii 1942-1943, nu în agricultură, ci în vremea războiului, pe post de trailer, a cărat mii de mașini din fabricile germane și le-a transportat înapoi pe cele stricate”.

Am aflat povestea interesantă, dar nu și veselă a unui tractor Lanz Bulldog model 8536, 35 CP, fabricat în 1940: „După 1945, când România a făcut parte din blocul țărilor care semnaseră Tratatul de la Varșovia, țara noastră a fost mulți ani într-o izolare economică severă. România nu avea de unde să importe tehnologie, nici rușii nu ne dădeau, nici ceilalți. Așadar, mașinile de acest gen pe care le luaseră comuniștii de la marii proprietari de terenuri au fost folosite pe câmpurile țării până prin 1975, cu mici îmbunătățiri. Ceea ce Occidentul nu mai folosea de 50 de ani noi am folosit până după 1970. Inginerii noștri au peticit același tractor, aceleași structuri, au mai făcut mici modificări la șasiu. Este un reper al neputinței comunismului”, a mai spus domnul Fideliu Rubinescu-Ostriceanu.

Mai este de admirat în colecția de tractoare un model Hoffer pe care vânătorii de comori l-au abandonat la fier vechi și l-au recuperat reprezentanții muzeului. „A venit un neamț și ne-a oferit 60.000 de euro pe un motor cu abur. Nu l-am dat, firește, e de patrimoniu. Interesant este că occidentalii, germanii mai ales, nu mai au astfel de mașini vechi, ei le-au topit în vremea războiului. Când vin aici, sunt înnebuniți, le crește pulsul de emoție, văd ceva autentic care face parte din istoria tehnicii lor”, a mai spus ghidul nostru.

Credem că v-am convins să faceți cât de curând o vizită în acest unic muzeu al agriculturii românești, care vă va purta în timp, dar mai ales în vremea bunicilor și străbunicilor noștri care transpirau din greu până să facă pâinea aceea bună de care ne este dor astăzi.

Un articol de: Daniela Șontică 


Sursa: ziarullumina.ro

...

Voi ce părere aveți?
Vă invităm să comentați mai jos.

Articole recomandate!