Un furnicar de negustori mărunţi îşi purtau mărfurile în coşuri purtate pe umeri pe străzile târgurilor româneşti de la începutul secolului al XX-lea. Dintre ei, cei mai căutaţi şi mai “cu dever” erau bragagiii şi limonagiii. Bragagiii erau în marea lor majoritate negustori turci sau bulgari, având încropite – prin dughene risipite pe la periferia oraşelor – adevărate “laboratoare de cofetărie” în care preparau bragă, halva, halviţă sau nuga. Erau o prezenţă nelipsită prin preajma şcolilor, având cu ei nelipsitele coşuri cu zaharicale şi, bineînţeles, doniţa cu bragă răcită cu un bulgăre de gheaţă. Aceşti comecianţi ambulanţi erau bucuria copiilor care, cu un “gologan de cinci parale”, puteau cumpăra de la ei o cană de bragă sau “un rahat şi o jumătate de bragă”, după cum aveau poftă. Dar…

“Rând pe rând dispar figurile caracteristice ale Bucureştilor de altă dată. Apariţia bragagiului constituia — cu ani în urmă — deliciul copiilor. Amintirile de şcolar nu pot şterge imaginaţia sârbului sau albanezului cu tichia de dimie albă pe vârful capului, stând ca o stană în picioare, lângă doniţa nichelată, plină cu bragă şi coşul ochiu de zaharicale. În recreaţii se făcea tot aliş-veriş-ul. Care mamă nu dăruia odraslei cinci sau zece bani, în fiecare dimineaţă? La ora prânzului negustorul se întorcea acasă uşurat de marfă, dar cu buzunarul doldora de bani mărunţi şi lucitori.

Vremurile au luat acum altă faţă. Copiii nu mai sunt aceiaşi de acum două decenii, îşi economisesc banii pentru bicicletă sau aeroplan, iar în plină arşiţă preferă băuturii din mei fermentat, limonada cu gust înţepător de acid, pe care o beau pe nerăsuflate, cu ochii strălucitori de plăcere.

Într’un colţ depărtat de suburbie, în plină vecinătate a cazărmilor am întâlnit unul din puţinii bragagii care mai există pe la noi. Stătea pe un scăunaş, spre marginea trotuarului şi privea fix înainte, cufundat în gânduri. I-am cumpărat un ciubuc de zahăr roz, dăltuit parcă la suprafaţă, cu drotul.

– Merge treaba?

– Deloc. De dimineaţă până acum am vândut două „brăgi”. Nu cumpără nimeni. Azi e Duminecă şi nu ştiu dacă am să mă întorc diseară cu un pol acasă.

– Mâncarea şi dormitul de unde ies atunci?

– Mi le dă jupânul. Mai încearcă şi el vechea meserie.

– E departe bragageria stăpânului d-tale ?

– O palmă de loc – peste drum de fabrica Lessel.

Am pornit înainte, tot înainte, pe Calea Plevnei în sus, pe un drum drept nesfârşit de lung. Impresii de autohtonism mai stăruiau încă pe ici-colo. Un camion vopsit în verde se odihnea lângă un gard. Aproape, în curtea unui regiment, o goarnă începu să sune umplând aerul cu un şir de note prelungi, melancolice. Am dat în sfârşit de mica prăvălioară tupilată spre pământ. Stăpânul văzând că vechiul comerţ nu merge a înjghebat un mic birt “cu preţuri accesibile” chiar celui mai nevoiaş om. Acolo, cu treisprezece lei, ţi se servesc două farfurii încărcate cu mâncare şi pâine din belşug.

– Lazăre, dă-mi o furcă… – strigă răguşit clientul şi furculiţa de cositor sboară prin aer, prinsă cu agilitate de acrobat.

Prin rafturi zăreşti bomboane şi seminţe. Braga o ţine sub tejghea, într’o damigeană de câteva chilograme.

– Copiii de prin împrejurimi nu beau bragă?

– Le e ruşine… – vorbi cu o umbră de mustrare în priviri.

Familia sârbului Lazăr a venit în ţara noastră acum cincizeci de ani, cu întreaga pojijie.

– Ce bine-i mergea bătrânului!… – vorbi negustorul. A cumpărat loc de casă, a clădit şi avea şi bani strânşi. În fiecare săptămână se făcea foc jos în subsol, la cazan.

Şi m’a condus într’un fel de pivniţă, arătându-mi instalaţia, explicându-mi în acelaşi timp cum se prepară braga: într’un cazan de alamă de câteva sute de chilograme, prevăzut jos cu un cuptor, se pune apă. Când aceasta se înfierbântă, se toarnă înăuntru făină albă şi mei măcinat. O zi întreagă trebuie să fiarbă, mestecându-se aproape încontinuu cu un „raz” de alamă. După ce s’a răcit se scot douăzeci-treizeci de lopeţi şi se pun într’o copaie adăogându-li-se apă, puţină bragă şi drojdie de bere — în timpul verii — ca fermentaţia să se facă cât de curând. Când suprafaţa acestui amestec se umple cu băşici, se strecoară printr’un capac cu ochiuri mari şi o sită deasă de alamă. La sfârşit negustorul are grijă să-i adaoge şi o mică cantitate de zahăr. Condiţiile nehigienice în care e întreţinută această băutură, după fierbere, a fost principalul motiv care a îndepărtat poporul micilor clienţi. Fel de fel de zvonuri – parte neîntemeiate – mergeau din gură în gură:

– La bragageria din colţ a căzut astă noapte un şoarece în butoiul cu bragă…

Băutura de culoarea borşului a produs atunci scârbă şi numai la amintirea ei ţi se întipărea pe chip o grimasă de desgust. Nu va trece mult şi acest produs va fi amintit doar de dicţionarele care nu vor putea omite pitoreştile tipuri ale vânzătorilor, chipuri atât de clare ale copilăriei noastre.

Persistă însă în vremurile noastre negoţul ambulant al alviţei şi rahatului. Prin funduri de mahala, rezistând încă progresului mecanic, mai găseşti, ici colo, înjghebări primitive pentru fabricarea celor două produse. În strada Dr. Obedenaru No. 23, am descoperit una din aceste fosile. Stăpânul tocmai se aşezase la lucru. Prepara rahat. Într’o râşniţă ciudată începu să macine scrobeală, în timp ce în cazan glucoza amestecată cu zahăr fierbea cu înverşunare. Dădu jos vasul, al cărui conţinut răcit fu amestecat cu făina albă a scrobelii. Turnat în nişte saltare ale unui vechi dulap, după un scurt timp, pasta gelatinoasă presărată cu un strat de amidon, fu tăiată şi aşezată în cutii pentru vânzare. Toată operaţia de mai sus bătrânul o făcu domol, tacticos, cu gândurile aiurea, parcă.

– Nu mai merg treburile… bolborosi el. Ne concurează fabricile, care produc mult şi ieftin. Lucram înainte susan, alviţă, bomboane. Astăzi am rămas numai la rahat. Ni-l cumpără puii de olteni şi negustoraşii de pe la margine.

Nu departe de locuinţa bătrânului se înalţă, ca o sfidare, un furnal de fabrică. Acolo un şirag de numeroase maşini lucrează susanul pentru prepararea halvalei. Poţi urmări diferitele faze prin care trec seminţele: muierea, curăţirea de coaje, punerea în saramură, spălarea, prăjirea şi măcinarea lui. Bobul mare la început devine mai apoi mic şi fin ca orezul. Zdrobit în nişte pietre, aidoma celor de moară, tahânul curge în valuri încete. Pentru prepararea halvalei, tahânul se amestecă într’un cazan, cu ajutorul unei lopeţi. Lucrul acesta trebuie să se facă manual, deoarece fibrele nu permit o intervenţie mecanică. Vedem dar că dezvoltarea industriei a încheiat o epocă, nimicind parfumul de orientalism. Era şi timpul. Rămâne acum ca anume organe gospodăreşti, conştiente de sănătatea indivizilor şi estetica străzilor să exileze definitiv ultimile rămăşiţe ale comerţului ambulant.”


Sursa: deieri-deazi.blogspot.com

Anunțuri publicitare

...

Voi ce părere aveți?
Vă invităm să comentați mai jos.

Articole recomandate!