Metodele de cercetare științifică evoluează și se îmbunătățesc de la o generație la alta, chiar și în domenii care avansează mai încet decât cercetarea spațială, cum ar fi cercetarea în filologie, în știința religiilor sau în alte domenii umaniste. Noi avem acum alte mijloace de informare decât au avut predecesorii noștri, putem citi cărți care încă nu apăruseră pe vremea lor, exigențele au sporit, am învățat multe din greșelile trecutului, mentalitățile s-au schimbat, avem o vedere mult mai largă decât aveau generațiile anterioare și este normal că noi gândim mai altfel decât au gândit savanții, care au fost ce au fost și nu mai sunt. De bună seamă că metodele cercetătorilor anteriori ai Mioriței, în măsura în care au avut vreo metodă clară, sunt mult rămase în urmă și nu mai corespund exigențelor de azi. Cu așa metode cum erau cândva, nici nu e de mirare că au ajuns la concluzii care au stârnit nedumeriri, au provocat vrajbă între savanți și amărăciune sau nedumerire la cam toți dintre noi cei mulți. Pe unii ne-a mâhnit, pe alții ne-a indignat. O sumedenie de interpretări contradictorii au ca numitor comun înțelegerea Mioriței pe dos, denigrarea poemului nostru național, a ciobanului și a românilor în general. Interpretările predominante și bine trâmbițate ale Mioriței, oricât de binevoitoare ar vrea să fie, sunt o insultă națională. Nu putem accepta să rămânem cu ochii în noroiul, în care a fost trântit poemul nostru național și să fim terfeliți în acest fel.

Dacă nu facem o nouă cercetare, atunci o avem numai pe cea veche și învechită. Scopul meu este să pun în discuție Miorița dintr-o nouă perspectivă, luminoasă și pătrunzătoare, cu metode noi de sfredelit în adâncul textului și de analizat, ca să las o mică contribuție, ce va putea fi continuată de cercetătorii mai tineri, mai harnici, mai bine informați și mai competenți. Orice cititor, fără cine știe ce studii în acest domeniu, vede că eu nu critic și nu acuz pe nimeni din cercetătorii anteriori. Nu e vina lor și a nimănui, că metodologia pe vremea aceea era așa cum era. Eu pornesc de la rezultatul la care au ajuns înaintașii noștri și folosesc tot ce e bun din achizițiile lor, drept argumente constructive în lucrarea mea.

Cea mai amplă și mai amănunțită analiză a variantelor Mioriței a făcut-o Adrian Fochi în masiva sa monografie din 1964, aspru criticată încă de la apariție. Fochi aplică metoda cantitativ-statistică, respinsă de către Mircea Eliade cu fermitate. Statisticile, procentele, coeficienții și diagramele nu pot explica conținutul de idei, de sentimente sau frumusețile poetice și nicidecum nu pot desluși mesajul literar sau înțelepciunea multimilenară a străbunilor noștri. Fochi se alătură tradiției instaurate de alți cercetători renumiți, care cenzurează Miorița. Ei vor să eliminăm tocmai cele mai frumoase versuri din poem, pasaje întregi. Să nu fi știut ei, oare, că imperativul fundamental al cercetării științifice interzice modificarea textului cercetat? Demersurile lor – desigur nevinovați chiar dacă s-or fi lăsat manipulați prin vorbe aruncate în vânt de niște zăpăciți, creatori de opinii – constituie etape din strategia așa numitei „fereastra Overton”, al cărei scop final este să aruncăm toată Miorița la gunoi, ca și pe Eminescu și tot ce avem mai valoros de orice fel, în scopul parșiv de a ne pierde identitatea culturală și locul nostru în lume. Rezultatele cercetării anterioare, oricât ar fi de îndoielnice, sunt totuși valoroase, iar dacă le cernem bine, putem face pâine sau chiar și colaci de parastas pentru iertarea sufletelor cercetătorilor care au greșit cu voie sau fără de voie.

Cercetarea anterioară este încoronată cu contribuția științifică a lui Mircea Eliade la înțelegerea Mioriței, în De la Zalmoxis la Gengis-han. Studii comparative despre religiile şi folclorul Daciei şi Europei Orientale, Editura ştiinţifică şi enciclopedică, Bucureşti 1980. Eliade prezintă mai pe larg istoricul cercetării anterioare (23 de pagini), decât propriul său aport (5 pagini). Nu rezultă suficient de clar dacă Eliade este sau nu este – eventual când este și când nu este – de acord cu afirmațiile celor pe care îi citează. La fel de neclar este dacă el aplică teoriile sale la Miorița, sau aplică Miorița la teoriile sale. Eliade răstălmăcește și adaptează mesajul literar al străbunilor la propriul său mesaj personal, pe care ni-l oferă ca și cum ar fi mesajul lăsat de străbuni ca testament. El prezintă ciobanul ca un introvertit contemplativ, resemnat, pasiv față de „teroarea istoriei” și afirmă că acesta înfrumusețează tragismul și absurditatea morții sale ca o nuntă fericită, pentru a suporta moartea mai ușor. În loc de argument, Eliade susține că așa am făcut noi, românii, întotdeauna și am înfrumusețat tragismul istoriei țării noastre, ca să suportăm mai ușor „teroarea istoriei”.

Făcând o asemenea afirmație, de la înălțimea catedrei sale și cu prestigiul lui științific incontestabil, el pune ștampila de subiectivism pe cărțile de istorie scrise de către români și trezește suspiciunea străinilor față de felul cum își prezintă românii propria istorie. Eliade îmbogățește stilul academic cu stilul epistolar și cu inovația de a se adresa într-o lucrare științifică, la persoana a doua singular fiecărui român, ca un părinte binevoitor, după bunul exemplu al lui Neagoe Basarab către fiul său Teodosie. Eliade zice la pagina 249: „Deși ești gata să săvârșești orice, cu toate sacrificiile și oricât eroism, ești condamnat de istorie, aflându-te la răspântia invaziilor (…) în vecinătatea marilor puteri militare dinamizate de fanatisme imperialiste. Nu există apărare militară sau politică eficace în fața ’teroarei istoriei’ prin simplul fapt al inegalității zdrobitoare între invadatori și popoarele invadate”. (Sublinierile mele.) Așa ne îmbărbătează Eliade, cu deznădejdea sa? Cui îi folosește un asemenea mesaj sceptic și descurajant, care ne îndeamnă să ne resemnăm și să stăm pasivi? Românilor sau vrăjmașilor României?

Chiar dacă ar fi adevărat că istoria terorizează vreun popor sau altul, Eliade bagatelizează eficiența românilor împotriva „terorii istoriei”, propovăduiește resemnarea și confundă patriotismul cu auto-compătimirea. Mila față de noi înșine nu poate fi cea mai constructivă formă de patriotism. Eliade nu și-a dat seama de efectul negativ pe care putea să îl aibă teoria lui despre „teroarea istoriei”. Este o teorie tristă, sceptică și fără speranță, menită să ne dezarmeze, cu un mesaj strecurat sub pragul conștiinței și care în text clar ar putea să sune cam așa: «Deșteaptă-te române prost! Nu te mai sacrifica, nu mai săvârși nimic, nu mai fi erou, află de la mine că „ești condamnat de istorie … nu există apărare…”, stai în banca ta și acceptă să fii slugă la dârloagă! Capul plecat, sabia oricum ți-l taie. Amin și Doamne ajută!» Mulți au căzut în cap prin fereastra Overton, însă nu și Eliade. Nimeni nu l-ar fi putut manipula tocmai pe el, care era atât de integru pe cât se știe, încât nu a renunțat la convingerile sale politice, pe care mai toți le-au renegat, numai el nu. Eliade proiectează asupra ciobanului din Miorița propria sa deznădejde cu care privea situația României, propriul său fatalism, pesimism și resemnarea sa față de „teroarea istoriei”, așa cum l-a terorizat pe el personal. Ce poate fi mai trist, mai pesimist și mai fără nădejde decât teoria cu „teroarea istoriei”? Poate fascina pe oricine cunoaște istoria superficial, se află într-o depresiune psihică și i se face milă de sine însuși. Luată în serios, este o teorie descurajantă, deprimantă, nocivă.

Felul în care Eliade aplică teoria sa la istoria României contravine afirmației hotărâte, publicate anterior de către patru savanți români co-semnatari, care nu s-au zbătut să aibă renumele internațional al lui Eliade, dar își cunosc mai bine țara pentru care s-au zbătut. Alexandru Amzulescu, Fochi, I. C. Chițimia și Gheorghe Vrabie (în Istoria Literaturii române, vol. 1, p. 123, Ed. Academiei, 1964) resping interpretările – care circulau încă înainte de Eliade – și care atribuie ciobanului resemnare, fatalism și o atitudine contemplativă. Ei zic: „De altfel și bunul-simț respinge interpretările arbitrare pomenite, deoarece un popor care timp de două mii de ani și-a apărat cu străjnicie libertatea împotriva cotropitorilor, din afară și împotriva asupritorilor dinăuntru, nu este nici resemnat nici fatalist, nici nu dorește moartea ca pe o ‘mireasă’ a lui și a lumii.” Orice român cu cugetul limpede poate fi de acord cu cei patru.

Teoria lui Eliade despre „teroarea istoriei” propune o viziune întunecată, tragică asupra istoriei, fără speranță, fără optimism, pe care el o aplică la istoria noastră și la Miorița. El e convins de zădărnicia optimismului: „Dar este în zadar să se caute ’optimismul’ Mioriței (…) Nu se poate vorbi despre optimism pentru că este vorba de o revelație tragică” (pag. 248). El vede tragism în Miorița și vrea să transfere asupra tuturor românilor concepțiile sale personale despre viață și despre istorie, în răspăr cu spiritul de libertate și de combativitate al națiunii noastre, ca să nu fie singur cu ideile sale tragice. Și totuși, în apărarea lui Eliade, eu aș zice că el are o interpretare strict personală a istoriei propriei sale patrii și nu a știut că realitățile istorice și bunul-simț îl contrazic.

O altă teorie importantă din studiul lui Eliade este „creștinismul cosmic”, pe care îl semnalează în Miorița astfel: „Acest ‘creștinism cosmic’ nu este atât de evident în Miorița, cât este în alte piese ale folclorului religios românesc” (p. 246). „Acest creștinism cosmic nu este decât aluziv și cifrat în baladă…” (p. 250). Eliade nu precizează care sunt acele „alte piese” și nici în ce versuri este „aluziv și cifrat” – întrucât el însuși se exprimă aluziv și cifrat. Victor Kernbach (1994 p. 321) spune: „Eliade a încadrat structura baladei în ceea ce el numește ‘creștinism cosmic’ – sintagmă care nu e mai mult decât o gratuitate.” Opera lui Eliade nu oferă argumente împotriva acestei constatări.

George Călinescu afirmă cu tărie că Miorița este un mit fundamental. Eliade, fără a se referi la Călinescu, la Ovid Densusianu sau la alții care susțin aceeași idee, îi condamnă cu dispreț suveran pe toți cei care văd în Miorița un conținut mitologic. El pune în evidență interpretarea juridică, bine bătătorită de către filozoful marxist-leninist Pavel Apostol (fost Pál Erdös) și de Fochi, pe care îi citează fără rezerve, fără comentarii. Pe cine să mai credem?

Articolul despre Miorița din Kindlers Neues Literatur Lexikon (1992) se bazează pe o bibliografie ce cuprinde 13 cercetători, iar Eliade nu este printre ei. Lexiconul îl numește pe Eliade numai în bibliografia la Meşterul Manole, deși ambele lui studii apăruseră în aceeași carte, tradusă în germană cu zece ani înainte, în 1982. Prestigiosul lexicon german nu acordă nicio importanță orientării juridice și nici contribuției lui Erdös sau a lui Eliade la studiul Mioriței. Acest lexicon post-comunist, a rămas la interpretarea marxist-leninistă a lui Fochi, pe linia trasată de partidul comunist. Ne putem pune întrebarea: din ce cauză studiul lui Eliade asupra Mioriței nu a anulat concepția acreditată de comunism? Interpretarea Mioriței de către Eliade este scrisă într-un stil elegant, fermecător, împănat cu paradoxuri seducătoare, contradicții bizare și contrazice realitățile din istoria României. Eliade stăpânește arta de a spune totul și exact contrariul, la un nivel intelectual superior și fascinant. Aceste inadvertențe pot trece neobservate la o lectură grăbită, însă nu și la o lectură mai atentă, ca a redacției lexiconului Kindlers sau a oricăruia dintre noi. Eliade are autoritatea științifică, ce îi poate permite să înțeleagă istoria țării noastre pe cont propriu și să propovăduiască resemnarea în fața terorii istoriei, chiar dacă asta contravine intereselor noastre, ale fiecăruia și ale națiunii.

Încă o idee tristă ce se desprinde din studiul lui Eliade este aceea că România ar avea un destin prestabilit de situația geografică și politică a țării, față de care „nu există apărare”. Este bine știut că el și-a mai exprimat și cu alte ocazii convingerea că românii sunt predestinați de o forță nevăzută, vreun blestem. Istoricii serioși exclud predestinarea. O asemenea înțelegere fatalistă a istoriei nu este productivă în cercetarea științifică și nici în politică, însă este utilă dușmanilor tradiționali ai României și de aceea încearcă să ne-o bage pe gât, prin chiar cei mai buni români.

Exegeza lui Eliade, pentru mai buna înțelegere a Mioriței, este încununată de o elegantă și ademenitoare apăsare pe pedala amărăciunii, a tristeții și a tragismului. Totodată apelează la sentimentul de autocompătimire națională, cum că am fi condamnați de istorie, că nu există apărare, așadar să renunțăm la luptă. Eliade excelează cu soluții și formulări absolute, menite să ne încânte prin frumusețea stilistică, astfel încât să nu ne îndoim de afirmațiile lui și să credem că orice continuare a cercetării Mioriței este inutilă. Nicolae Steinhardt ne atrage atenția, că absolutul soluțiilor formulate de către Eliade ne duce într-un impas al cunoașterii, pentru că împiedică o continuare a discuțiilor: „Interpretarea eliadiană are într-însa ceva din absolutul soluțiilor după a căror formulare orice discuție devine inutilă.”

Academicianul suedez Carl Martin Edsman de la Universitatea din Uppsala afirmă într-un anuar universitar din 1985 (Ros, ris och undran om Eliade = Laude, critici și mirarea despre Eliade):„De aceea, opera lui Eliade, deja prin felul de a aborda cercetarea, este în cel mai înalt grad problematică, iar metoda lui e neistorică și filozofic neclară. (…) Eliade renunță la distanța față de obiectul cercetării și e captivat de o viziune criptoreligioasă și romantică a unei viețuiri agrare a naturii, orientată cosmic”. Se știe că Eliade este totodată și un mare scriitor de literatură beletristică, cu o fantastică viziune criptoreligioasă și romantică. Edsman, cu scandinavă subtilitate, spune printre rânduri că opera științifică a lui Eliade are mai mult o valoare literară. Britt Dahlström afirmă într-un dicționar suedez (1984): „Mircea Eliade este unul dintre cele mai marcante personalități din vremea noastră”.

În concluzie, Eliade rămâne la înălțimea la care s-a situat întotdeauna, deasupra oricăror critici ce i s-ar putea aduce, în panteonul culturii noastre. Eliade este cel mai de seamă în fruntea celorlalți cercetători români anteriori, care la fel ca și el se bazează pe intuiție și sentimente, iar nu pe lucrări de referință, fără să mai fie necesar să precizeze ce metodă aplică fiecare sau dacă aplică vreo metodă. Lipsa exigenței metodologice din cercetarea anterioară a Mioriței era la modă pe atunci cam peste tot – cu unele excepții, ca universitățile din Suedia – și este compensată de exigența cu care sunt contraziși ceilalți cercetători, iar câte unii, în ardoarea de a contrazice, se contrazic pe ei înșiși. Toate erorile din cercetarea anterioară sunt scuzabile și ne sunt de folos, ne ajută să cunoaștem stadiul de dezvoltare a filologiei și a metodologiei de cercetare a Mioriței din vremurile trecute. Ne ajută să nu fim dezorientați sau grandilocvenți, ca mulți cercetători sau simpli ignoranți, care îi critică pe alții, numai ca să atragă atenția asupra lor înșiși, să se pună pe ei înșiși în evidență și să ascundă că nu au nimic altceva de spus. Grandilocvența camuflează bine ignoranța, dezorientarea și regretul de a nu fi ceea ce ar vrea grandilocvenții să fie.

Nici unul din cercetătorii anteriori nu ne prezintă o analiză care să fi fost verificată de cineva competent și neutru. Cine putea fi mai competent decât Eliade sau academicienii noștri? Renumele, prestigiul și autoritatea predecesorilor noștri țineau loc de garanție științifică. Așa era pe atunci. Redactorii de la Editura Academiei sau de la Editura Științifică nu au îndrăznit să atragă atenția celebrilor autori asupra unor prejudecăți neîntemeiate, afirmații fără acoperire, inexactități flagrante, lipsei de informație și nici chiar asupra unor greșeli lexicale, de ortografie sau de gramatică, pe care dascălii le subliniază în caietele școlarilor cu creionul roșu. În felul acesta, multe afirmații eronate au fost publicate sub oblăduirea unor edituri de prim rang și rămân ca gropi cognitive, în care cei neatenți și-ar putea frânge gâtul. Le-am semnalat în carte pentru cei grăbiți, iar cei atenți să nu creadă că eu am fost orb de nu le-am văzut și am căzut în acele gropi sau că am transcris greșit citatele.

Însă eu nu condamn erorile semnalate sau drumurile păguboase pe care au mers unii înaintași. Eu îi respect chiar și pe cei care nu și-au dat seama că au trântit în noroi Miorița de pe piedestalul ei luminos, unde fusese pusă încă de la început de către traducători și exegeți din Occident. Erorile și drumurile rătăcite din trecut ne sunt azi utile, ca să știm ce s-a făcut până acum, ce avem de făcut și să nu repetăm aceleași greșeli, ci să apucăm alte făgașuri, mai bune. Avem datoria să repunem poemul nostru național acolo unde îl puseseră occidentalii, alături de cele mai grandioase opere clasice ale literaturii universale, așa cum o considera teoreticianul literar austriac Leo Spitzer. Oricât nu le-ar plăcea Miorița unora sau altora, este grandioasă, însă nu prin dimensiuni sau cantitate, ci prin calitate, prin conținutul sublim, pe atât de înalt pe cât e de profund, prin frumusețea imaginilor sau a ideilor, cât și prin mesajul mereu actual pretutindeni, pe orice meridian. Am arătat în carte pe larg actualitatea universală a Mioriței și utilitatea ei ca ghid pentru înălțare spirituală în cele mai înalte sfere din universul poeziei. Varianta publicată de Vasile Alecsandri este printre cele mai lungi, are 123 de versuri scurte, care scrise în continuare încap pe o pagină. Nu cunosc vreo altă capodoperă din literatura universală care să aibă un conținut așa bogat și atât de concentrat, într-un stil atât de lapidar ca Miorița. Orice variantă a Mioriței conține mai multe idei decât cuvinte. Această bogăție de idei se vede printr-o descifrare a tezaurului de metafore și alegorii cu sensuri simbolice multiple, pe mai multe niveluri, sau se simte cu inima. Însă pentru asta trebuie să avem creier și inimă. Grandioasă mai este și răspândirea celor peste două mii de variante, cum iarăși nu știu să mai fie vreo altă operă literară din lume, cu așa mare priză, circulație și diversitate la vreo națiune.

Intenția mea (în cartea Miorița – Izvorul nemuririi, editura Alcor, București 2016 și 2017, ediția a doua având un supliment de 8 pagini cu considerații critice la ediția întâia) este de a analiza din perspectiva științei religiilor câteva elemente și credințe precreștine în diferite variante ale Mioriţei, cu metodele pe care le-am învățat la cursul de Metodologia cercetării, la facultatea de Știința Religiilor de la Universitatea din Göteborg, în Suedia. Știința religiilor este interdisciplinară și înmănunchează istoria religiilor, fenomenologia religiilor, antropologie, etnografie, filologie, sociologie, arheologie, istorie, istoria ideilor, filozofie, psihologie și toate științele sau compartimentele umaniste. Cine ar putea analiza Miorița din toate aceste perspective și câte mai sunt? Generația tânără va putea.

Profesorii care m-au pus pe făgașul cercetării Mioriței admirau Miorița în diferite traduceri și regretau că Eliade nu a acordat mai multă atenție poemului nostru național. Ei cunoșteau tot ce a scris Eliade. Citiseră ce au spus despre Miorița americanul Ernest H. Latham Jr. sau academicianul suedez Carl Vilhelm August Strandberg și alte cărți de referință în diferite limbi. Pentru profesorii mei, am tradus Miorița cât mai exact, altfel de cum fusese tradusă în suedeză la mâna a doua, printr-o traducere germană, pe vremea lui Alecsandri. Am tradus în suedeză și diferite variante ne-mai-traduse în nicio limbă, vreo 1500 de versuri, ca să poată profesorii să controleze analiza pe care am făcut-o Mioriței și să mă îndrume. Am clasificat în perspectivă sinoptică – aplicând diferite criterii – și am analizat prin metoda calitativ-comparativă toate variantele din antologiile lui Adrian Fochi, Virgil Medan și Cristea Sandu-Timoc, în total 973 de variante ale Mioriţei. Asta înseamnă nici măcar jumătate din toate variantele Mioriței. Am folosit metode de cercetare noi, care desigur că se vor învechi în curând, cât și definiții din teoria literaturii și din știința religiilor, care nu s-au schimbat de sute de ani și nici nu se vor mai putea schimba. Am apelat la cercetători și gânditori români, ca Ovid Densusianu, Dumitru Caracostea, George Călinescu, Victor Kernbach, Constantin Noica, Pavel Ruxăndoiu, Alexandru Amzulescu, Ion Filipciuc și încă alții, la care am găsit cheile pentru înțelegerea Mioriței, așa cum a putut fi gândită de străbuni. Am apelat și la numeroşi savanți și gânditori străini, neimplicați în disputele noastre dâmbovițene și fratricide, unde am găsit instrumente de lucru, clarificări fenomenologice și sprijin pentru argumentație.

Am formulat zece întrebări principale și am răspuns la ele așa cum se poate vedea în cele 340 de pagini ale cărţii. Este o traducere selectivă după Miorița – Odödlighetens källa tipărită la Stockholm, ce are peste 500 de pagini. Spre deosebire de cărțile cercetătorilor anteriori, neverificate științific de nimeni, analiza mea a fost îndrumată, controlată și aprobată de către doi profesori universitari emeriți, suedezi: Gudmar Aneer de istoria și fenomenologia religiilor și Folke Josephson de indoeuropenistică. Spațiul nu-mi permite să prezint aici și argumentația sau dovezile din carte. Însă oricine este liber să vină cu argumente și dovezi contrare, iar dacă nu, se știe că atacurile la persoană și insultele au făcut parte din repertoriul multora, în vajnica noastră tradiție dâmbovițeană. Oricum, nimeni nu are nimic de câștigat sau de pierdut, orice ar zice oricine, fiindcă nimeni nu depinde cu ceva, de nimeni și de nimic. Așa cum nici Miorița nu depinde de nimeni, însă noi depindem de Miorița, întrucât în acest poem național se întâlnește inima noastră cu inima strămoșilor noștri, de la care am primit moștenirea genetică, tradițiile, limba și identitatea culturală.

Limbajul în Miorița este figurativ și simbolic. Termenii concreți din metafore sau alegorii, se regăsesc cu aceleași sensuri abstracte atât în folclorul român, cât și în literatura cultă a altor popoare. Putem avea toată înțelegerea pentru cei ce se opresc la sensul concret al cuvintelor și nu pot vedea sensurile abstracte. Toată compasiunea pentru cei cărora nu le place Miorița. Diplomele și titlurile universitare sau premiile literare nu decernează și gust literar sau inteligență, însă dau credit unora ce fac pe grozavii și îndrugă baliverne, ca să-și consoleze orgoliul rănit de propria lor neputință intelectuală. Nu au mai găsit cu ce să denigreze Miorița și au râs de Marin Sorescu, pentru că o pune alături de Luceafărul lui Eminescu. Mulți scriu cu risipă, fără să știe că ei nici nu știu să scrie. Unii își ascund sterilitatea intelectuală și se fac auziți prin a da cu pietre în Miorița, în Eminescu sau de jur împrejur, în orice are o valoare și le stârnește invidia. Nimic nu poate fi mai mare decât invidia mediocrităților înfumurate. Orice panglicar în papainoage, ce îl insultă pe Eminescu și insultă țara, se dă drept scriitor și creator de opinii. Asta poate, asta face. De ceva bun pentru cultură și pentru societate, nu e în stare. Au aruncat cu murdării în Miorița și au zis că ar fi dăunătoare individului și națiunii. O asemenea afirmație este lipsită de logică. Străbunii nu puteau să ne lase moștenire ceva dăunător. Dăunătoare este metodologia cu care a fost cercetată Miorița, lipsa oricărei metodologii sau părerismul și ura ca metodă de cercetare. Nu Miorița să fie aruncată la gunoi, ci teoriile care ne-au explicat-o într-un mod dăunător.

Cam mulți savanți văd în Miorița o crimă josnică pentru jaf și prea mulți dintre noi i-au crezut. Academicianul Romulus Vulcănescu (Etnologie juridică, Ed. Academiei, 1970) argumentează că ciobanul e pedepsit cu moartea, pe drept sau pe nedrept, pentru că ar fi comis toate cele unsprezece fărădelegi ce se pedepsesc cu condamnarea la moarte. Ca dovadă, el aduce existența acestor legi. Nu știu vreo țară în care existența legii ar putea fi dovada că cineva a încălcat legea. Vulcănescu supune ciobanul din Miorița unei judecăți cum numai în Procesul lui Kafka mai există așa ceva.

Fochi are un întreg capitol de 40 de pagini (pp. 491-530) în care caută coșciuge prin toate țările, din Irlanda și Scandinavia până în China, cu ajutorul cărora ne explică în ce fel înțelege el Miorița. El scapă din vedere că în Miorița nu este niciun coșciug și niciun mort. Fochi afirmă că sensul Mioriţei „este apărarea de puterea malefică a mortului” (Fochi:529), iar Eliade este de acord cu el. Mai mulți cercetători iluștri reduc Miorița la un bocet, la un program de înmormântare, la frica de strigoi. Eliade (pag. 243) confirmă fără rezerve părerea lui Brăiloiu, H. H. Stahl și Fochi, după care Mioriţa este un bocet și că bocetul oilor din Miorița are aceeași funcțiune ca și bocetele obișnuite de la cimitir. La pag. 235, Eliade afirmă că Miorița descrie una din acele „Numeroase ceremonii funerare… [ce] trebuie să fie efectuate ca să împiedice mortul să ‘devină nefast‘ și să se întoarcă printre cei vii, sub formă de strigoi”. Asemenea aberații le putem da la spate și pot fi puse la un muzeu pentru istoria învățăturilor rătăcite. Chiar așa, pentru criminalitate și pentru frica de strigoi admiră occidentalii Miorița? Occidentalii au văzut în Miorița ceea ce unii savanți de-ai noștri nu au vrut să vadă.

Am făcut această analiză cu tot respectul pentru cercetătorii înaintași, cu toată modestia cuvenită și fără nicio pretenție, numai ca să aflu de ce a ajuns Miorița să fie disprețuită în țara noastră și să văd ce am putea face pentru a o repune la locul de cinste de unde a fost răsturnată, așa cum sunt răsturnate statuile când nu le mai place unora de ele. Oricine poate să răspundă altfel la aceste întrebări sau să vină cu încă alte întrebări și să răspundă la ele. Nimeni din cercetătorii anteriori, nici chiar Blaga sau Eliade, nu a pornit de la o metodologie clară, cu expunere de probleme sau de întrebări la care să răspundă. Asta nu ne poate împiedica să facem oricare din noi acest lucru, așa cum ne impune noua metodologie universitară. Iată pe scurt, foarte scurt, răspunsurile la cele zece întrebări de la care pornește analiza din cartea Miorița – Izvorul nemuririi:

1. Uciderea ciobanului este motivată juridic sau religios?

– Ca să putem înţelege atitudinea ciobanului în fața morții, trebuie mai întâi să știm care este cauza și scopul uciderii lui. Pentru a răspunde la această întrebare fundamentală, putem porni de la un cuvânt cheie, prezent în sute de variante ale Mioriței, dar nu și în varianta lui Alecsandri. Mulți cercetători s-au poticnit de cuvântul lege și au crezut că ciobanul este pedepsit cu moartea, pe baza unei legi nescrise, după o judecată dreaptă sau nedreaptă. Niciun savant nu a deschis vreun dicționar român-român. În toate dicționarele limbii române scrie că înțelesul de lege juridică este recent, iar înțelesul mai vechi, singurul răspândit în cultura populară orală, este religios. Pentru sensul juridic, limba veche și cultura populară orală au cuvântul pravilă, nu lege. Dicționarul Academiei arată cu citate că la scriitorii noștri clasici, lege continuă să aibă sens religios, iar nu juridic. Caracostea și Noica au arătat că lege în Mioriţa are înțelesul de nomos, ce definește relația dintre om și cosmos, iar nu relațiile dintre oameni în societate. Însă niciunul din ei nu a fost luat în serios. Ca atare, sensul religios al cuvântului lege implică un omor ce are o cauză religioasă cu implicații cosmice și un scop religios, tot cu implicații cosmice. Conotațiile cosmice abundă în toate variantele Mioriței. Concluzia mea este că orientarea juridică în cercetarea Mioriței pornește de la o premisă neîntemeiată și că trebuie să căutăm implicațiile religioase – mai exact mitologice – ale Mioriței.

2. Ce înseamnă unele cuvinte și expresii nefirești, ciudate, cum ar fi că ciobanul e tras printr-un inel?

– Mai multe cuvinte și expresii, din variantele Mioriţei, par lipsite de logică – străinel ca un inel, străinel ca o lună de inel, sprintenel ca o lume de inel și multe altele. Cercetarea anterioară vede în ele dovada pentru ura față de străin în general și față de ciobanul moldovean în special, dar nu ne explică ce este cu inelul, cu luna, cu lumea și cu celelalte expresii asemănătoare. Tras ca prin inel, a fost interpretat că el era subțirel de statură, sau cam cum am zice azi xxx-smal. Această concepție este combătută de Amzulescu și ceilalți trei, care menționează la p. 124: „Portretul ciobanului nu ne prezintă un personaj identificabil prin detaliul individual, pitoresc și singularizator, ci exprimă idealul de frumusețe tinerească și de cuceritoare bărbăție ce și l-a format poporul nostru.” Până aici putem fi cu toții de acord. Însă pe aceeași pagină, ei mai spun: „Portretul acesta nu s-a născut o dată cu Miorița, ci a fost preluat dintr-alte zone ale folclorului (…) Arta acestui portret este fără analogii în cuprinsul întregului nostru folclor.” Nu înțeleg cum „a fost preluat dintr-alte zone ale folclorului”, dacă „este fără analogii în cuprinsul întregului nostru folclor.” Cum se împacă aceste afirmații contradictorii în același paragraf? Iată arta derutantă de a spune ceva, cât și contrariul, arta de a spune și da și nu.

Amzulescu și ceilalți trei consideră că portretul ciobanului prezintă idealul de frumusețe exterioară, ceea ce nu este greșit, dar nici nu epuizează sensurile poeziei. Pentru a putea înțelege Miorița mai în profunzime, trebuie să știm ce înțelesuri abstracte a vrut autorul colectiv și anonim să sugereze cu fiecare cuvânt concret din fiecare vers. Cuvintele concrete conțin sensuri abstracte, metaforice, cu sensuri multiple, pe diferite niveluri. Excepție fac doar unele improvizații adăugate ulterior și care au derutat pe cei ce au datat Miorița în vremuri recente. Cercetarea sinoptică scoate în evidență ceea ce poate fi mai vechi sau eventual autentic și ceea ce în mod sigur e adaos târziu, ori alterație a textului sau improvizație individuală și nereprezentativă pentru ansamblul variantelor. Tot ce este autentic în Miorița e simbol și abstracțiune, nimic nu e concret și real. Până și peisajul geografic în care se află ciobanul este un procedeu literar pentru a zugrăvi peisajul lui interior, psihic. Acest procedeu, de a combina imagini exterioare cu imagini interioare, este arhicunoscut și folosit de nenumărați poeți din literatura universală. Dar câți dintre noi mai citim azi poezie? Unii citesc Miorița ca poezie sublimă, chiar și în traduceri ce nu pot fi perfecte, alții ca un „fapt divers” din ziar, cum consideră Romulus Vulcănescu acțiunea din Miorița (opera citată, pag. 221). Fiecare, după educația și sensibilitatea estetică pe care o are sau nu o are. Nu toți putem avea educația și sensibilitatea poetică a lui Marin Sorescu.

Portretul ciobanului, în sensul concret al cuvintelor pare nefiresc și nelogic. În sensul abstract al acelorași cuvinte, ca portret interior, totul devine firesc și logic. Eu consider că descrierea înfățișării ciobanului și însușirile lui aparent exterioare sunt mai degrabă expresia unui portret interior decât exterior. Detaliile din aspectul lui exterior sunt un procedeu literar pentru a zugrăvi însușirile lui interioare, psihice. Acest procedeu este arhicunoscut în istoria literaturii universale. Portretul exterior al ciobanului, din varianta Alecsandri (versurile 98 – 107) și din multe alte variante, este compus din cuvinte ce simbolizează momente din ritul de pasaj prin care a trecut el anterior și are ca scop să prezinte frumusețea lui lăuntrică, profilul lui moral și spiritual. Multe expresii sunt rămășițe fragmentare, ca un fel de cioburi sparte, ale unor metafore sau alegorii, al căror înțeles a fost uitat de către cei ce ne-au transmis textul și uneori l-au modificat. Însușirile aparent concrete ale ciobanului au fost la început metafore pentru ceva abstract, legat de procedurile de inițiere ale ciobanilor arhaici. Procedurile tainice s-au pierdut, iar sensul tainic al cuvintelor de asemenea. Totuși, metaforele pot fi reconstituite – cam la fel cum reconstituim obiectele arhaice de ceramică sau statuile sparte – și dezvăluie că ciobanul a trecut anterior printr-un rit de inițiere, care îl califică pentru a trece la un nivel superior, o moarte rituală simbolică și o nuntă cosmică. El poate juca rolul unui erou mitologic, care obține nemurirea și reînnoiește lumea.

3. Cum pot să fie ciobanii frați, în aproape toate variantele, când ei provin din diferite regiuni? Și ce e cu fratele străin?

– Nimeni nu s-a întrebat: cum pot ciobanii să fie din trei regiuni diferite și totuși sunt frați? De asemeni, cum pot ei să fie frați sau veri primari și totuși unul din ei este străin? S-a tot spus că poemul național înfățișează conflicte regionale dintre ciobani, criminalitate, hoții, invidie și ura împotriva străinului. Asta ca să fim îndoctrinați că așa suntem noi românii. Analiza mea ajunge la concluzia că ciobanii, proveniți din diferite regiuni, sunt înfrățiți într-o frăție profesională cu o coeziune sacră. Se știe că în societățile arhaice coeziunea frăției profesionale este garantată prin jurământ solemn și e mai presus decât deosebirile regionale sau legăturile de sânge. Crima împotriva unui membru al frăției este considerată trădare, mai gravă decât fratricidul obișnuit. Rudele victimei se răzbună asupra întregului clan al ucigașului. Nicio variantă nu condamnă uciderea baciului, fiindcă el nu este ucis în realitate, ci e vorba despre un omor teatral, simbolic. În mai multe variante, ciobanii suflă în buciume, să se audă pretutindeni că ei încep ritualul. Cine a mai văzut criminali care să anunțe societatea înconjurătoare că ei vor comite o crimă?

Încă o aparentă nepotrivire: ciobanii sunt frați sau veri primari, iar unul dintre ei e străin. Cuvântul străinel apare în diferite variante cu diferite modificări nefirești (strărinătate și altele) și poate fi o catacreză intenționată, o figură de stil ce sugerează un sens simbolic colateral și abstract, al cuvântului, pentru a fi înțeles de către unii, dar nu de către toți. Dictionnaire des symboles al lui Chevalier și Gheerbrant, 1994, pag. 421-422, explică: „Termenul de străin simbolizează situația omului. (…) Patria fiind în cer, cel ce este exilat de acolo e un străin în timpul vieții sale terestre. (…) El semnifică și partea din sine însuși, ce încă e rătăcitoare și neasimilată, pe calea identificării personale.” Cuvântul străinel, cu variantele sale, nu definește situația socială a ciobanului, ci situația lui existențială, ce aspiră spre nunta cu crăiasa din cer și se simte „străin în timpul vieții sale terestre… pe calea identificării sale personale”. Această cale este ritualul inițiatic despre care e vorba în Miorița.

Portretul ciobanului dezvăluie că el a trecut deja printr-un rit de inițiere sacră. El a ajuns la nivelul că poate vorbi cu animalele și urmează să mai treacă un prag inițiatic superior. El este individualist și se simte mai acasă în sfera muzicii și poeziei. El cântă din fluier dar nu pentru ciobani, ci pentru oile sale și pentru câinii săi, pentru munți, pentru brazi, pentru păsări, pentru stele, altfel spus, pentru sine însuși. Baciul este străin în sensul de înstrăinat, adică sufletul lui e mai legat de aspectul sacru al universului și al omului, decât de aspectul profan, cum sunt legați ceilalți doi ciobani subalterni. El e văzut ca un înstrăinat de viața materială și ca un străin de această lume profană.

4. Uciderea este un rit sângeros și o realitate, sau ceva ce se petrece ca o dramă rituală în mijlocul naturii, ori numai în psihicul ciobanului? Și ce fel de etică au ciobanii?

– Fără să știm ce fel de acțiune este, ce rol are ciobanul acolo, în ce situație e și ce se petrece de fapt, nu putem înțelege atitudinea și răspunsul lui – și nici mesajul Mioriței. Antropologul scoțian V. Turner ne amintește ceea ce știm cu toții, că aspectul modal al verbului predicativ este hotărâtor în orice comunicare. El arată că acțiunile din teatru sau ritualuri, unde omul mimează o acțiune (plays), sunt la modul conjunctiv sau alte moduri prezumtive, cum ar fi condiționalul și optativul. Pe când acțiunile adevărate, când omul face ceva (works), sunt la modul indicativ. Am clasificat variantele și după aspectul modal al verbelor. Am constatat că omorul, de cele mai multe ori, se petrece la modul condițional-optativ sau la conjunctiv, considerate în Gramatica Academiei noastre ca moduri prezumtive, pentru acțiuni ipotetice, eventuale și neîmplinite. Ciobanul zice Dacă o fi să mor. Poemul se sfârșește cu vorbele lui, deci nu a fost omorât. Adesea, ciobanul însuși cere la modul imperativ să fie ucis. El folosește imperativul cu forme din graiul popular, având înțelesul de conjunctiv sau de condițional-optativ. Ba chiar cere să fie ucis de trei ori: la răsăritul soarelui, la amiază și la apusul soarelui. Ucis în diferite locuri și îngropat pe rând în diferite locuri. Numai la teatru sau într-un ritual teatral se pot repeta aceste acțiuni. În scenariul tuturor riturilor inițiatice pentru trecerea celui mai înalt prag – de la șamanii analizați de Eliade și până la francmasonii de azi – se înscenează pasajul prin moarte simbolică și înviere, iar cifra trei e nelipsită.

Am refuzat să cred că aici ar fi vorba despre den Trefaldiga Döden (moartea triplă, din sacrificiile umane în Scandinavia pre-creștină), cum credea la început profesorul meu de indoerropenistică și îmi promitea marea cu sarea dacă mergeam pe această idee și anexam Miorița la mitologia nordică. Pe parcursul lucrării, argumentele din capitolele următoare l-au convins că moartea și îngroparea în Miorița nu pot fi adevărate și nu au nimic comun cu mitologia nordică, ci sunt scene de teatru, o dramă rituală, în care ciobanul este un personaj mitologic anterior mitologiei nordice și tuturor mitologiilor indoeuropene. Cei în rolul de ucigași sunt frați buni cu ucisul, veri primari sau ortaci loiali, care joacă teatru așa cum le spune baciul. El este actorul principal și regizorul acestui spectacol de teatru popular, tradițional. La fel ca și baciul, ei au o moralitate ireproșabilă și respectă echilibrul între cele trei componente: etica ontologică, etica teleologică și etica deontologică – deci o etică totală, ce cuprinde toate celelalte subdiviziuni. În marea majoritate a variantelor, omorul este la moduri prezumtive, nu se efectuează, ciobanul nu este ucis. În foarte puținele variante unde omorul este la indicativ trecut, ciobanul este reînviat de mama sa, la fel ca și alți eroi mitologici din antichitate, și își reia activitatea de cioban la fel ca înainte. În aceste variante, personajul principal este înfățișat mai clar decât în celelalte, ca un erou mitologic. Cercetătorii care au văzut asemănări cu alte rituri sau mituri de la noi sau din alte culturi, în care eroul este ucis și reînviat, au fost distruși de către ceilalți cercetători, fără drept de apel.

5. Ce este cu mama ciobanului?

– Mama ciobanului a fost socotită ca un adaos târziu și nesemnificativ, care nu avea nevoie să fie analizat. Unii cercetători au propus chiar eliminarea acestui pasaj din Miorița. Perspectiva genului nu s-a mai discutat până acum. Am analizat rolul mamei ciobanului pentru a înțelege deosebirea dintre concepția despre lume a bărbaților și a femeilor, cât și urmările omorului ritual asupra raportului de forțe sociale, între bărbați și femei. În diferite variante, mama ciobanului apare cu un repertoriu mai amplu sau mai simplificat ori e absentă. Ea are legături directe cu divinitățile naturii, vorbește cu ele, se oglindește în ele și este o „matriarhă”, capabilă să se transforme într-o pasăre și să se deplaseze prin spațiu ca șamanii. Ea și divinitățile ei nu au un echivalent masculin. Arheologii nu au găsit echivalente masculine ale miilor de statuete feminine din paleolitic și matriarhat, ci doar sporadice simboluri masculine, destul de târzii și nu la fel de semnificative. Echivalente masculine apar abia în neolitic, ca de exemplu Gânditorul și Gânditoarea de la Hamangia. Miorița poate înfățișa o vreme când bărbații preiau rolul primordial în practica religioasă, în familie și în societate și astfel se face trecerea de la matriarhat la patriarhat. Am arătat în carte indiciile după care putem deduce că femeile au avut un rol precumpănitor la crearea și transmiterea Mioriței. Nu există niciun indiciu pentru a exclude această ipoteză.

6. Oile, mioara și câinele sunt animale adevărate sau fabuloase? Ce simbolizează?

– Cercetarea anterioară crede în unanimitate că doar mioara e fabuloasă, pe când celelalte animale ar fi reale. Știm cu toții că niciun autor, de nicăieri, nici cult, nici din folclor, nu amestecă animale fabuloase cu animale reale în aceeași acțiune sau narațiune. Naratologia nu permite.

În partea expozitivă din varianta Alecsandri, până la versul 21, animalele sunt prezentate cantitativ, ca mulțimi, pentru valoarea lor materială, deci pot fi animale concrete. În partea narativă, începând cu conjuncția adversativă din versul 22, mioara se detașează de animalele reale, este animal fabulos (năzdrăvană) și vorbește. În versurile 70-74, ciobanul vorbește despre oi ca despre un personaj colectiv cu însușiri umane. În teoria literaturii, animalele cu însușiri umane nu sunt concrete, ci sunt personificări care simbolizează particularități umane. Oile de care vorbește ciobanul pot fi personificarea societății din afara familiei și a frăției. Mioara nu poate fi un oracol, cum au crezut unii cercetători remarcabili. Am arătat că nu întrunește criteriile pentru a fi oracol, ci întrunește calitățile unui călăuz spiritual, un alter ego, cum era Virgiliu pentru Dante sau calul pentru Harap-Alb și alți Feți-Frumoși. Dialogul cu mioara este un monolog interior.

Mioara poate simboliza Anima, partea feminină din sufletul omului (C. G. Jung, Seelenprobleme der Gegenwart, Rascher Verlag, Zürich und Leipzig, 1941). Versurile 21 și 41 din varianta Alecsandri menționează că ciobanul are mai mulți câini. Atunci de ce îi spune mioara să își cheme numai un singur câine? Orice țăran știe că un singur câine, nici chiar cel mai bărbătesc și cel mai frățesc, nu poate să fie eficient împotriva a doi adversari. Câinii provin din lupi și sunt eficienți în haită, nu de unul singur. Mioara nu vorbește despre un câine adevărat, ci câinele aici poate simboliza Animus, partea masculină din sufletul omului.

7. Cine este sora soarelui, mândra crăiasă a lumii mireasă, fata de crai, despre care vorbește ciobanul, sau fata de maior ori fata frumoasă din alte variante, ce vine să caute ciobanul pe munte?

– Ca să înțelegem nunta cosmică, trebuie să știm mai întâi dacă denumirile sora soarelui, mândra crăiasă sau fata de crai sunt cuvinte care înlocuiesc moartea, cum s-a crezut până acum, sau sunt metafore care înseamnă altceva. Trebuie să știm cine este fata de maior sau fata frumoasă, dacă aceasta e o fată în carne și oase, cum s-a crezut, sau cine este. Fără să știm cine este fata de pe munte, nu putem înțelege nici rolul ei, nici al celorlalte echivalente ale ei în cer și nici ce vrea ciobanul. Concepția unanimă în cercetarea anterioară este că nunta ar fi o alegorie a morții și că mireasa lumii e moartea. Această concepție a fost exprimată clar, încă acum vreo 160 de ani, de către traducătorul suedez Strandberg, care a afirmat că mireasa lumii, din Miorița, este moartea și că moartea e „singura mireasă care n-a înșelat pe nimeni”. Pentru toți acești cercetători, mireasa și nunta sunt însăși moartea, deoarece asta e părerea acestor bărbați despre femei: că toate miresele își înșală bărbații. Cei care nu au avut asemenea prejudecăți misogine despre femei și au comparat mândra crăiasă din cer cu zeități din alte mitologii au fost discreditați, fără drept de apel.

S-a crezut că fata frumoasă de pe munte este o femeie adevărată, o nimfomană fără rușine, care amenință ciobanii cu pușca, iar uciderea ciobanului e rezultatul rivalității dintre ciobani pentru favorurile ei. Pușca sau alte adaosuri și modificări târzii se abat de la versurile autentice din alte variante mai vechi și mai bine păstrate, așa că nu pot fi cele mai reprezentative pentru fondul întregului material cercetat. Accesoriile recente și relatarea confuză a recitatorului cu memorie scurtă nu modifică funcția mitologică a personajului feminin și nu pot fi definitorii pentru a o reduce la un „fapt divers”.

Amzulescu și ceilalți (opera citată, pag. 121) susţin că la început personajul feminin de pe munte era o fată de maior, pe care poporul în cele din urmă a urcat-o în cer și a făcut-o ființă mitologică, sora soarelui. Ei nu aduc niciun argument în sprijinul afirmației lor. Eu clasific toate aceste personaje feminine, după măreția lor, pe o scală între cer și pământ. Clasificate astfel, se observă că valoarea poetică a versurilor respective este descrescătoare. Personajele feminine din josul clasamentului, oricât de modificate și deteriorate ar fi, rămân totuși păstrătoare ale unor simboluri solare sau lunare. Întotdeauna ea are un brâu, un baier, un guler sau păr galben sau gălbior. Clasificarea sinoptică arată că nu fata de maior a fost urcată la cer și transformată într-o ființă mitologică, cum s-a crezut, ci invers, sora soarelui și fata de crai au fost coborâte până la o fată de maior, de popă sau de oameni săraci. Așadar nu personajul cu aspect uman a fost mitologizat, cum s-a crezut, ci personajul mitologic a fost umanizat. Concluzia mea este că fata de pe munte întruchipează apariția (hierofania) unei divinități echivalente cu mândra crăiasă din cer.

8. Ce vrea să spună ciobanul cu alegoria morții și a nunții sale?

– Alegoria morții și a nunții a stârnit aprige controverse printre cercetători. Care mai de care s-au întrecut să confecționeze un portret jignitor al ciobanului și al caracterului românilor, ceea ce pe bună dreptate a provocat surprinderea și indignarea tuturor. Eliade, în strădania sa de a spăla portretul ciobanului și al românilor, îl pângărește și ne ponegrește încă și mai rău. Cercetarea anterioară, inclusiv Eliade, consideră în unanimitate că această alegorie înlocuiește moartea – care este adevărată – cu nunta, care e o minciună frumoasă, pentru a ascunde sau înfrumuseța realitatea tragică. Eliade a formulat cel mai clar concepția că moartea e înfrumusețată ca o nuntă, iar în felul acesta inacceptabilul devine acceptabil. El consideră că ciobanul înlocuiește moartea sa nefericită și absurdă cu o nuntă frumoasă, pentru a își înnobila soarta tragică și fără sens, dându-i un sens superior și sublim. În același sens înțelege și Blaga. Blaga definește metafora pornind de la înțelegerea deja existentă a Mioriței, iar cu ajutorul acestei definiții ne explică cum să înțelegem Miorița (Geneza metaforei și sensul culturii, 1937 pp. 40-41). Această inadvertență metodologică la Blaga este atât de flagrantă, încât nu a observat-o nimeni. Dacă tocmai Blaga a căzut în lațul cercului vicios creat de el însuși, cum mai este logica altora?

Eu pornesc de la definiții consacrate (formulate de Ruxăndoiu și mulți alți străini) și arăt că, dacă ar fi o înfrumusețare a realității, așa cum afirmă Eliade, Blaga și toți ceilalți, atunci explicațiile lor nu corespund cu definiția alegoriei sau a metaforei, ci cu definiția eufemismului. Cercetarea anterioară înțelege acest pasaj ca un eufemism și îl etichetează că ar fi alegorie. Cum de nu a observat nimeni până acum această eroare? Așa se întâmplă când nu putem vedea pădurea din cauza copacilor și nici copacii din cauza pădurii. Confuzia dintre definiția alegoriei și definiția eufemismului este o regretabilă eroare metodologică, ce a dus la interpretarea dezastruoasă a Mioriței, la denigrarea ciobanului și la murdăria care a fost aruncată asupra românilor. Arăt că așa-zisa alegorie a morții și nunții face un amalgam, o încâlcitură, din două alegorii sau metafore diferite și distincte. Moartea este o metaforă ce simbolizează renunțarea la cele materiale, iar nunta cosmică e altă metaforă și simbolizează înălțarea spirituală. Acestea sunt două trăiri mistice foarte cunoscute în istoria religiilor și bine studiate de psihologi. Moartea ciobanului este aceeași metaforă pe care o folosesc filozoful Plotin, apostolul Pavel, evanghelistul Ioan și mulți alți mistici, pentru a spune că ei se îndepărtează de lumea materială, ca să se apropie de lumea spirituală.

Nunta cosmică a ciobanului exprimă metaforic unirea sufletului omului cu universul divinizat. În fenomenologia religiilor, aceasta este bine-cunoscuta hierogamie. Sora soarelui, mândra crăiasă și alte variante ale ei în cer sunt divinități uranice din mitologia arhaică a ciobanilor, iar fetele frumoase ce urcă pe munte și caută ciobanul sunt divinități chtonice. Ciobanul caută divinitatea din cer pentru o hierogamie uranică, iar în alte variante divinitatea îl caută și vine la el pentru o hierogamie chtonică. Acestea sunt cele două căi spirituale de unire cu divinitatea, relatate de cei ce au avut experiențe mistice: sau omul se înalță spre divinitate sau divinitatea vine la om. Blaga a ilustrat aceste două căi prin cupolele bisericilor și prin turnurile ascuțite ale altor biserici. Profesorul universitar emerit Nelson Pike (Mystic Union. An Essay in the Phenomenology of Mysticism, Cornell University Press, Ithaca and London, pag. 69 și altele) arată că personalități celebre, ca Ioan al Crucii, Meșterul Eckhart, Ruysbroeck, Suso, Tauler, Blosius și alții, care au avut experiențe de extaz mistic, au numit propriul lor suflet: femeia, ea (she) sau Mireasa Suflet (the „Bride Soul”). Nunta cosmică din Miorița este o unire mistică, adică de psihologie a profunzimilor, ce se petrece în sufletul ciobanului și este proiectată pe întreaga natură din jurul lui. Nu înseamnă că devenim mistici când ne minunăm de frumusețea naturii și simțim – ca și ciobanul – o bucurie în suflet, ca un dor de a fi una cu natura. Toți iubim natura. Frumusețile naturii ne pot extazia fără să fim religioși și putem simți o bucurie ca și cum sufletul nostru s-ar uni cu natura, sau nu simțim nimic, după starea sufletească în care ne aflăm.

9. În ce fel transmiterea orală a dus la apariţia unei diversităţi de variante și a modificat poemul de la colind la baladă sau de la baladă cu conținut sacru, la înțelesuri profane?

– Trebuie să știm în ce măsură variantele conțin date mai mult sau mai puțin autentice și modificări sau improvizații ulterioare. Eu analizez versuri deteriorate fonetic, lexical și semantic, le sortez pe o scală relativă, și astfel apare limpede că toate modificările au fost făcute în aceeași direcție – chiar și cele reușite poetic – de la o înțelegere mitologică la una lumească, de la mythos la logos, de la sacru la profan. Din ce în ce mai puținele aspecte mitologice și poetice au fost eclipsate și înlocuite cu aspecte materialiste, ceea ce a creat confuzii printre cititori și cercetători, iar uneori chiar și printre țăranii care nu au mai înțeles versurile pe care le auziseră și le-au modificat, ca să le adapteze la necazurile lor personale.

10. Ce elemente sunt în text pentru a putea data crearea Mioriței?

– Pentru a înțelege mai bine conținutul Mioriței și mesajul ciobanului, este de mare folos să știm ce fenomene și aspecte sociale, economice sau religioase și ce vremuri istorice sunt oglindite în text. Metodologia cercetării filologice ne învață că toate datele concrete din metafore și alegorii, cu sensuri oricât de abstracte ar fi, sau oricât de fanteziste ar fi textele, au de bună seamă o legătură directă cu societatea care le-a creat (Sharan B. Merriam, Fallstudien som forskningsmetod, Studentlitteratur, Lund, 1994, pag. 122). Datele concrete din metaforele sau alegoriile din Miorița, precum și întreg textul tuturor variantelor reflectă societatea care le-a creat și fac deci posibilă o datare relativă a compunerii poeziei. Adaptările pot fi și ele datate.

Unii cercetători datează crearea Mioriţei în secolul al XVIII-lea, iar alții cel mai înapoi în timp pe vremea dacilor. Afirmațiile lor se bazează mai mult pe intuiție decât pe argumente sau dovezi și nicidecum pe vreo lucrare de referință. Așa era stadiul în care se afla metodologia cercetării în generațiile trecute.

Eu încerc o datare comparativă, relativă, pe trei criterii: 1. Elemente care se pot relata la indoeuropeni, 2. Elemente care se pot relata la pre-indoeuropeni, 3. Perspectiva genului. Concluziile la care se poate ajunge pe aceste trei criterii converg spre o datare a creării Mioriței pe vremea pre-indoeuropenilor, în paleolitic și matriarhat.

Miorița era deja alcătuită și circula oral înainte de venirea indoeuropenilor. Textul variantelor păstrează multe elemente provenite din societatea vânătorilor arhaici, ce au precedat domesticirea oilor și păstoritul. Lexicul din Miorița a putut urma evoluția limbii, la fel cum a urmat și Crezul ortodox de la Nicaea (325), fără să fie tradus din latină în română. Miorița poate fi mai veche decât Gânditorul și Gânditoarea de la Hamangia. Așa-zisa Urballade poate fi veche de 8000 de ani sau chiar mai mult, poate corespunde cu trecerea de la matriarhat la patriarhat și are multe rădăcini în cea mai veche societate de vânători arhaici. Miorița poate să fi fost creată în epoca de piatră, cam în aceleași vremuri în care antropologul francez Claude LéviStrauss (Race et histoire) spune că s-au făcut marile descoperiri fundamentale, ce stau la baza civilizației actuale: domesticirea animalelor, agricultura, ceramica și țesutul.

Oricât de incomplet sau de eronat ar fi rezultatul analizei din modesta mea contribuție – prea pe scurt rezumată aici – sunt convins că tânăra generație va prelua ștafeta și va veni cu noi rezultate, la înălțimea piedestalului pe care fusese pusă Miorița încă de la început, de către occidentali și unde am încercat eu să o repun la locul ei de onoare.

Autor: Victor Ravini

...

Voi ce părere aveți?
Vă invităm să comentați mai jos.

Articole recomandate!