Mihail Săulescu – poezie și război

Mihail Săulescu  a fost un poet și dramaturg român. A cultivat o poezie cu tematică citadină, simbolistă. A scris și drame de factură expresionistă, dintre care cea mai cunoscută este Săptămâna luminată.

Născut în 1888, Săulescu începe să scrie pe fondul unei cunoscute dispute în literatura noastră, de la începutul secolului XX:este rivalitatea dintre simboliști (sau moderni) și sămănătoriști (sau neoromantici, tradiționali), în fond o actualizare a binomului tradițional vs modern, care structurează cultura română în secolele XIX-XX.

Mihail Săulescu este un poet neoromantic atras de procedeele moderne – o pendulare care se observă în special în volumele sale de poezii: Versuri, din 1906, renegat de autor și dispărut aproape imediat de pe piață;volumul ar fi avut o copertă realizată de artistul plastic Eduard Săulescu, fratele poetului. Și, în special, în volumele de poezii Departe…(1914) și Viața(1916), ambele tipărite la București.

Haina militară l-a atras dintotdeauna. Tatăl său, maiorul Nicolae Săulescu, i-a oferit acest exemplu, dar s-a și împotrivit atunci când a fost cazul: de pildă, în campania din 1913, a celui de-Al Doilea Război Balcanic, pentru care tânărul literat era pregătit să se înroleze. Cere să fie trimis pe front, dar se opune tatăl, cu grija specifică părinților, și îl demobilizează din regimentul 21 infanterie.

În campania din 1916 se înrolează însă imediat, de îndată ce România declară război Austro-Ungariei, la 27 august 1916, pornind spre câmpul operațiunilor în regimentul 46 al Diviziei IV.

… Și cine știe? Poate e visul meu de vină,

Căci el îți dete viață, si doar în el trăești,

Tu, care azi nu ești —

Și poate nici odată aevea n’ai să fii…

Întotdeauna prevalează lupta și atmosfera ce o precede;poezia „Anonimii”, cu refrenul „Stan-Bran, Stan-Bran, Stan-Bran”, reprezintă o trimitere la jertfa anonimă pentru patrie. În „Morții de acum”se cântă „ideea românească”:„În Europa-aceasta, în rele-mbătrânită, / Ce mână a zvârlit aceiași frați / Să se sfâșâie-n lupte cu inima-mpietrită, / Sub patru regi și împărați?”

În același timp cu explorarea temelor simboliste (orașul, călătoria, spleenul), Mihail Săulescu scrie teatru: drama într-un act „Săptămâna luminată”sau piesele „Călătorii”(poem dramatic) și„În fața mării”.

„Săptămâna luminată”a fost reprezentată pe scenă și publicată în volum postum, în 1921, fiind considerată de prietenii săi o capodoperă. Liviu Rebreanu, Camil Petrescu, Mihail Sorbul, Victor Eftimiu ș.a. o apreciază în mod deosebit. Piesa este jucată la Național în stagiunea 1921–1922 și, doi ani mai târziu, la Grosses Theater din Berlin. Peste mai bine de 30 de ani, poetul Eugen Jebeleanu, alcătuitorul unei ediții de Opere(1947), îl considera „unul dintre cei mai mari dramaturgi ai noștri”.

Piesa este modernă în adevăratul înțeles al cuvântului, cu personaje generice, după modelul expresionismului german:Bolnavul, Femeia, Bătrâna, Paznicul. Un subiect atroce:un fur de la sat trage să moară, fiind rănit, și se duce acasă la mama sa. Sub influența unei vrăjitoare, mama îl va ucide, pentru că era ultima zi a „săptămânii luminate”, când se zice că sufletele răposaților se duc la ceruri.

„Împrejurările exacte în care a murit poetul nu se cunosc nici azi”, relatează Jebeleanu în ediția sa. „Se știe doar că – prevăzând o zi de luptă grea – comandantul companiei din care făcea parte Săulescu, vrând să-l scoată pe poet din linia de foc, i-ar fi ordonat să ducă un raport la Divizie. «E atât de frumos!», ar fi exclamat Mihail Săulescu, privind primejdioasele jocuri luminoase ale grenadelor și ale obuzelor ce explodau – și s-a rugat să fie lăsat acolo, în tranșee.

Când ofițerul, într-un târziu, avu răgaz să privească în juru-i, îl zări pe nefericitul poet, moale și cald încă, cu ochii pe jumătate închiși și cu zâmbetul neșters pe buză, ca în luminișul unei supreme inspirații”. O inspirație pe care eroul Mihail Săulescu a căutat-o mai mult decât poetul Mihail Săulescu…

Dar eu visez — și visul aripile-și întinde,

Dar eu visez — și visul din nou mai mult s’aprinde,

— Chiar dacă vei rămâne un dor neîmplinit,

Tu, care nu ești astăzi, și poate n’ai să fii

Ori ești, — dar prea departe, și pururi n’ai să vii.

Ziua în care a căzut nu se știe nici astăzi precis, dar majoritatea biografilor sunt de acord că poetul a murit în luptele de la Predeal, la finalul lunii septembrie 1916. 

Bustul poetului este ridicat pe un soclu masiv din beton mozaicat în două trepte. Bustul este realizat din bronz și susținut de un piedestal în forma de prisma, este opera sculptorului Oscar Han.

Tudor Arghezi care participase la momentul dezvelirii monumentului, mișcat de figura impozantă a eroului, ca un personaj înaripat, cu aripile și brațele încrucișate și privirea îndurerată ațintită către ceruri, aprecia metaforic: „piscul lui Han, așezat între vânturi și orizonturi”. O placă comemorativă, așezată pe soclu, păstrează și astăzi inscripția „POETULUI EROU MIHAIL SĂULESCU – CĂZUT ÎN LUPTELE DE LA PREDEAL – 1916 – SOCIETATEA SCRIITORILOR ROMÂNI”