În legendele româneşti, se spune că, la începutul începutului, înainte chiar de Dumnezeu, nu era decât un întuneric de nepătruns. Nu erau nici stele, nici Soare, nici Lună, nici pământ, nimic altceva decât o oglindă de ape fără de margini.

Odată, nimeni nu ştie precis când şi cum, apele au început să se mişte încetul cu încetul, aşa cum ar sufla cineva pe faţa apei. S-au ivit atunci cercuri mari, care, izbindu-se unele de altele, au format valuri din ce în ce mai zbuciumate. Pe luciul întunecat ca de metal al acestei ape nesfârşite, valurile au purtat spuma lor, adunând-o în ostroave albe.

Zbuciumul necontenit al valurilor le-a împins spre mijlocul acestui hău de ape, unde s-a strâns toată spuma, ca o uriaşă floare de nufăr. În această spumă s-au rătăcit un Fluture şi un vierme, care se zice că au venit de pe Tărâmul Celălalt. De la un timp, Fluturele şi-a lepădat aripile şi s-a prefăcut într-un fecior atât de frumos, încât s-a luminat întunericul din jurul lui. Feciorul acesta a fost Dumnezeu.

Iar viermele, la o anumită vreme după aceasta, s-a prefăcut şi el într-o făptură, în diavol. Şi el a avut la început înfăţişare de om, dar nu lumina.

Şi pentru că se născuseră cam la fel, şi erau pe atunci singurele vieţuitoare ale acestui nesfârşit de ape, trăiau la început în bună înţelegere… Aşa a început lumea, în mitologia românească!

Nici că se putea întrupa Cel-de-Sus într-o altă vietate mai gingaşă şi mai frumoasă decât Fluturele. Podoabele de pe aripi, precum şi faptul că vesteşte primăvara îi atrag simpatiile oamenilor, mai ales ale copiilor. În credinţa că-l pot face să se oprească din zbor şi să se aşeze pe flori sau pe iarbă, copiii recită ”Cântecul Fluturelui”:

Fluture, Fluture,

Flutură pe buture,

Flutură pe floare,

Flutură sub floare!

Fluture, fluture,

Fluture, pune-te!

Pune-te pe punte,

Pune-te sub punte!

Fluture, Fluture,

Flutură pe foaie,

Flutură sub foaie!

În unele ţinuturi se crede că ”toate sufletele curate şi cu deosebire ale copiilor mici se prefac în Fluturi, pe Lumea Cealaltă”. Din Tărâmul Celălalt sufletele vin în lumea aceasta cu înfăţişare de Fluturi: ”Uneori, sufletele răposaţilor vin pe la casele unde au trăit, sub formă de Fluturi. Aceasta se întâmplă cu sufletele copiilor dar şi cu cei de o vârstă mai mare”.

Într-o legendă din Sărăţeni, judeţul Ialomiţa, se spune că Fluturii au fost la început oameni fericiţi (ca Blajinii sau Rohmanii din mitofolclorul nostru – A. B.), care trăiau înainte de Potop, muncind şi închinându-se lui Dumnezeu. Atunci Împăratul Ceresc, dorind să-i salveze de la înec, l-a trimis pe arhanghelul Gabriel ca să-i ia de-a dreptul în Rai. Însă unii dintre ei s-au rugat să-i mai lase Dumnezeu să mai adaste în lume, neîndurându-se s-o părăsească. Şi atunci, Domnul i-a prefăcut în Fluturi. Iar când s-au retras apele, a coborât cu ei pe pământ şi le-a dat drumul printre florile care începuseră să se deschidă.

Însă nu toţi Fluturii sunt îndrăgiţi de oameni. Striga, de exemplu, care mai e numită şi Fluturele Morţii, Buha Ciumii, Cap de Mort sau Capul lui Adam, stârneşte, prin înfăţişare şi mărime, spaima.

Despre Strigă se crede că e un semn de moarte, că aduce boala sau că arde cu aripile ochii omului. Se mai spune despre acelaşi Fluture că provine din strigoi, este însetat de sânge şi se încuibează în inima celor vii, mai ales a copiilor; de aceea, este prins şi ţintuit în grindă cu un ac, aşa cum strigoilor li se înfige un piron în inimă!

Ouăle Inelarului – un Fluture care provoacă pagube – sunt considerate a fi ”stupitul cucului”. Se crede că, după ce mănâncă orz, cucul ”stupeşte” boabele pe ramuri, în forma unor inele suprapuse; după aceea, i se leagă limba şi nu mai poate cânta. Inelele acestea au puteri magice: aduc iubire fetelor care le culeg, noroc negustorilor, prestigiu bărbaţilor şi somn uşor copiilor.

Graţie prezenţei sale primăvăratice, fluturele roşu este considerat un semn bun, de sănătate şi voioşie.

În limba română, Fluture provine din tracicul PLATOR, atestat ca nume masculin. PLATOR avea mai multe sensuri: ”A pluti; A zbura; A flutura; A vântura; Vârtej” (cf. rom. a pluti; vultur; vâltoare; Boldur). Tracii îi mai spuneau Fluturelui şi KYNTHIS, pronunţa KI-UNTHIS, denumirea însemnând ”Care (se) ridică; Se încheagă; Care se înalţă; Care zboară”, dar şi ”Cel (cea) precum Îngerii; Divin(a); A fermeca; A vrăji” (cf. rom. a cânta).

KYNTHIS era şi supranumele soţiei lui Orfeu, Eurydike, numită deseori şi RESKYNTHIS ”Fermecătoarea; Minunata” (cf. rom. a în-cânta; a des-cânta), de acolo venind şi rom. chindie, cu vechiul sens de ”vremea imnurilor; timpul rugăciunii”. Astfel se dezvăluie şi strania denumire a celebrului Turn al Chindiei din Târgovişte, ce a fost mai întâi mausoleul Eurydikei (cf. rom. a ridica; Rodica), înălţat de ilustrul şi mult întristatul ei soţ, care-şi avea reşedinţa în acea cetate.

În vechimea îndepărtată, cetatea se numea TER-GAUISTAI ”Palatul (Sălaşul) Împărătesc” (cf. rus., rom. ţar; rom. gazdă; capişte ”altar”). După moartea ei, geto-dacii au divinizat-o pe Eurydike, acordându-i rangul de mare zână, de arhanghelină, dacă se poate spune astfel. Iată de unde provin legendele româneşti privind sacralitatea Fluturelui!


Sursa: epochtimes-romania.com

...

Voi ce părere aveți?
Vă invităm să comentați mai jos.

Articole recomandate!