Laurențiu Barbu
Moș Gerilă, cel care, la începutul anilor ’50, l-a înlocuit pe Moș Crăciun, avea fața acoperită cu o mască de plastic pe care erau lipiți vătălugi de vată sanitară și toți copiii se temeau de el.
Moș Gerilă venea numai în mijlocul colectivelor printre oamenii muncii care-și duceau copiii în sala de spectacol improvizată în cantina fabricii, printre pionieri și șoimi ai patriei care-i recitau poezii despre „toarășu” și „toarășa”. Toți copiii se temeau de Moș Gerilă.
Când vorbea de sub masca de plastic, cei mici se așezau pe genunchii lui osoși și făceau ochii mari, încercând să descopere ce se ascunde dincolo de fantele înguste decupate pe mască în dreptul ochilor și a gurii.
Toți copiii plângeau cu disperare în brațele lui Moș Gerilă. Moșul îi catapulta de pe genunchi, punându-le în mână căte o sacoșă de-un leu cu două portocale, o ciocolată Scufița Roșie și o carte de colorat. Uneori, Gerilă era darnic și lăsa în pungă și un arlechin umplut cu câlți sau o mașinuță din plastic.
Portocalele, decojite în spirală, erau savurate felie cu felie – „păstrează și pentru mâine, nu mânca azi tot!”. Cojile nu se aruncau, erau puse pe calorifer, la uscat, ca să miroasă în casă a Crăciun.
Cadouri de la Moș Gerilă – Șosete flaușate, o carte, un trening, niște pijamale
A brad nu prea avea cum să miroasă, brazii de Crăciun erau din plastic sau molizi ieftini, cu mii de ace care se înfigeau în buclele mochetelor, împodobiți cu beteală confecționată din hârtie colorată și lipici la ora de lucru de lucru manual și cu vată care imita zăpada.
Moș Gerilă nu primea scrisori. El trimitea copiilor ce putea și, mai ales, ce știa că le e necesar: șosete flaușate, o carte, un trening, pijamale. Uneori, un pluș, o minge de caucic, un „Nu te supăra frate”, niște bețișoare de Maroco sau o păpușă Arădeanca.
Singurele lucruri sofisticate de sub brad erau bananele și ciocolatele chinezești. Asta doar dacă Moș Gerilă se descurca și găsea niște spriduși, iar ei știau pe cineva care cunoștea pe altcineva la Casa de Comenzi a Partidului.
Bananele erau verzi. Veneau din Africa și se coceau pe șifonierele din România, învelite între paginile ziarului Scânteia. Sau erau băgate în lada recamierului, ascunse în plapuma de rezervă, precum într-un cocon.
Nu, niciodată copiii nu uitau de ele. Fiecare înghițitură de banană zăbovea îndelung, lipită de cerul gurii, ca să nu i se uite gustul până la următorul Crăciun.
Iar țipla în care era învelită ciocolata chinezească – niște dreptunghiuri mici cât gumele de șters, era transformată în semn de carte.
Miracolul facerii sarmalelor dintr-o mână de carne
Nu venea nimeni cu colindul la oraș. În spatele ușilor închise de pe palierul blocului, românii așteptau nu nașterea lui Hristos, ci coacerea bananelor. Miracolul facerii sarmalelor dintr-o mână de carne de porc adusă, ilicit, de la rudele de la țară. Și masa de prânz, când scările de bloc miroseau amețitor a cimbru, a foi de dafin și a cozonaci copți în cuptoarele de aragaz, din gazul economisit în butelie.
La țară, Crăciunul mirosea a iarbă uscată și a lemn ars în sobă. A gutui coapte și a busuioc pus lângă icoane. Copiii se întorceau de la bulgăreală și-și lipeau tălpile, cu șosetele de lână ude, de teracota fierbinte a sobelor. Și, cufundați în căldura dintre pereți de chirpici ai casei bunicilor, se îngânau încetișor cu somnul, liniștiți, protejați ca de un duh nevăzut. Aici, Moș Gerilă nu ajungea niciodată.
Sursa: libertatea.ro
