Munții Măcinului au fost pe vremea când umblau uriașii liberi, când fetele frumoase erau răpite de balauri, iar zmeii erau învinși de Feți-Frumoși munți în adevăratul sens al cuvântului. Acum au îmbătrânit, dar asta îi face cu totul și cu totul remarcabili pentru că ce poate să fie mai palpitant decât să te urci pe cei mai bătrâni munți din această parte de lume. Munții Măcinului vin dintr-o altă lume, iar a merge pe ”crestele” lor este ca și cum ai face o călătorie în timp.

Munții Măcinului au între 370-270 milioane de ani, iar în perioada lor de glorie vârfurile se ridicau până la 3000 de metri sau chiar mai mult.

Munții Măcinului sunt munți reziduali și alcătuiesc o subunitate geografică bine individualizata, cu vârfuri de peste 400 metri, iar spre latură lor dunăreană mai multe depresiuni sub formă de golfuri. Munții Măcinului reprezintă vestigiile izolate ale sistemului muntos hercinic, care străbătea odată, continentul de la vest la est și din care s-au mai păstrat astăzi o succesiune de masive și munți ruinați începând din Peninsulă Bretagne, Franța și ajungând cu unele întreruperi până în Dobrogea de Nord.

Munții s-au format la sfârșitul Paleozoicului în urmă ciocnirilor generate de deplasarea continentelor Laurasia și Gondwana, primele două plăci tectonice desprine din cea primordială, din care s-au format toate continente de azi. Sub influența tensiunilor tectonice ulterioare, lanțul muntos hercinic au fost ridicate și au dat masive în timp ce altele au fost sparte și scufundate în trepte de-a lungul unor planuri de fractură, așa cum s-a întâmplat și cu Munții Măcinului. Procesul de extensie a crustei generează rifturi iar crestele ridicate de-a lungul fracturilor sunt supuse eroziunii marine. Altitudinile actuale ale Munților Măcinului nu sunt datorate doar eroziunii ci mai ales prăbușirilor, ceea ce face ca relieful pe creste să fie unul tipic montan.

Munții Măcinului sunt o unitate remarcabilă în peisaj, cu totul specială și în bună măsură unică.

Cu cele peste 3.450 de specii de floră și faună, dar și cu suprafețe importante de vegetație stepică, Munții Măcinului, reprezintă singura zonă din Europa unde ecosistemele specifice stepei se întâlnesc alături de păduri submetiraneene și balcanice.

Aici se găsesc aproape 70% din tipurile de roci cunoscute, plante care cresc din piatră seacă, păsări emblemă și specii rare. Procesele tectonice au scos la lumină șisturi cuarțitice micacee de vârstă precambriană, adică de acum 550 de milioane de ani, iar potrivit unor cercetători, în zonă se găsesc și roci de acum 650 de milioane de ani.

Cel mai înalt punct este Vârful Țuțuiatu care are o înălțime de 467 de metri și care este culmea întregului podiș dobrogean. Peisajul munților este presărat cu monoliți erodați care, în raport cu imaginația fiecăruia, pot fi ouă de dinozaur, pinguini, sfinx sau babe, așa cum se întâmplă pe Culmea Pricopanului.

Munții Măcinului sunt cei mai arizi munți din România, clima caracterizându-se prin veri foarte călduroase și secetoase, toamne lungi și uscate și ierni geroase și sărace în zăpadă. Temperaturile medii anuale sunt de 10-11 grade Celsius, iar cantitățile medii de precipitații nu depășesc 400 milimetri.  Toate acestea au contribuit la spectacolul oferit de Munții Măcinului și sunt vitale pentru cele peste 1.770 de tipuri de plante (aproape 50% din speciile reprezentative din flora României distribuite pe 0,05% din suprafața). În Culmea Pricopanului, se întâlnesc 27 de specii de plante cunoscute numai în Dobrogea, alte 72 fiind protejate ca specii rare sau vulnerabile. Printre plantele deosebite se găsesc unele care cresc chiar din piatră, potrivit specialiștilor, acest fapt fiind datorat rocilor magmatice care au un conținut bogat de substanțe nutritive.

Mai mult de o treime din numărul total al speciilor de floră și faună din Munții Măcinului este reprezentat de insecte. Cercetătorii au identificat până acum 1.436 de specii, peste 900 dintre acestea fiind fluturi. Cel mai mare dintre aceștia este fluturele ochi de păun de noapte care are o anvergură a aripilor ce poate atinge 12 centimetri și este recunoscut drept cel mai mare fluture din Europa.

Insectele din unele zone ale Munților Măcinului reprezintă pentru cercetători ultimii reprezentanți ai faunei de climă mai rece și umedă care a caracterizat nordul Dobrogei acum 10.000 de ani.

Pe teritoriul comunei Niculițel se află cea mai veche structură geologică din România, pe Valea Fagilor, în comuna Luncavița se află locul unic unde se află fagul tauric ce prezintă caractere intermediare între fagul autohton, fagul oriental și flora de subarboret, unică în Dobrogea, iar Pădurea de fag dobrogeană, care vegetează pe 155 de hectare din parc este unică în lume. Munții Măcinului sunt singurul loc din lume unde se găsește asociația vegetală talpa leului-sâmbovină. Talpa leului este o plantă care are tulpina înaltă de până la 15 centimetri și flori mici galben-aurii ce apar în martie-aprilie, în apropierea arborilor de sâmbovină dobrogeană, care ating până la 25 de metri, au scoarța netedă de culoare gri, trăiesc până la 500 de ani și sunt specifici sud-vestului Asiei și zonei Mării Mediterane.

Munții Măcinului constituie cea mai importantă zonă de cuibărit pentru păsările răpitoare din România. Printre cele 181 de specii identificate în această zonă care reprezintă 50% din avifauna țării se numără și șoimul dunărean. Este una din puținele specii din lume ai cărei masculi participă la clocit făcând schimb cu femela timp de 28-30 de zile.

Balaurul dobrogean este cel mai mare șarpe din România trăiește doar aici la marginile pădurilor, printre stâncile și mărăcinișurile Munților Măcin, iar lungimea lui este de 120-160 de centimetri. Uneori însă depășește 260 de centimetri.

Broască râioasă cenușie, comună în zonele colinare și montane din România, dar identificată în doar patru puncte din Dobrogea, este considerată de o importanță deosebită fiind un supraviețuitor după dispariției florei și faunei specifice de acum mai bine de 100 de milioane de ani. Broască râioasă cenușie sare doar dacă este în pericol, stă pe uscat, iar masculii orăcăie încet și rar, sunt înotători foarte slabi, iar pentru reproducere femela înfășoară în frunzele unor plante acvatice până la 12.000 de ouă mici și negre. Specia nu are mulți prădători din cauza toxicității tegumentului care prezintă negi numeroși, mari și spinoși. Chiar dacă este rezistentă la frig, la finele lunii septembrie, exemplarele acestei specii dispar pentru a hiberna sub pământ și a reveni în primăvara anului următor pentru perpetuarea speciei.

Cea mai bine reprezentată specie din Munții Măcinului este țestoasa dobrogeană ale cărei efective sunt estimate la câteva mii de exemplare.

Declarată ”monument al naturii”, țestoasa dobrogeană are o lungime de până la 27 de centimetri, se hrănește cu frunze, flori și fructe, dar accidental, în dieta ei pot intra și râme sau melci mici, iar în condiții extreme, pământ cu un conținut ridicat de substanțe organice. Ca o curiozitate, în timpul ritualului de împerechere care are loc primăvara, exemplarele acestei specii participă la… adevărate concursuri de atletism. De obicei, țestoasa mai mică este masculul care, atunci când ajunge lângă aleasă, îi ciocănește carapacea prin mișcări bruște. După câteva luni de la ritualul de împerechere, femela depune până la 12 ouă care vor ecloza în august sau septembrie. Puii acestei specii intră uneori direct în hibernare până în primăvara următoare.


Sursa: montaniarzi.ro

...

Voi ce părere aveți?
Vă invităm să comentați mai jos.

Articole recomandate!