Nicolae Labiș s-a născut la data de 2 decembrie 1935, într-o comună din Suceava numită Poiana Mărului. A fost caracterizat de marele critic român Eugen Simion drept ,,buzduganul unei generații”. Acesta avea să fie unul dintre cei mai mari poeți ai României, dar care din cauza unei morți suspecte, și-a încetat cariera de la o vârstă fragedă. Mulți spun că prin poeziile lui ar fi putut să îl depășească pe Mihai Eminescu, fiind el Luceafărul românilor.
Labiş. Geniu călăuzit de o stea căzătoare.
Valeriu Butulescu
Acesta a fost fiul a doi oameni foarte cultivați și respectați, fiind copilul lui Eugen și Ana Profira, ambii profesori de meserie. Studiile și le-a început chiar sub buna îndrumare a acestora, amândoi fiindu-i porfesori în ciclul primar și gimnazial. A continuat la Liceul Nicu Gane din Fălticeni între anii 1947-1951. S-a remarcat pentru prima dată la un concurs de literatură de la Iași, unde a recitat poezia ,,Fii dârz și luptă, Nicolae!”. Aceasta a fost publicată în Iașul nou, fiind prima lui poezie ce a debutat în fața publicului. Astfel, a început să se remarce prin compozițiile sale literare. Cu ocazia unei olimpiade organizate la București, a câștigat admirația redactorilor de la revista Viața Românească. În anul 1952 a fost transferat la Liceul Mihail Sadoveanu din Iași, unde a devenit conducătorul cenaclului literar. Începând cu data de 15 septembrie 1952, Nicolae Labiș s-a înscris la cursurile de la Școala de Literatură și Critică Literară ,,Mihai Eminescu”, avându-i ca profesori pe Mihail Sadoveanu, Tudor Vianu și Camil Petrescu.
După absolvire s-a angajat ca redactor la revista Contemporanul, ca în cele din urmă la Gazeta Literară. Poezia sa este una influențată de tendințele unor poeți precum Mihai Eminescu, Tudor Arghezi și Ion Barbu. S-a înscris la Facultatea de Filologie din București, însă, a renunțat la cursuri după primul an. În ciuda acestui fapt, a reușit să se afirme puternic prin intermediul poeziilor sale, cea mai cunoscută fiind ,,Moartea Căprioarei”.
O moarte controversată
La data de 9 decembrie 1956, poetul a plecat la o petrecere la Casa Capșa. Din păcate, în noaptea de 9 spre 10, la doar 21 de ani, a suferit un tragic accident de tramvai. Ipotezele sunt neclare, deoarece unii au suspectat și cazul unui asasinat. Deși povestea s-a încheiat știind că acesta din cauza stării sale a alunecat de pe scara de la tramvai, mulți cred cu tărie că totul a fost înscenat de oamenii Securității. Mărturiile lui din ultimele clipe de viață au susținut că din cauza problemelor sale cu Securitatea a avut loc accidentul. Însă, totul s-a încheiat cu ipoteza unui accident cauzat în totalitate de starea de ebrietate a poetului.
Nu pot să nu-mi amintesc de Nicolae Labiş. Mă aflam la Spitalul de Urgenţă, când el şi-a trăit acolo ultimele zile. Eu nu-i cunoşteam poeziile, abia după moartea lui le-am citit şi am realizat ce talent uriaş se pierduse. Atunci, pentru prima oară, mi-am dat seama cât de comun şi neajutorat eşti în boală, indiferent ce ai în cap.
Aurel Romila
Ultimele clipe le-a petrecut la Spitalul de Urgență, unde pe patul de moarte i-a spus prietenului său Aurel Covaci ultimele sale versuri. Poezia a fost intitulată ,,Colțul de fier al pasărei de pradă”, despre care Tudor Vianu spunea: ,,Clonțul de fier al pasărei de pradă, acel care împinge și sfâșie, este un simbol. Când i-a simțit ascuțișul și trupul i s-a desfăcut din legături, a glumit că un nou Villon. A văzut puii gaiței, ciugulind urmele poetului Nicolae Labiș, <<o amintire frumoasă>>. A dictat aceste versuri pe patul de suferință, în puținele zile pe care le-a mai trăit…„. După moartea sa, acesta și-a câștigat locul în societatea poeților, fiind numit simbolul unei noi generații, ,,generația Labiș”. Trupul său a fost înmormântat la Cimitirul Bellu.
,,Pasărea cu clonț de rubin
S-a răzbunat, iat-o, s-a răzbunat.
Nu mai pot s-o mângâi.
M-a strivit,
Pasărea cu clonț de rubin,
Iar mâine
Puii păsării cu clonț de rubin,
Ciugulind prin țărână,
Vor găsi poate
Urmele poetului Nicolae Labiș
Care va rămâne o amintire frumoasă…„