Laurențiu Barbu
Poate că lumea de astăzi are nevoie mai mult decât oricând de o reașezare în dor. Și noi ca români trebuie să redescoperim dorul – sau ceea ce ne definea altă dată ca „popor al comuniunii”, cum îl numea Părintele Stăniloae – pentru a ne descoperi pe noi înșine.
În „era comunicării”, dorul pare a fi pe cale de dispariție. Suntem „branșați la rețea”, dar mai dezbinați, izolați și risipiți ca oricând. Datele tot mai multor cercetări apărute în ultimii ani dovedesc că o „epidemie de singurătate” a cuprins inclusiv țările bogate. Paradoxal, această „epidemie” este asociată cu caracteristicile principale ale unei culturi a bunăstării: numărul în scădere al căsătoriilor, numărul mai mic de copii, creșterea ratei divorțurilor și tot mai mulți oameni care trăiesc singuri, dar și o cultură care promovează individualismul, trăirea în virtual, excesul de tehnologie. Cum spunea Ernest Bernea, am confundat esențialul cu secundarul. Am ajuns să trăim mai mult în secundar, uitând care sunt de fapt nevoile noastre profunde. Pentru omul vremurilor noastre, adevărata soluție o constituie tocmai salvarea relațiilor interumane, restaurarea legăturilor care dau adâncime, sens și stabilitate existenței noastre.
Calitatea relațiilor noastre ne determină nu numai echilibrul sufletesc, emoțional și mental, dar și pe cel fizic. Însă, deși cantitatea comunicării a crescut exponențial, într-un ritm fără precedent, calitatea ei pare a fi scăzut mai mult decât oricând. Neputința de a realiza o comuniune autentică, trainică, vie cu celălalt e drama trăită de mulți tineri ai vremii noastre și mulți dintre aceștia nu mai cred în iubire. Românii au nevoie de o reașezare în dor pentru a putea reface legăturile de profunzime, pentru a redescoperi sensul autentic al iubirii, virtuțile care îi asigură permanența (fidelitatea, spiritul jertfelnic, răstignirea egoismului, devotamentul, puritatea) și acel sentiment al comuniunii care altă dată forma temeiul unității lor ca neam.
Ce spunea Părintele Dumitru Stăniloae despre dor:
„In dor, o persoana traieste valoarea eterna a persoanei iubite” „Dorul e apropiat de tandrete, dar are un caracter mai spiritual decat aceasta… Cele mai extreme stari intre care se misca ca intre doi poli sufletul romanesc sunt luciditatea si duiosia. Faptul acesta face ca luciditatea sa aiba in sine duiosia ca virtualitate care se actualizeaza repede sau duiosia sa aiba o claritate straina de nota tulbure, haotica, violenta a sentimentalismului altor popoare.
Dorul e duiosia distantei. Dar e franata si ea de meditatie. Dorul e marturia comuniunii adanci, duioase si lucide in care traieste poporul roman. In dor fulgera o patrundere deosebit de adanca a calitatilor si frumusetilor persoanei dorite, tocmai pentru ca aceasta patrundere e inaripata de duiosie.
In dor, omul este cu totul la cel pe care-l iubeste. Este cu intelegerea adanca in acela, dar, in acelasi timp,in dor se cunoaste omul pe sine insusi, cum nu se cunoaste in afara dorului. …
Cel ce doreste se depaseste pe sine, dar se cunoaste intr-un mod mai deplin, pe cand egoistul nu se vede decat pe sine, dar foarte ciuntit, caci nu e preocupat decat de satisfacerea pasiunilor sale.
Desigur, si iubirea este o pasiune. Dar iubirea adevarata e mai cuprinzatoare decat pasiunea carnala, …in fata dorului se deschid dimensiunile indefinite si indefinit de fermecatoare ale persoanei dorite. Dorul descopera taina negraita a persoanei dorite.
…Calatoria plina de peripetii si de primejdii a lui Fat-Frumos in cautarea Ilenei Cosanzene este o calatorie a dorului dupa fiinta cu care s-a aflat mai inainte si continua sa se afle in legatura iubirii, dar anumite imprejurari impiedica manifestarea ei in planul relatiilor vazute. El calatoreste pentru a o gasi si pentru a o aduce de pe taramul relatiei interioare a dorului pe taramul relatiei exterioare depline. El o cauta, ea il asteapta. Iar dupa ce se intalnesc, doboara toate piedicile care-i impiedica de a reveni pe terenul comuniunii vazute, intr-o consimtire si impreuna-lucrare deplina.
Despartirea in planul vazut s-a datorat unei greseli a unuia dintre ei sau a amandurora, sau interventiei unei forte dusmanoase. Aceasta despartire declanseaza dorul si cautarea, si asteptarea reciproca, si toate oboselile, si luptele pentru a face posibila trecerea de la comuniunea pur interioara la comuniunea deplina in planul relatiilor exterioare….
Poporul roman se dovedeste – prin groaza de urat sau de singuratate si prin trairea intensa a dorului ca remediu al uratului sau al singuratatii absolute – un popor al comuniunii.” (Parintele Dumitru Stăniloae, Reflecții despre spiritualitatea poporului român).
Sursa: activenews.ro
