Povestea primului domn fanariot din Țara Românească

Turcii la 5 ianuarie 1716 (25 decembrie 1715 după calendarul vechi) îl instalează ca domn la București pe Nicolae Mavrocordat, primul domn fanariot din Țara Românescă.

Se născuse la 3 mai 1680 la Constantinopol și era fiul lui Alexandru Mavrocordat Exaporitul. Prin bunica sa, fiica lui Alexandru Iliaș, se înrudea cu familia domnitoare care îl dăduse pe Alexandru Lăpușnesanul. Era un om învățat, știa mai multe limbi străine, studiase filosofia și teologia, iar în țară a învățat și românește. Timpul scurt cât a domnit este marcat de confruntări între armata austriacă și cea otomană. Habsburgii reputează victorii importante și ajung la hotarul de nord-vest al Valahiei. Acest fapt a dus la sporirea interesului unei mari părți a boierimii pentru înlăturarea cu ajutor austriac, a dominației otomane.

La cererea Porții, Mavrocordat a trimis 3000 de ostași pentru stăvili intrarea prin Oltenia a trupelor habsburgice. Detașamentul otoman de la Cladova s-a retras însă, iar aramata munteană a făcut același lucru, permițind ca Oltenia să fie ocupată de o armata de doar 200 de oșteni. Boierimea locală a înlesnit înaintarea austriacă. La Târgu-Jiu, imperialii au făcut prăpăd. În aceste circumstanțe, Mavrocordat a schimbat atitudinea față de imperiali, oferindu-și serviciile lor.

A început tratativele prin intermediul lui Michael Iavich. Între timp, corespondența lui Mavrocordat cu marele vizir a fost interceptată și vechea atitudine anti-habsburgica a domnitorului a ieșit la iveală. Austriecii știau oricum că domnitorul “investise” 1000 de pungi de galbeni (500.000 de lei) pentru ca marele vizir să-i ucidă pe fostul domnitor, Ștefan Cantacuzino și tatăl său întemnițați la Stambul.

La începutul verii lui 1716 Mavrocordat trimite din nou soldați împotriva imperialilor. Faptul că o parte dintre căpitani și marii boieri îi primeau bucuroși pe austrieci îi demonsta principelui că nu putea avea “încerdere în localnici”. La 15 august 1716 un corp de oaste habsburgic pătrunde pe la Câineni, ajunge la Pitești și Golești și amenință Bucureștiul. Mavrocordat organizează o tabără la Călugăreni și se pregătește de rezistență.

De această situație au profitat boierii ostili domnitorului. Ei lansează zvonul că se pregătea aducerea pe tron, cu sprijin austriac, a lui Gheorghe Cantacuzino. Speriat, domnitorul fuge cu toată Curtea sa spre Giurgiu. La Odaia, unde se cortegiul se oprește pentru un popas, mitropolitul Antim (participant la complot) spune că trebuie să se întoarcă la București pentru a nu “lăsa turma fără păstor” în fața iminentei ocupări.

Și mai alarmat, Mavrocordat trece Dunărea la Rusciuk. Informat că la București nu se întâmplase nimic, în culmea furiei cere intervenția a câteva sute de tătari. Pornește spre Capitală cu sprijinul a cinci detașamente turcești. Ajuns la Fântâna Radului Vodă prouncește ca marele vornic Pătrașcu Brezoianu, presupus peretendent la domnie, să fie ucis.

Reinstalat pe tron, îl întemnițează pe mitropolitul Antim pentru că avea scrisori care dovedeau că el “făcuse învoieli cu germanii”. Aceeași soartă o au 12 boieri. Predicatorul Ioan Avramie este și el închis la mănăstirea Snagov. Antim este scos din funcție și trimis în surghiun la mănăstirea Muntelui Sinai.

El avea să fie ucis de oștenii otomani care îl escortau, iar trupul său aruncat în Tundja, afluent al Mariței în septembrie 1716. Urgia principelui și a dregătorilor săi apropiați s-a dezlănțuit asupra boierilor și negustorilor care erau bănuiți că ar fi avut înțelegeri cu nemții. Ei sunt supuși la dări extraordinare, iar cine nu plătea imediat era întemnițat și bătut crunt. Clucerul Barbu Bălăceanu va fi chiar decapitat în Curtea domnească (3 noiembrie).

Fratele său, Drăghici, a fost deposedat de 13.500 de taleri, de numeroase avuții, unele fiind silit să le dea apropiaților domnitorului. Uneori chiar boieroaicele au fost aruncate în închisoare pentru a se asigura plata amenzilor. Italianul Del Chiaro deplânge situația spunând că țara era “pe ultima treaptă a prăpădului”: tătarii și imperialii o jefuiau iar domnia împingea la silnicii de nesuportat.

Prezența trupelor musulmane în țară și persecutarea boierilor au dus la cereri de sprijin către imperiali. Barbu Cornea Brăiloiu se adresează în acest sens invadatorilor creștini. Deși s-a ales cu stigmatul de “trădător”, alți zeci de boieri îi urmează exemplul. Chiar și cei apropiați domnitorului fac planuri pentru înlăturarea acestuia.

Marii dregători “Golescul, Băleanul și Bujoreanul” l-au sfătuit pe Mavrocordat să-l numească mare ban pe Radu Popescu vornicul, și să-l trimită cu oaste în Oltenia împotriva imperialilor. După plecarea acestora spre vestul țării, pe 3 noiembrie 1716 boierii au cerut intervenția grabnică a căpitanului Stephan Dettine von Piovda, comandantul bavarez al unui detașament de 1.200 de sârbi, acțiune aprobată de generalul Stephan Steinville, pentru a-l captura pe principele fanariot, lipsit de paza necesară.

Venind în taină din Transilvania la 14 noiembrie 1716, Dettine von Piovda și o parte din oștenii săi pătrund pe furiș în Curtea domnească din București și îl obligă pe principe să vină cu familia și rudele sale drept prizonier la Brașov și apoi Sibiu. Astfel s-a sfârșit prima domnie a lui Nicolae Mavrocordat. El va reveni la tron în 1718.

Răul fusese deja făcut însă. Următorii domnitori vor aplica aceleași metode de cârmuire arbitrară a țării, vor face prăpăd din ce în ce mai mare timp de un veac, până în anul 1821.

 

sursa:

Paul Cernovodeanu, Nicolae Edroiu (coordonatori), Istoria românilor, vol. VI, editura Enciclopedică, București, 2002, p.444-448

(www.istorie-pe-scurt.ro)