Laurențiu Barbu
La 15 februarie 1840 s-a născut Titu Maiorescu, critic literar, estetician şi om politic. Titu Maiorescu (n. Craiova – d. 18 iunie 1917, Bucureşti), personalitate reprezentativă a culturii române a fost om politic, critic literar. A fost eseist, scriitor, profesor, filosof, jurist, membru fondator al Academiei Române. Maiorescu este autorul „formelor fără fond”, fondator al Societăţii literare Junimea. A promovat în „Convorbiri literare” pe marii clasici ai literaturii române. A fost primul mare critic literar, creator de şcoală şi arbitru director în cultura românească. În activitatea politică, Titu Maiorescu s-a remarcat în funcţia ministru al Cultelor şi Instrucţiunii Publice.
Din poziţia de prim-ministru şi ministru de Externe, a negociat Pacea de la Bucureşti.
Aceasta s-a negociat în urma celui de-Al Doilea Război Balcanic. Prin ea, România a primit sudul Dobrogei. Spre deosebire de ceilalţi iluştri politicieni ai generaţiei sale, Titu Liviu Maiorescu provenea dintr-o familie de ţărani. Aceștia erau din comuna Bucerdea, de lângă Blaj. Tatăl său, Ioan, fiu de ţăran transilvănean, se numea de fapt Trifu, dar îşi luase numele de Maiorescu. Aceasta, pentru a sublinia înrudirea cu Petru Maior.
A fost profesor de istorie, director al Şcolii Centrale din Craiova, agent diplomatic al guvernului Ţării Româneşti.
Mama sa, Maria Popasu, era sora cărturarului episcop al Caransebeşului. După ce urmează studii gimnaziale la Craiova şi Braşov, tânărul Titu este trimis să înveţe la Academia Theresiană din Viena. În iulie 1858, a absolvit cursurile liceale ca şef de promoţie. Se înscrie la Universitatea din Giessen, unde în 1859 obţine titlul de doctor în filosofie cu distincţia „magna cum laudae”.
Maiorescu îşi continuă studiile universitare la Universitatea Sorbona din Paris, unde obţine licenţa în litere, filosofie şi drept (1861).
În anul 1862, Titu Maiorescu revine în ţară şi este numit procuror la Tribunalul Ilfov. La sfârşitul aceluiaşi an se mută la Iaşi, unde devine director al Liceului Naţional, apoi profesor de istorie universal. A predate și filosofie şi logică la Facultatea de Istorie a Universităţii din Iaşi (16 noiembrie 1862 – 25 noiembrie 1871). A fost titularul cursului Despre istoria republicii romane de la introducerea tribunilor plebei până la moartea lui Iuliu Cezar.
Eminent dascăl, Maiorescu devine rector al Universităţii ieşene (18 septembrie 1863) şi director la Şcoala normală „Vasile Lupu” (octombrie 1863).
Aici predă pedagogia, gramatica română, psihologia şi compunerea. De asemenea este inspector şcolar şi iniţiază pentru prima oară în ţara noastră practica pedagogică a elevilor. Printre aceștia se numără şi Ion Creangă. În paralel, Titu Maiorescu pune bazele Societăţii literare Junimea (1863). Îi are alături pe Petre P. Carp, Iacob Negruzzi, Vasile Pogor şi Theodor Rosetti. De la 1 martie 1867, coordonează editarea revistei „Convorbiri literare”.
Prin activitatea sa, societatea impunea o direcţie nouă, modernă, întregii noastre culturi.
Se definea prin spiritul ei etic şi sentimentul valorii estetice. Condiţiile din ţară era altele decât cele din timpul paşoptiştilor romantici, Ion Heliade Rădulescu, Vasile Alecsandri sau Nicolae Bălcescu. Maiorescu şi colegii săi reprezentau noua generaţie, junimistă, cu o nouă concepţie asupra vieţii sociale şi culturale româneşti. De asemenea, Titu Maiorescu este autorul teoriei junimiste şi conservatoare a „formelor fără fond”. Aceasta condamnă introducerea unor instituţii imitate după cele occidentale. Acestora nu le corespundea un fond adecvat în mentalitatea, creaţia şi nivelul de cultură al poporului român.
Personalitate exponenţială a culturii române, Maiorescu este membru fondator al Academiei Române.
Anul 1871 consacră definitiv intrarea junimiştilor de partea activismului politic. Pe 15 aprilie 1871, are loc la Iaşi o întâlnire între Gheorghe Costaforu şi Titu Maiorescu. Cel dintâi propune mentorului Junimii ca membrii societăţii să intre în viaţa politică. Acesta a fost un moment de răscruce în istoria conservatorismului şi politicii româneşti. Junimiştii vor adopta un program de acţiune sprijinit de hotărârile Adunărilor ad-hoc din 1857. Dintre acestea mai rămăseseră două deziderate de îndeplinit.
Acestea erau: respectarea capitulaţiilor de către Poarta Otomană, a neutralităţii garantate şi chiar obţinerea independenţei ţării noastre.
Junimiştii acceptă propunerea lui Gheorghe Costaforu şi intră în Adunarea Deputaţilor, predominant conservatoare, sprijinind guvernul Lascăr Catargiu. Apropierea politică dintre junimişti şi conservatori se va realiza treptat. Este adevărat că şi cele două ideologii politice erau foarte asemănătoare. Amândouă grupările declarau că modernizarea României se face „de sus în jos şi nu de jos în sus”. Măsurile reformatoare iniţiate de liberali erau acuzate ca fiind „forme fără fond”, neexistând cu adevărat o clasă de mijloc în România.
Din acest moment Maiorescu îşi începe cariera politică, fiind ales deputat în 1871, pe listele grupării conservatoare.
Apreciat pentru calităţile sale, junimistul este numit ministru al Cultelor şi Instrucţiunii Publice în mai multe cabinete conservatoare. În această calitate va elabora un proiect de lege pentru reorganizarea învăţământului rural. Va dispune introducerea limbii române ca obiect de învăţământ în licee şi se va ocupa de organizarea învăţământului superior politehnic. Din 1877 se stabileşte definitiv la Bucureşti, unde participă la redactarea oficiosului conservator „Timpul” şi predă la Facultatea de Litere şi Filosofie.
A fost titularul cursului de Istoria Filosofiei în secolul al XIX-lea.
De asemenea, între 1892 – 1897, Titu Maiorescu este ales rector al Universităţii Bucureşti. La 3 februarie 1880, Maiorescu se numără printre cei care semnează programul şi statutul Partidului Conservator. Semnează alături de alţi 88 de oameni politici din aceeaşi familie politică, pentru ca în martie să fie ales în Comitetul Central al partidului. În paralel cu activitatea didactică şi culturală, a fost cooptat în toate cabinetele de concentrare junimisto-conservatoare. A ocupat de trei ori fotoliul ministrului Cultelor şi Instrucţiunii Publice.
După fuziunea conservatorilor cu junimiştii din 3 aprilie 1907, a devenit unul dintre liderii Partidului Conservator.
Pe 28 martie 1912, Maiorescu a preluat de la colegul său junimist, Petre P. Carp, preşedinţia Consiliului de Miniştri. Din această funcţie, a prezidat în iulie 1913 Pacea de la Bucureşti, privind armistiţiul cu Bulgaria în Al Doilea Război Balcanic. În urma tratatului încheiat, România a primit Cadrilaterul. Îşi depune mandatul la sfârşitul anului 1913. Este ales la 14 noiembrie 1913 de către Comitetul Executiv al Partidului Conservator ca preşedinte al acestuia.
Funcţia nu o va ocupa decât până la 28 februarie 1914, când îşi prezintă demisia din fruntea partidului din cauze personale.
Astfel, Maiorescu se retrage din activitatea politică. S-a pronunţat în continuare pentru o politică de neutralitate a ţării noastre faţă de conflictul mondial. Titu Maiorescu s-a stins din viaţă pe 18 iunie 1917, la vârsta de 77 de ani.
Sursa: jurnalspiritual.eu
