Laurențiu Barbu
Sanctuarul Neolitic de la Parţa (jud. Timiş) este vechi de peste 6.000 de ani și este declarat ca unicul sanctuar neolitic din România şi unul din puţinele din Europa, fiind complet restaurant în cadrul Muzeului Banatului din Timişoara, unde poate fi vizionat de către cercetători și iubitorii de istorie.
Pe teritoriul localității au fost descoperite urmele unei extinse așezări neolitice, cu trei niveluri, în care s-au găsit ceramică aparținând Culturii Vinca (mileniile 5-4 î.Hr). Sanctuarul a fost descoperit în anii ’70, la câţiva kilometri de Timişoara. El avea „in situ” o formă rectangulară, cu o lungime de 11,5 m şi o lăţime de șase metri. Acesta prezenta două compartimente distincte: Camera Altarului şi Camera Ofrandele. În partea anterioară se afla altarul, cu două statui lipite reprezentative, respectiv o zeitate feminină şi un taur, simboluri ale fecundităţii şi fertilităţii pentru cultura vremii (Isis și Apis, din Vechea Religie Valaho – Egipteană).
Specialiștii au declarat că templul era folosit şi drept calendar solar: chiar în ziua solstiţiului de toamnă şi de primăvară, soarele pătrundea printr-un orificiu al templului şi lumina perfect altarul. Ca într-un viitor deja văzut, descoperirile din zona România, Bulgaria, Serbia (zonă a Geților de Aurprimordiali) rămân o enigmă la nivel internațional, iar cercetătorii – blocați într-o ipoteză anterioară – se ocupă de cu totul altceva. Săpăturile Institutului de Orientalistică al Universității din Chicago și al Departamentului Sirian de Antichități în situl mesopotamiam de la Hamoukar, din Siria, au stârnit vii controverse printre istorici, iar acum aceștia stau și se întreabă; care sunt cele mai vechi așezări urbane din lume? Cele sumeriene, așa cum se socotea până acum, sau cele nou descoperite de pe teritoriul Siriei? Răspunsul este simplu, dar greu de acceptat: așezarea de la Parța (jud. Timiș; de la „Temis”, unde „T” este „Tătânul – Tatăl tuturor ce sunt – Dumnezeul”; cel care emite (naște)). Aici se află locația celei mai vechi așezări de tip urban din lume. Pentru ca o așezare preistorică să poată fi socotită „de tip urban”, ea trebuie să conțină, conform părerii celor mai mai mulți istorici, câteva elemente de bază: să fie o așezare compactă, cu sistem de fortificație, cu locuințe având o anume arhitectură și distribuite după un plan urbanistic (de regulă în jurul unui nucleu sacru – Templu/Acropolă) și cu o populație organizată după precepte religioase și specializarea muncii, folosind un sistem de scriere și care să aibă relații economice și culturale cu alte așezări aemănătoare.
Nu sunt puțini istoricii care susțin că primele state au luat naștere înainte de apariția scrierii și că este suficientă existența unor simboluri sacre bine definite, pentru a demonstra nivelul de dezvoltare cultural a unei așezări. La Hamoukar (Siria; noi avem localitatea și cetatea „Șiria”) s-a constatat existența unor elemente ce aparțin unei culturi dezvoltate, de tip urban, care, după unii istorici, precede cele mai vechi orașe ale lumii, socotite a fi cele sumeriene, datate în jurul anului 3500 î.Hr. Așezarea era organizată în jurul unui cult reprezentat prin misterioasele statuete cu ochi imenși, specifice culturii mesopotamiene (ochii imenși reprezintă „uimirea” și „groaza” din timpul cataclismului cosmic ce a fost și va mai fi, ca și în cazul statuilor din Insula Paștelui, ce privesc încruntate cerul; și idolii holbați din Lepinski Vir, etc.), descoperite și la Tell Brak și Hacinebi. Mai constatăm la aceste reprezentări umane prezența cocului (conciul, piramida, munte al cerului; loc al cucului (Zeul Kuk) ce ne va goni din cuibul planetar, spre ași pune propriile ouă – Noua Creație), sau a părului zburlit (de frica cea mare, groaza cea mare (Hala), cataclismul). Din câteva case au fost recuperate 150 de matrițe din os, folosite pentru imprimarea imaginii în lutul moale a imaginilor (așa va călca peste noi hora zeilor), despre care există două ipoteze, încă neclarificate: sunt simboluri sacre sau sunt mărci pentru un anume meșteșug?! (sunt de fapt mesaje disperate ale strămoșilor despre ceea ce se va întâmpla: Zeii vor pune „Con – ștanța” peste noi (Marca, Sigiliul, Parafa, Degetul cu amprentă, Talpa Iadului, etc.).
De aici groaza întipărită pe fața statuilor umane. De asemenea, la Hamoukar s-au găsit dovezi și ale unei aprige bătălii cu proiectile de lut, ceea ce repune pe tapet teoria care susține că neoliticul este o foarte lungă perioadă în care au existat relații interumane pașnice. După cataclism Geții de Aur primordiali au susținut necesitatea înmulțirii semințiilor umane ale Pământului, dar și a plantelor și animalelor, grav afectate și decimate. Aceste proiectile de lut erau folosite într-un ritual religios, pentru a se arunca în cer cu ele (în zei), așa cum geții trăgeau în nori cu săgeți, sau ridicau pumnul la cer, certând zeii pentru soarta noastră nefericită (Calea Lactee sau Calea Robilor în care suntem prinși, odată născuți fiind în materie; Za-ua de lanț, Inelul cununiei, Păcatul originar). Tell Hamoukar este așezat în bazinul Râului Khabur, în nord-estul Siriei, la opt kilometri de frontiera irakiano-siriană, pe drumul antic dintre orașele Ninive și Alep. Așezarea se întindea, la vremea când a fost atacată (cca. 3500 î.Hr), pe 32 de hectare. Arheologii au determinat că inițial, în anii 4000 î.Hr., se întindea pe 15 hectare, după care s-a dezvoltat treptat, ajungând în perioada supremației sumeriene Uruk (3500-3000 î.Hr), la 105 hectare. Arheologii sirieni s-au grăbit să afirme, bazându-se atât pe acest interval de dezvoltare a așezării, cât și pe faptul că era suficient de bogată ca să fie atacată, că Hamoukar precede orașele sumeriene cu câteva sute de ani! (nu a fost atacată!) Acum, pentru recunoașterea internațională, se „luptă” în present Uruk-ul, cu cea mai veche scriere (ideograme) și Hamoukar, fără să se țină cont de cultura complexă Turdaș-Vinca din România, din care face parte și scrierea de la Tărtăria și care precede atât Sumerul cât și „cultura Hamoukar” cu peste un mileniu.
După datarea cu C14 a scheletului femeii care purta la gât falerele, sau medalioanele ritualice, cunoscute drept „tăblițele” de la Tărtăria (se pare că cea dreptunghiulară se purta peste cea rotundă, descoperindu-se astfel, treptat, tainele cultului; Cea dreptunghiulară reprezenta Pământul cu cele patru colțuri ale sale, iar cea rotundă reprezenta Moțul, Conul (de Pin – folosit în cultul lui Bachuss, la tirs – bastonul ritualic; al ștanței (Con – Ștanța); semn al Cocului, al Pălăriei, al Nefârtatului, al Ascunsului, „Cel pe care nu îl vedem dar pe care îl vom simți”, Dublul Soarelui, Fratele geamăn, semn al Caverilor care merg doi pe un cal, al Fraților de Cruce (care vin din direcții diferite pentru a crea o cruce); semn al troițelor din intersecții; semn al Crăciunului (când vom trece pe o altă Cracă – Ram), semn al Yadeșului (joc cu un os al păsării Gaya; pentru că „ne va lua Gaya”), semn al tăierii pariurilor care vine tot în cruce (pentru că „Va Veni!”, este sigur), etc.) acestea sunt din anii de grație 5500 î.Hr. (de acum 7.500 de ani). Osemintele sunt ale unei femei (symbol al Creatoarei, al Marii Mame Galactice ce va veni) de aproximativ 55 de ani, o vârstă venerabilă acum peste 7 000 de ani, pe care arheologul italian Marco Mellini, director al Prehistory Knowledge Project, a botezat-o „Milady Tărtăria”. Tartar (în greacă: Τάρταρος, Tartaros; în latină: Tartarus) este anunțată a fi cea mai joasă regiune a lumii, fiind atât de adânc sub pământ pe cât este pământul sub cer. Conform poetului grec Hesiod, o nicovală de bronz are nevoie de nouă zile pentru a ajunge, în cădere, din cer până pe pământ, deci unui obiect i-ar trebui tot atât timp pentru a cădea de pe pământ în Tartar. Tartarul este descris ca fiind un loc întunecat, umed, trist, înconjurat de un zid de bronz (nu de fier), iar după acesta un strat triplu de noapte (ascuns de trei ori). Alături de Haos, Gaia și Eros este una dintre primele entități care există în univers (de fapt Tartarul este în spațiu („Ra – T dublu”; sau RATA care trece periodic; sau „Țar” – ca mare conducător). Tartarul este de fapt Fântâna adâncului din care vor ieși Sfincșii, Grifonii, Sirușii, etc., cei ce vor rupe formele de viață (reprezentați pe Coifurile Frăției Getice, pe Cupele Marii Uitări, etc.), este Clepsidra Timpului care s-a scurs, iar acum altcineva a întors clepsidra (Cleps – Hidra; Reversul monedei – Timpul Marii Păsări de Pradă Gaya – „După Cap, avem Pajură”). De aceea avem și „mușchiul tartar”, sau „biftec tartar”, ca specialitate gastronomică, în care carnea crudă (obținută în cataclism) este amestecată cu un ou (Noua Creație).
Așezarea de la Parța (de fapt cred că este Pârța), aflată în mănoasa luncă a Timișului, unde au înflorit așezări omenești sedentare tocmai de la cumpăna dintre mileniile VI și V î.Hr. (acum 8.000 de ani), ar putea deranja și mai tare pe istoricii care dezbat apariția primelor așezări urbane în lume. Cea de la Parța – spun istoricii – a avut o soartă identică cu Hamoukarului, fiind atacată tot cu „bombele” de lut care au atras atenția arheologilor americani și sirieni, apoi incendiată. Doar că acest fapt s-a petrecut prin anii 5200 – 5000 î.Hr., cu o mie de ani înainte de a se repeta povestea la Hamoukar (Siria). Săpături la Parța au fost efectuate încă din anul 1931, de către Joachim Miloja, apoi de M. Moga în perioada 1943-1945. Ele au fost reluate după anul 2000 de către o numeroasă echipă formată din Gh. Lazarovici, Dan Ciubotaru, Marco Merlini, Paulla Ucelli Gnesutta (Universitatea din Pisa) și alții. Săpăturile au totalizat până în prezent peste 2000 de metri pătrați, dar zona arheologică este mult mai întinsă. Parța este o așezare în care au fost descoperite până în prezent 150 de locuințe si complexe de locuințe (din care amintim „Casa tribului” și „Casa cerbului” (semn al lui Sarabha – Cerbul cu opt picioare aflat pe Coifurile Frăției Getice și pe Cupele Marii Uitări; cel care trebuie decapitat, precum cel de pe stema orașului Baia)), patru blocuri de locuințe cu patru-cinci camere (tip apartament), așezate de-a parte și de alta a unui coridor, din care unele cu podeaua suspendată sau cu etaj, care găzduiau familii mari, cu mai multe generații sau familii înrudite. Într-una din case, la etaj, s-a descoperit și elemente ale unui război de țesut. În centrul așezării se află Sanctuarul Principal, cu statui monumentale, care a fost strămutat și restaurat la Muzeul Banatului din Timișoara. Așezarea avea un sistem de fortificație din patru-cinci palisade și patru șanțuri pe latura de nord și un altul pe latura de sud. Au fost găsite bile de lut înfipte în pereții șanțurilor, urme ale „bătăliei” dintre pașnicii oameni ai neoliticului (de fapt sunt urmele unui ritual religios, pentru că așa va trage zeul în noi, ca și cu tunul (T – UN; cel ce devine invers zeița egipteană a cerului înstelat NUT; Vechea Religie Valaho – Egipteană; Nut a fost asociată cu renașterea; a fost blestemată de RA (invers este AR, „Cel care ne va ara, va întoarce pământul invers”) să nu poată naște 360 de zile pe an, dar Toth a intervenit și a adăugat anului încă 5 zile (numite și „Zilele pentru Nimic!”; zilele când vin mascații – Cei cu mască), pentru a putea veni „Nașterea din Ou” (sau „Din nou”). La marginea de sud a așezării, care cobora spre vechiul curs al râului, se afla un spațiu lung de cca. 30 m, dus până la primul sistem de fortificație, unde comunitatea își ținea vitele, acesta fiind un alt indiciu că nu era vorba despre o așezare de tip sătesc, în care oamenii își țineau animalele în bătătura individual, ci la comun. Într-un astfel de bloc de locuințe, la etaj, sub un pat de dimensiuni mari, au fost descoperite peste 30 de bile de lut uscate la soare și arse parțial, făcând parte din „pregătirile de luptă” constatate în întreaga stațiune, ca ritual religios, așa cum este obiceiul bătăilor cu bâte de astăzi din unele localități în perioada sărbătorilor (ca și la Sărbătoarea Cucilor, unde se primește… „bătăiță”).
Au fost descoperite unele bile arse, altele parțial arse, dar și bile aflate încă în cuptoare de ardere, la etajul unor construcții publice. În Sanctuar, bilele erau așezate în formă de piramidă (Munte al Cerului), aflate la „sfințire”, lângă altar. Prin acest ritual oamenii din acea perioadă refăceau războiul ceresc de care au avut parte. Parța se dezvoltase în jurul sanctuarelor cu altarele principale, dar existau altare mai mici în toate casele, ceea ce dovedește o viață spirituală foarte profundă (de frica „Zeului Mare cu securea în spinare”). Unul dintre aceste altare casnice era străjuit de un stâlp paralelipipedic terminat cu un cap de taur, din lut, o coloană dedicată Taurului Ceresc, așa cum va apare mai târziu în civilizațiile mesopotamiene și în cele de pe Valea Indusului, sugerând un Axis Mundi, o legătură între Cer și Pământ și care mult mai târziu avea să fie stilizată în coloanele ionice (semn existent și în jocurile de Coridă). După cum am mai spus, Sanctuarul Central era compartimentat în două, anume: Camera Altarului și Camera Ofrandelor. Pe un soclu de formă paralelipipedică, lucrat din lut, se afla o statuie dublă, cu două capete, unul de taur (APIS; fertilitatea pământului; „șipul – A”, ca loc al „sămânței”, de unde „șipot” de izvor), iar celălalt de femeie cu fața acoperită de o mască ritualică (pentru că ea este „Maria care va naște”, dar și „Maria cu o altă pălărie”, care ne va lovi (războinica, năpraznica, amazoana); este „Doamna” din stâncăria aflată la Negru Vodă – Cetățeni, este prezența feminină din reprezentările cu Mithra și Sfântul Gheorghe, este Isis, etc.). Cercetătorii consideră că este vorba de un cult al Mamei Primordiale (Creatoare, dar și Distrugătoare; de aceea anumite zeițe feminine aveau abilități de mare vânătoare). La Parța au fost descoperite și simboluri sacre, inscripționate pe ceramică și idoli zoomorfi, reprezentate prin siluete umane stilizate. Un vas unicat, din care s-a păstrat un fragment, avea în interior, în relief, o siluetă umană, cu mâinile dublate, sugerând un dans (semn al mesajului „închis în materie”, „fără șanse de salvare”, ca și în cazul „perechii de îndrăgostiți” din Civilizația Gumelnițiană, care stau și așteaptă; semn al statuilor de Gânditori descoperite la Hamangia și Târpești; Acceptarea situației – „cotractul” este semnat, nu mai avem ce face). Un alt semn sacru de la Parța i-a incitat pe cercetători, fiind identic cu unul ce apare frecvent pe sigiliile de la Mohenjo Daro, misteriosul oraș din mileniul III î.Hr. de pe Valea Indusului, situat nu departe de orașul pakistanez Sukur, care, în traducere sumeriană, înseamnă literalmente „Muntele lui Su” (zeul menționat și la Tărtăria; Muntele de Aur, Strălucitorul, Muntele Cerului, Piramida ce cade peste noi). Nu ar trebui să mai mire pe nimeni faptul că oamenii care călătoreau spre a recoloniza pământul și duceau cu ei simbolurile sacre, au lasat „urme” și în toponimia locurilor, botezându-le. Din aceeași perioadă cu Parța, un simbol asemănător s-a descoperit la Gradeșnica (Cea îngrădită), lângă Vraca (în bustrofedon devine „Vaca – R”, ca „Vaca Cerului și a Renașterii”, de unde și sfințenia vacilor în India), în nord-vestul Bulgariei. Este vorba de un castron aproape plat, cu scriere pe ambele părți. Alte simboluri se regăsesc în vasta cultură Turdaș – Vinca, întrunindu-se și condiția de „relații cu alte așezări” cerută pentru clasificarea de „urbe” antică validată.
Concluzionăm: avem aici, în vatra veche a Danubiului, peste un mileniu de istorie și civilizație până să apara „primele” așezări de tip urban în Mesopotamia, în Siria, sau oriunde aiurea în lume. Este perioada de care a fost nevoie pentru înmulțirea semințiilor ridicate din „păstaia” getică, adunată de către Geții de Aur primordiali din toate enclavele umane salvate din cataclism, este perioada de trecere peste marele șoc și de încercare de explicitare a acestuia, de acceptare a situației (ca o civilizație dezvoltată să se întoarcă la nivelul epocii de piatră), de crearea unor misiuni recivilizatoare pe întreaga planetă, de ridicarea unor lucrări hidrotehnice de amploare (valuri de pământ tip baraj și adâncirea unor văi, spre a drena apele potopului cantonate în depresiunile montane), repopularea cu pește a lacurilor dulci, refacerea șeptelului (totalitate a animalelor domestice (de aceeași specie) crescute într-o țară, într-o regiune sau într-o gospodărie; „Cele „dedicate” lui Șapte” – Marele Taur și Vaca Cerului), refacerea pădurilor, traiul în comuniune cu natura, lovită și ea Distrugere, și de venirea Noii Creații (Crai Nou), reinstaurarea și organizare a meșteșugurilor și tradițiilor, religiei, artelor, a administrării la comun al bunurilor, a apărării în fața sălbăticiunilor și a noilor specii apărute, etc.
Imaginea Altarului de la Parța, ce are peste 6000 de ani vechime, vorbește de la sine despre credința, filosofia și arta strămoșilor noștri, Geții de Aur primordiali.
Sursa: ziarulnatiunea.ro
