Laurențiu Barbu
„Dragul meu POPOR român!
N-am crezut că voi scrie vreodată aceste rânduri…
De mii de ani suntem împreună, am trecut prin vremuri teribile si totuși am rămas alături de tine, intr-o căsătorie divină…
POPOR de luptători, totuși cuminte, fără agresiuni si veșnic dornic de a-ți apăra valorile, îți voi aminti acum dovezile comuniunii noastre de peste trei milenii.
Te-am sprijinit permanent, cu munții și văile mele, împotriva celor care au vrut să ne despartă!
Ai fost trântit la pământ, odată cu moartea lui Decebalus.
Ai zăcut o mie de ani, timp în care au trecut peste tine barbari care ți-au infestat gena ta sănătoasă cu tot felul de spurcăciuni.
Nu credeam că-ți mai revii, dar te-ai ridicat și, prin Mircea, prin Vlad, Ștefan sau Mihai, mi-ai arătat că n-ai pierit, că nu te-ai alterat.
Te-am iubit și te-am sprijinit în continuare.
Vremuri teribile s-au abătut iarăși peste noi amândoi, dar condus de Alexandru, de Ion și chiar de Nicolae, am reușit să stăm împreună și la bine, și la foarte greu…
Acum ți se iau toate drepturile de a exista, ți se iau cuvintele și fecunditatea, iar tu nu vezi!
Umbli cu gura căscată prin vecini, crezând că acolo-ți va fi mai bine!
Cum au reușit, Doamne, să-ți altereze fondul tău genetic, în timp ce zăceai la pământ? Ce ai primit în ADN? Ce cromozomi blestemați ți-au stricat caracterul?
Tu nu mințeai, nu furai, nu huleai, nu înșelai și nu fugeai din prima linie! Erai așa cum te învățase Zamolxis!
Erai cinstit, harnic și iubitor de glie și de familie. Ce te-a schimbat?
Nu vezi că ne pierdem unul de altul?
Tu, POPOR român, ești cel care dai bir cu fugiții!
Nu-ți mai pasă de străbunii pe care i-am strâns la pieptul meu?
Nu mai vrei ca nepoții tăi să se scalde în apele mele?
Nu-ți mai plac bucatele pregătite de mine?
Mă lași singură, la cheremul tuturor?
Mă simt tăvălită și necinstită de toți năvălitorii.
Sunt violată și batjocorită, chiar în numele tău, bărbatul meu milenar și prost de bun!
Ai încetat să mă iubești, deși ți-am fost soață credincioasă, cu o zestre ca nimeni alta.
Ce te-a făcut să pleci în străini, să mă părăsești și să lași să fiu împărțită și hărtănită?
Știi bine că eu nu am cum să mă apăr, de una singură!
Ce să fac? Să aștept vremuri mai bune, când mă va iubi si pe mine cineva cu adevărat?
Te rog revino acasă!
Hai să ne împăcăm, deși nu știu cu ce ți-am greșit!
Hai să-i alungam pe cei care ne vor răul!
Hai să ne curățăm ogorul și casa!
Hai să fim, în sfârșit, fericiți!
E atât de ușor, numai să vreișsi să-i promovezi pe cei care te respectă!
… altfel, parcă te văd, POPOR român, uitându-te peste garduri și plângând că n-ai știut să mă păstrezi, așa credincioasă cum ți-am fost…
Cea care te-a iubit întotdeauna, pictată pe icoane, cântată, alintată și totuși părăsită – ROMÂNIA”
de Florin Zamfirescu
Sursa: http://www.certitudinea.ro/articole/credinta/view/florin-zamfirescu-scrisoare-imaginara-a-romaniei-catre-poporul-sau
