Laurențiu Barbu
Ștefan Augustin Doinaș (pseudonimul literar al lui Ștefan Popa) s-a născut la 26 aprilie 1922 în localitatea Cherechiu, comuna Sântana din județul Arad , “într-o casă de oameni înstăriți” (este expresia folosită chiar de poet, într-o convorbire din 1998 cu publicistul Emil Șimănda). Împrejurarea, norocoasă în perioada dinainte de război, se va dovedi nefastă după instaurarea comunismului (“Pe vremea represiunii comuniste părinții mei au fost declarați chiaburi. În fond, erau proprietarii a 16 hectare de pământ!”).
Viitorul poet urmează școala primară în satul natal unde “se făcea o școală extrem de serioasă…”, iar apoi Liceul Moise Nicoară la Arad. Profesorul de română care îl cucerește pe tânărul venit de la țară este Alecu Constantinescu, tatăl dramaturgului Paul Everac.
Încă din liceu, Ștefan Augustin Doinaș citește poezie (Alecsandri, Bolintineanu, Eminescu, Goga, Coșbuc, Arghezi, Ion Barbu, Stephane Mallarmé, Paul Valéry) și critică de poezie: “mențiunile critice ale lui Perpessicius… … alături de el, adevăratul meu dascăl de poezie a fost Vladimir Streinu”. În toamna anului 1941, absolventul de liceu pleacă la Sibiu – unde se refugiase Universitatea clujeană, după trecerea Ardealului de Nord sub jurisdicție maghiară – și se înscrie la Medicină, dar încă din primul an frecventează și cursurile de la Litere și Filosofie. În anul 1944 se transferă la această facultate, unde îi are ca profesor pe Lucian Blaga, la istoria culturii. Activează în cadrul Cercului literar de la Sibiu.
În 1948 absolvă facultatea și se întoarce ca profesor în satul său natal; predă apoi româna la Hălmagiu și, în continuare, la Gurahonț. A fost în total cu profesor șapte ani, dar se ocupă și de cariera literară: scrie o piesă de teatru, ”Brutus și fiii săi”, un ciclu de sonete intitulat Sonetele mâniei și altele. În 1955 renunță la învățământ și se stabilește la București, unde îi reîntâlnește pe unii dintre foștii colegi de la cercujl literar din Sibiu. Împreună cu ei își face iluzia că, după moartea lui Stalin și venirea la putere în URSS a lui Hrușciov, se va produce și în România un “dezgheț”. Trăiește din corectură și reușește să publice și câte ceva din textele proprii, iar la 1 ian. 1956 se angajează ca redactor la revista Teatru, datorită intervenției lui Radu Stanca.
Arestat la 3 februarie 1957, este condamnat la un an de închisoare “pentru omisiune de denunț” deoarece “…în redacția revistei Teatru – unde mă aflam cu I. D. Sîrbu – a venit Marcel Petrișor, tot un arădean, un originar de pe meleagurile arădene, care ne-a informat despre revoluția din Ungaria. Ne-a spus că, în cazul în care va fi și la noi manifestație, armata va fi de partea noastră, după care vom cere scoaterea limbii ruse din învățământ și așa mai departe… După trei zile Marcel Petrișor a fost arestat, iar eu am fost ridicat după trei luni. De ce? Marcel Petrișor a fost bătut cu ranga ca să spună cu cine a mai stat de vorbă în legătură cu revoluția din Ungaria, aflându-se astfel și despre mine! […] Eu am fost condamnat la un an, cu circumstanțe atenuante, pentru omisiune de denunț”.
La 5 februarie 1958 este eliberat, iar la 8 aprilie 1958 se căsătorește cu Irinel Liciu, primă balerină la Operă. Până în 1963 i se interzice să reintre în viața literară. Apoi, George Ivașcu îl angajează la revista Lumea. Din 1969 începe să lucreze în redacția revistei Secolul XX, al cărei redactor-șef va deveni în 1992. A fost, în ultimul deceniu al vieții, directorul revistei, apoi președintele fundației cu același nume, care s-a transformat în Secolul XXI. Publică numeroase cărți – de poezie, de critică literară – și traduce din mari scriitori ai lumii, remarcându-se printr-o înaltă ținută intelectuală și printr-o atitudine demnă în raport cu autoritățile. Activitatea sa literară acoperă toate genurile, meritele sale culturale și literare i-au fost recunoscute din plin, poetul devenind academician în anul 1992. După 1989 devine senator. Face și publicistică politică, de pe o poziție anticomunistă intransigentă. În apropierea vârstei de 80 de ani, în 2000, debutează ca prozator, cu volumul ”T de la Trezor”. A murit pe data de 25 mai 2002.
Mistreţul cu colţi de argint
Un prinţ din Levant îndrăgind vânătoarea
prin inimă neagră de codru trecea.
Croindu-şi cu greu prin haţişuri cărarea,
cântă dintr-un flaut de os şi zicea:
– Veniţi să vânăm în păduri nepătrunse
mistreţul cu colţi de argint, fioros,
ce zilnic îşi schimbă în scorburi ascunse
copita şi blana şi ochiul sticlos…
– Stăpâne, ziceau servitorii cu goarne,
mistreţul acela nu vine pe-aici.
Mai bine s-abatem vânatul cu coarne,
ori vulpile roşii, ori iepurii mici…
Dar prinţul trecea zâmbitor înainte
privea printre arbori atent la culori,
lăsând în culcuş căprioara cuminte
şi linxul ce râde cu ochi sclipitori.
Sub fagi el dădea buruiana-ntr-o parte:
– Priviţi cum se-nvârte făcându-ne semn
mistreţul cu colţi de argint, nu departe:
veniţi să-l lovim cu săgeată de lemn!…
– Stăpâne, e apa jucând sub copaci,
zicea servitorul privindu-l isteţ.
Dar el răspundea întorcându-se: – Taci…
Şi apa sclipea ca un colţ de mistreţ.
Sub ulmi, el zorea risipite alaiuri:
– Priviţi cum pufneşte şi scurmă stingher,
mistreţul cu colţi de argint, peste plaiuri:
veniţi să-l lovim cu săgeată de fier!…
– Stăpâne, e iarba foşnind sub copaci,
zicea servitorul zâmbind îndrăzneţ.
Dar el răspundea întorcându-se: – Taci…
Şi iarba sclipea ca un colţ de mistreţ.
Sub brazi, el strigă îndemnându-i spre creste:
– Priviţi unde-şi află odihnă şi loc
mistreţul cu colţi de argint, din poveste:
veniţi să-l lovim cu săgeată de foc!…
– Stăpâne, e luna lucind prin copaci,
zicea servitorul râzând cu dispreţ.
Dar el răspunde întorcându-se: – Taci…
Şi luna sclipea ca un colţ de mistreţ.
Dar vai! sub luceferii palizi ai bolţii
cum stă în amurg, la izvor aplecat,
veni un mistreţ uriaş, şi cu colţii
îl trase sălbatic prin colbul roşcat.
– Ce fiară ciudată mă umple de sânge,
oprind vânătoarea mistreţului meu?
Ce pasăre neagră stă-n lună şi plânge?
Ce veştedă frunză mă bate mereu?…
– Stăpâne, mistreţul cu colţi ca argintul,
chiar el te-a cuprins, grohăind, sub copaci.
Ascultă cum latră copoii gonindu-l…
Dar prinţul răspunse-ntorcându-se. – Taci.
Mai bine ia cornul şi sună întruna.
Să suni până mor, către cerul senin…
Atunci asfinţi după creste luna
şi cornul sună, însă foarte puţin.
