Strigătul mut al satelor din Apuseni

Istoria satelor din Transilvania este una fascinantă. Prezentul este însă unul trist. Locurile pentru care Horea, Cloșca și Crișan, dar și sfinții ardeleni mărturisitori ai Ortodoxiei și-au dat viața suferă astăzi din cauza depopulării lor masive. Multe sunt localitățile din rural în care nu există nici un tractor și agricultura se face încă cu mijloace tradiționale, din păcate prea puțin rentabile. De aceea, de multe ori la țară rămân doar bătrânii, care practică o agricultură de subzistență, atât cât să le permită să își ducă traiul. Vința, Mogoș, Geamăna, și lista poate continua, sunt tot atâtea lacrimi pe obrazul moților care și-au părăsit de nevoie casele, ogoarele, bisericile.

România se confruntă actualmente cu un exod de populație nemaiîntâlnit, rata de migrație fiind de 5%, adică aproximativ 4,5 milioane de români trăiesc astăzi în afara granițelor țării, iar o parte importantă provine din mediul rural. Astfel, fenomenul depopulării satelor este cu atât mai accentuat cu cât migrației externe i se adaugă și cea internă, din mediul rural în mediul urban. Dacă la nivel de țară există o tendință accentuată de îmbătrânire a populației, aceasta este cu atât mai puternică în mediul rural. Pe lângă numărul redus de locuitori, populația de la sate mai prezintă și un fenomen avansat de îmbătrânire, adică în general cei rămași în sate sunt oameni de vârsta a treia care nu au mai putut pleca, iar odată cu plecarea lor dintre noi, satele riscă să se stingă de tot.

Exemplul județului Alba este unul elocvent. Pe teritoriul lui, în 2017, existau peste 59 de sate cu mai puțin de 10 locuitori, iar dintre acestea 20 au mai puțin de 5 locuitori. Există chiar sate complet depopulate, astfel nouă localități au fost complet șterse de pe hartă. În ultimii ani, se constată că cele mai multe comune și-au diminuat major populația, cum este cazul comunei Întregalde, față de numărul maxim al populației atins în timp, conform unui studiu întreprins de profesorii Arăboaiei de la Universitatea „1 Decembrie” din Alba Iulia.

Ceea ce a început comunismul a finalizat delăsarea tranziției

O tendință ridicată de depopulare o prezintă zona Munților Apuseni, în parte și din cauza politicii duse de autoritățile comuniste. Drepturile moților ce datau, unele, de dinainte de Primul Război Mondial au fost anulate treptat, iar în 1965 definitiv, ceea ce a afectat dramatic gospodăriile tradiționale. Fără alte posibilități, oamenii erau nevoiți să plece spre orașe. Mulți dintre locuitori au plecat sau chiar au fost strămutați spre Zlatna, Alba Iulia sau spre județele în care începuseră să se dezvolte centre industriale. Și totuși tragedia satelor de munte părăsite din Apuseni este cea a comunităților miniere care au rămas fără locuri de muncă în urma închiderii minelor. Moții au trăit din minerit din vremuri străvechi, subsolul munților Apuseni fiind bogat în aur, cupru și chiar în metale rare. La începutul secolului al XVIII-lea, stăpânirea austriacă a deschis aici mai multe exploatări miniere, care au transformat aceste locuri într-o zonă înfloritoare, dar în același timp condițiile de muncă din minele în care munca o făceau iobagii români erau deosebit de grele. Totuși, până în anii 1960, comunitățile de aici au trăit din agricultură și minerit. Apoi au apărut și marile centre industriale în zonă, care au determinat primele valuri migratorii de la sate spre orașe, iar odată cu închiderea minelor, operațiune care a început la mijlocul anilor 1990, fără a se crea alte alternative de muncă în loc, migrația de la sat la oraș s-a accentuat. Comunele cele mai slab populate din zonă sunt, conform recensământului din 2011, Ponor, Râmeț, Ocoliș și Mogoș. Cinci din cele nouă sate complet depopulate se află în zona Munților Apuseni.

Este vorba de satele Geamăna din comuna Lupșa, Incești din Poșaga, Medrești din Sohodol, Bordeștii Poieni și Poieni din Vidra, în timp ce satul Hărăști din comuna Vidra, care ține însă de Munţii Bihorului, avea un singur locuitor. La Petreni din comuna Bucium, la Șasa din Lupșa, la Joldișești și la Țoci din Sohodol întâlnim doar câte doi locuitori. Cocoșești din Avram Iancu, Muntari din Bucium, Mărgaia din Lupșa, Vâlcești din Vidra au numai trei locuitori, iar Oncești din Mogoș și Cheia din Râmeț au chiar patru locuitori. Tot sub zece locuitori mai au încă alte cinci sate din comuna Avram Iancu, câte trei sate din comuna Bistra, din comuna Lupșa și din comuna Vidra, două din comuna Mogoș și câte un sat din comuna Bucium, din comuna Roșia Montană și din comuna Râmeț. Tragedia populaţiei rurale din Apuseni este strâns legată de situația comunităților miniere. Fiind o zonă preponderent minieră, depopularea zonei este strâns legată de închiderea minelor de la Baia de Arieş, de la Roşia Montană sau de la Bucium.

Horea a mers la împărat pentru drepturile moților care lucrau în minerit

O situație aparte însă o prezintă o altă regiune, satele Geamăna și Vința din componența comunei Lupșa. Gazdă în Valea Șesii, pe drumul ce urcă către satul Vința, trecând înainte prin cătunele Mărgaia şi Bârzan, mi-a fost văduva fostului epitrop de la biserica satului Mărgaia, Elena Coc. Tanti Ilina mi-a povestit faptul că mai demult Valea Șesii și Mărgaia erau foarte populate. Mai sus, pe vale, la 9 kilometri distanță, satul Vința era o localitate minieră înfloritoare, stăpânirea austriacă deschizând acolo câteva mine, cel mai probabil încă de la începutul secolului al XVIII-lea, atunci când aceștia au deschis primele exploatări miniere din zonă. Această zonă era cunoscută încă din perioada dacilor pentru bogăția subsolului. Condițiile inumane în care iobagii erau siliți să muncească în aceste mine şi faptul că cea mai mare parte a câștigului se ducea la exploatator, adică fie la austrieci, fie la administratorii armeni ai minelor, care s-au comportat cu românii chiar mai neomenos decât austriecii, i-au determinat pe aceștia să își ceară drepturile. Solicitările adresate împăratului pentru a îmbunătăți condițiile de lucru și pentru a recunoaște drepturile românilor au rămas fără nici un rezultat, astfel încât românii se răscoală în 1784, sub conducerea lui Vasile Nicola zis Ursu, sau și mai cunoscut sub numele de Horea, constructor de biserici din apropiere de Albac, și a căpitanilor săi: Ioan Oargă, cunoscut sub numele de Cloșca din Cărpeniș, și Marcu Giurgiu, cunoscut drept Crișan. Se pare că la vremea aceea comunitatea de la Vința era destul de înfloritoare, deoarece şi-a permis în anii 1760 să ridice o biserică ortodoxă de piatră, prima din zonă, după cea din Lupșa, sat care datează din 1421, căci multă vreme din cauza interdicțiilor stăpânirii austro-ungare românii nu au avut dreptul să ridice decât biserici de lemn. În Valea Vinții s-a dat o bătălie importantă între oastea răsculaților şi armata imperială. Vințenii au câștigat această bătălie, iar din oastea imperială nu au supraviețuit decât trei ofițeri, unul dintre ei relatând desfășurarea evenimentelor. După ce Horea și Cloșca au fost prinși în urma trădării, Crișan s-a ascuns în Vința, unde a fost prins de câțiva săteni, tot prin trădare, în ianuarie 1785.

Biserica era fala satului

La 1819, vințenii au reușit să tocmească pe unul dintre cei mai cunoscuți şi mai scumpi pictori din zonă, Simion Silaghi din Abrud, ca să picteze biserica, semn că această comunitate era la vremea aceea prosperă. Câțiva ani mai târziu, în jurul anului 1824, și sătenii din Geamăna, satul vecin – un bogat sat agricol -, reușesc să ridice o biserică, pictată ulterior de niște ucenici ai lui Simion Silaghi. Această comunitate minieră și agricolă a fost bogată, astfel încât, în 1918, comuna Șasa-Vința, alcătuită din cele două sate, număra nu mai puțin de 1.500 de locuitori, sătenii fiind reprezentați la Marea Adunare Națională de la Alba Iulia de un învățător din Şasa și un minier originar din Vința. În anul 1977 se hotărăște însă deschiderea în zonă a unei exploatări miniere de cupru de mari dimensiuni la Roșia Poieni, a doua din Europa, singura exploatare mai mare aflându-se în Rusia, iar în 1980 statul român a dat un decret de expropriere pentru a-și putea însuși pământurile sătenilor din zonă. Deși peste 300 de familii se văd astfel obligate să își părăsească pământurile și sunt strămutate la oraș, totuși, în zonă, mai ales Valea Șesii, Mărgaia, Bârzan cunosc o dezvoltare excepțională, datorită comunității muncitorești care se stabilise aici și care lucra la exploatarea minieră. La început, firma CupruMin, care conduce exploatarea minieră de la Roșia Poieni, a avut și peste 2.500 de angajați. Împreună cu celelalte exploatări miniere din zonă, Bucium, Roșia Montană și Baia de Arieș, asigurau necesarul de locuri de muncă pentru întreaga zonă a Văii Arieșului și chiar veneau aici și muncitori din alte părți ale țării.

Orășenizarea țăranilor, un fenomen deocamdată ireversibil

Declinul satelor Geamăna și Vința începe de fapt odată cu anul 1965, când, dorindu-se o industrializare rapidă a țării, oamenii au fost încurajați să părăsească satele și să se mute în marile centre industriale din apropiere, în acest caz cu precădere la Zlatna și chiar la Alba Iulia. Astfel, dacă în anii 1960 în satul Geamăna funcționa o școală cu opt clase, la sfârșitul anilor 1970, în sat nu se mai făceau decât patru clase, copiii fiind apoi nevoiți să parcurgă mai mulți kilometri pentru a merge la școală în Hădărău sau la Lupșa. Astfel, prin anularea drepturilor moților din 1965 pentru întâia oară în această zonă, țăranul care dezvoltase o legătură ontologică cu pământul său este încurajat și uneori chiar silit să se rupă de glie. Începe astfel înstrăinarea țăranilor. Ea continuă odată cu exproprierea terenurilor, care a devenit efectivă în urma decretului care s-a dat în 1980 conform căruia locuitorii aflați în perimetrul de expropriere sunt nevoiți să își părăsească gospodăriile și să se mute în orașele din apropiere, fiind despăgubiți. După anii 1990 însă, mulți muncitori sunt disponibilizaţi și numărul de locuri de muncă se reduce chiar și la mina Roșia Poieni. În același timp, celelalte mine din zonă își reduc efectivele și se închid rând pe rând, mina de la Bucium, cea de la Roșia Montană și cea din Baia de Arieș, iar oamenii nu găsesc în zonă o alternativă de lucru din care și-ar putea câștiga existența. Membrii comunităților migrează în acest context către orașele mai importante: Alba Iulia, Turda, Cluj și chiar în afara țării, în căutarea unui loc de muncă. Situația în ziua de astăzi este dramatică. În Vința nu mai sunt decât cinci-șase familii, iar majoritatea sunt oameni în vârstă, numai două familii au copii de școală, care în cursul săptămânii merg la școală și la liceu în Baia de Arieș, în timp ce în Geamăna nu a mai rămas nici un locuitor. Mai sunt câțiva locuitori în satele vecine, la Şasa, Trifești și la Valea Holhorii, dar prea puțini. În total au rămas mai puțin de douăzeci de suflete în această zonă, din 361 de familii, la ultimul recensământ din 2011, abia mai erau șapte. Dacă numărul sătenilor din Vința, Geamăna, Şasa, Trifești și Valea Holhorii a scăzut dramatic din cauza exploatării miniere, o mare parte din pământurile de aici fiind acoperite de apele iazului de decantare, iar cealaltă parte având de suferit de pe urma poluării, în schimb la Mărgaia și Bârzan, comunitățile au dispărut aproape total din cauza lipsei locurilor de muncă și a migrației masive a tinerilor la oraș. Mărgaia și Bârzan au cunoscut o perioadă de înflorire legată de exploatarea minieră de la Roșia Poieni, dar odată ce aici a început să scadă numărul de locuri de muncă, în prezent au rămas doar în jur de 560 de angajați.

Pe Valea Şesii, unde am întâlnit-o pe tanti Ilina, mai sunt doar patru familii. Tanti Ilina și-a lăsat moștenire casa și pământul unui nepot de-al dânsei, care însă lucrează jumătate de an în Germania, ca de altfel foarte mulți tineri din zonă, care pentru a-și putea întreține gospodăriile fac apel la migrația circulatorie sau pendulară pentru muncă, petrecând o parte din timpul anului în România și cealaltă parte în afara țării, unde fac munci sezoniere. Pe Valea Mărgăii, unde cândva erau case și șuri, acum crește pădurea. În Vința, pe măsură ce crește iazul de decantare, familiile rămase părăsesc una câte una locurile. Astfel, o familie care avea gospodăria pe malul lacului a părăsit zona în decembrie 2017, în prezent în apropierea lacului rămânând o singură familie. Mai sunt două gospodării locuite în cătunul Subpiatră, aflate sus în creștetul dealului, și încă patru-cinci gospodării în Fundul Vinții. O bătrână de 80 de ani, lelea Maria Hebean, rămasă văduvă, refuză cu încăpățânare să părăsească locurile unde a trăit toată viața, gospodăria și moara veche, astfel încât numai pe timpul iernii mai merge să stea cu fiica și ginerele dânsei în Hădărău, așteptând cu nerăbdare sosirea primăverii, când va putea reveni acasă.

Pentru ca satul să nu moară…

În comuna Râmeț, localitatea Cheia a fost repopulată de o familie din București, în timp ce satul Valea Verde din comuna Sohodol este adus la viață datorită unui proiect al profesorului Ioan Sicoe, care a transformat mai multe case din sat în case de vacanță, unde mulți străini vin să își petreacă concediul. În satul Poieni din comuna Vidra, care în prezent nu mai are nici un locuitor, sătenii plecați în toată lumea au alcătuit o comunitate pe internet și au hotărât să se întâlnească în sat în fiecare an a doua zi după Rusalii. Tot sătenii de aici au strâns bani cu care au reparat biserica-monument istoric. Odată cu dispariția oamenilor din aceste sate, dispar și urmele istoriei noastre, construcțiile zidite cu atâta trudă, case, șuri, biserici care se degradează fiindcă nimeni nu mai are grijă de ele. Biserica era fala satului, comunitățile se întreceau între ele care are biserica mai frumoasă, de aceea și aduceau cei mai buni constructori, cei mai buni zugravi de icoane. Foarte multe dintre satele acestea mai păstrează încă bisericile vechi monumente istorice construite între secolele al XV-lea și al XVIII-lea. Un exemplu este biserica din Vința, construită în jurul anului 1760 și pictată de un maestru al iconografiei în stil baroc din Transilvania, care a fost strămutată în ultima clipă din calea apelor iazului de decantare la Muzeul ASTRA din Sibiu. O situația dramatică se află în Geamăna, unde școala și magazinul, precum și majoritatea gospodăriilor din sat se află demult îngropate sub apele lacului de steril. La Mărgaia, școala este demult închisă, iar vechile cărări au început să se împădurească, cătunele dispărând unul câte unul. Peste ruinele vechilor gospodării țărănești a crescut codrul. Cândva ele au reprezentat comunități înfloritoare, care au luptat de-a lungul istoriei pentru drepturile românilor, atât pentru menținerea Ortodoxiei în Transilvania, sub stindardul călugărului Sofronie de la Cioara, care a străbătut această zonă a Apusenilor, chemând moții la luptă pentru legea strămoșească, dar și în cadrul răscoalei lui Horea, Cloșca și Crișan, cerând de la împărat drepturi pentru români, care au fost acordate în parte de împăratul Iosif al II-lea la sfârșitul secolului al XVIII-lea și confirmate după luptele duse de Avram Iancu (nepot și frate de preot din comuna care astăzi îi poartă numele) în 1848, abia atunci consfințindu-se desființarea iobăgiei.