Laurențiu Barbu
Tabla Buţii este „pas” – trecătoare montană la înălţimea de 1.340 de metri, în Carpaţii de Curbură, între masivul Ciucaş şi munţii Buzăului.
Prin această cale, spune istoricul Vasile Pârvan, se făcea legătura din vremea predacică, din sudul şi sud-estul Carpaţilor dinspre Muntenia şi gurile Dunării, cu cotul interior al curburii Carpaţilor, prin Ţara Bârsei, cu Transilvania. Această cale este uşor accesibilă datorită reliefului, mai puţin accidentat, un plai cu forme domoale, acoperit de fâneţe şi păşuni bogate. Trecătoarea urcă pe valea Teleajenului şi Telejenelului până la Tabla Buţii, la 1360 de metri, şi coboară spre nord la obârşia Buzăului, în Vama Buzăului, şi face legătura cu Ţara Bârsei. Numele Tabla Buţii / tabla butoaielor, vine de la „tablele ştanţate” aplicate în trecut pe butoaiele cu marfă, la trecerea prin vama de pe această graniţă, dintre Ţara Românească şi Transilvania, unde a funcţionat şi un punct vamal, încă de la formarea statelor feudale româneşti.
În perioada dacică se făcea legătura între cetăţile dacice din versantul sudic: Slon, Homorâciu, Drajna Jos, cu cele din sud-estul Transilvaniei, la Racoşul de Jos, Covasna (Valea Zânelor) şi alte vetre de populare dacică. Dovadă sunt vestigiile istorice: depozitul de seceri de bronz de la Drajna de Jos, pe care savantul Nicolae Iorga le aseamănă cu cele mai fine produse din occident, ca şi tezaurul de monede dacice de la Mâneciu-Ungureni, localităţi limitrofe arterei transcarpatice din zonă.
În Dacia romană, zona forma limita de sud-est a Imperiului Roman, ce avea o vehementă supraveghere militară şi o vie activitate economică. Trecătoarea era străjuită de castrele romane Drajna de Sus la sud de munţi şi Cumidava în Ţara Bârsei sau cele din nord est la Boroşneu şi Angustia. Artera era o adevărată „via strata” cale militară şi strategică, ce lega Transilvania romană cu castrul de la Bărboşi, spre gurile Dunării şi Dobrogea Romană şi provincia Moesia din sudul Dunării.
La începutul evului mediu se cunosc mai multe întărituri în zona trecătorii şi pe culme chiar o cetate, cunoscută sub numele de Cetatea Buzăului sau Tabla Buţii, în izvoarele româneşti şi Cruceburg, Kroizburg, sau Kiralyko, sau Arce Bozza, în documentele cancelariei maghiare încă din secolul al XIII-lea, şi în cele săseşti. Numele cetăţii de Cruceburg, sau săseşte Kroizburg, se crede că vine de la biserica catolică din Prejmer, astăzi judeţul Braşov, care avea hramul Înălţării Sfintei Cruci, obştea din această localitate având obligaţii de întreţinere şi pază la cetate.
Asupra originii cetăţii sunt mai multe ipoteze. Cele occidentale consideră că a fost ridicată de Cavalerii Teutoni, între 1211-1225, „de novo construcxerant”, având caracteristici de cetate de tip polono-baltică, iar documentele coroanei maghiare menţionează că regele Andrei al II-lea însărcinează pe teutoni să reconstruiască cetatea Cruceburg, care fusese ruinată de cumani, „ad munimen regni contra Cumanos”, pentru a bara viitoarele invazii din sudul Carpaţilor. Deci cetatea exista anterior venirii teutonilor, care în timpul scurt de la 1211 la 1225 este greu de crezut că ar fi construit cetatea, poate doar să o reconstruiască, să o repare.
În secolul al XIX-lea, păstorii români cunoşteau mai multe întărituri, în zonă, pe trecătoare, pe care le-au arătat istoricului maghiar Orban Balazs.
Localizarea cetăţii Cruceburg a provocat multe controverse în rândul istoricilor. Cele mai pertinente concluzii la face cercetătorul Pavel Binder; cercetând izvoarele maghiare, germane şi româneşti, ajunge la concluzia că cetatea de sub Vârful lui Crai, la 1360 de metri altitudine, este Cruceburg, Arce Bozza, sau cetatea Tabla Buţii, azi ruinată. Zona fiind acoperită de păşuni întinse şi păduri bogate, cunoscută şi ca „păşunile valahilor”, era prielnică păstoritului, şi renumit traseu al transhumanţei.
Cetatea pe latura estică era inaccesibilă, dar celelalte trei laturi erau pe un platou uşor de trecut şi de carele cu marfă, drumul fiind chiar prin mijlocul cetăţii.
Circulaţia carelor cu marfă este dovedită şi de numele văii, de la „telega” – atelaj de transport, ajuns la forma, bulgărească, „telejin” – Teleajen, nume dat râului care uda valea.
Caravanele comerciale treceau chiar prin incinta cetăţii, în ambele sensuri, în evul mediu, pentru vămuială, până la 1700, când Imperiul Austriac a coborât punctul vamal al Transilvaniei la prima aşezare pe râul Buzău, care se va numi apoi Vama-Buzăului.
Uşoara penetrare a zonei a făcut să fie frecvent năvălită de oştiri duşmane în ambele sensuri, mai frecvent spre Transilvania dinspre sudul Carpaţilor. Sunt cunoscute năvălirile tătarilor şi turcilor prin acest loc până în timpurile moderne.
Toponimia locului ilustrează tăvălugul istoriei ca o memorabilă cronică, ce dovedeşte că locurile sunt botezate după anumite evenimente: Pasul Tătarilor, Muntele Tătaru Mare şi Tătaru Mic, Drumul Nemţesc, Casele Neamţului, Râul Cetăţii.
Primii năvălitori menţionaţi de istorie în evul mediu sunt cumanii, care, probabil, au distrus cetatea de piatră din Tabla Buţii şi care, apoi, din ordinul regelui maghiar, ar fi fost reconstruită de cavalerii teutoni între 1211-1225, când se pare că au fost în Ţara Bârsei; în secolele următoare cetatea a suferit alte distrugeri, ruinări şi reconstrucţii.
Frecventele năvăliri ale tătarilor din anii 1241, 1285, 1343 şi altele până în anul 1658 spre Transilvania, prin Pasul Buzăului, au produs mari stricăciuni cetăţii şi au lăsat trecătoarea „Ca o poartă deschisă spre Ţara Bârsei”, după cum precizează istoricul Emil Micu în lucrarea „Depresiunea Întorsurii Buzăului”.
Apoi, frecvent trecătoarea este călcată de oştile turceşti la 1421, 1432, 1438, 1508, ultima fiind în anul 1828, când trec prin pasul Buzăului să prade Transilvania, dar sunt respinşi de localnici în Ţara Bârsei.
Pasul Buzăului a fost trecut şi de oştiri neduşmănoase, nu în scopuri prădalnice spre Transilvania şi spre Ţara Românească. Astfel, la 1534 şi 1542 domnul Moldovei, Petru Rareş, trece prin Tabla Buţii la cetăţile lui din Transilvania.
La 1599, domnul muntean Mihai Viteazul pleacă pe valea Teleajenului, urcă la „Tabla Buţii şi coboară în Vama-Buzăului, unde se odihneşte, în data de 17-18 octombrie 1599, pe păşunile prietenului său Ioan Beldy”, nobil maghiar din Budila (Ţara Bârsei), conform lucrării lui Pavel Binder „Contribuţii la localizarea Cruceburgului” (pag. 131).
În secolul al XVII-lea, trecătoarea este adesea călcată de oştile Ţării Româneşti şi cele transilvane, şi chiar devine teatru de operaţiuni militare: 1655, 1688, 1788. În secolele XVII-XVIII, se foloseşte numele Cetăţii Buzăului, în documentele civile şi militare. Rectorul gimnaziului săsesc din Braşov, Lucas Joseph Marienburg, în secolul XVII susţine că Cetatea Buzăului este aceeaşi cu cetatea din Tabla Buţii, numită şi Piatra Craiului, şi Cruceburg.
Tabla Buţii a fost şi o punte politică între Ţările Române, căci la 1668, între 30 septembrie – 7 octombrie, nobili din Transilvania şi boieri din Ţara Românească au dus acolo tratative, cum menţionează Thot Erno.
Prin Tabla Buţii a trecut şi o parte a oştirii turceşti în drum spre Viena, în anul 1683.
În anul 1689, generalul austriac Heissler dă ordin să se reconstruiască cetatea Tabla Buţii, care fusese distrusă la 1688 de armatele adversarului său Emerik Tokoly, rebelul maghiar, în trecerea lui spre Ţara Românească.
Prin înglobarea Transilvaniei, la sfârşitul secolului al XVII-lea, în Imperiul Austriac, cetatea Tabla Buţii trebuia să fie un bastion de apărare, de aceea lasă pe graniţă doar fortificaţii militare. Noii stăpâni ai Transilvaniei, Imperiul Habsburgic, coboară oficiul vamal la intrarea în localitatea cea mai apropiată de graniţă, la Vama-Buzăului, Tabla Buţii rămânând doar punct de frontieră, cu un pichet de grăniceri.
După anul 1784, trecătoarea îşi pierde din importanţa militară şi economică, datorită deschiderii căii prin pasul Bratocea, din Prahova, prin Săcele, spre Braşov.
La 1839, se deschide drumul Braşov-Buzău, pe valea Buzăului, între Transilvania şi Ţara Românească, şi se mută şi oficiul vamal de la Vama-Buzăului la Siriu, în aval pe râul Buzău, situaţie ce duce la decăderea economică a trecătorii Tabla Buţii, care este ocolită, de comerţ, rămânând doar pichet de graniţă.
În ciuda existenţei graniţelor şi a divergenţelor politice şi militare dintre ţări, aceste plaiuri au întreţinut legături umane, neduşmănoase, între locuitorii ambelor laturi carpatice, indiferent de naţionalitate. Exemplu: Mihai Viteazul, Domn român, era prieten cu nobilul maghiar Beldi din Transilvania.
Istoricul maghiar Szekely Oklevelltar şi cronicarul Janoş din Hăghig, relatează că pe aceste plaiuri folosite de pastorii români din vechime, se făcea comerţ ilegal, în special cu turme de vite de către secuii din scaunele secuieşti, ocolind oficiul vamal din Tabla Buţii. Acest comerţ de contrabandă, făcut pe cărări cunoscute doar de localnicii români, nu se putea face fără sprijinul lor, deci, diferenţele de naţionalitate nu contau.
În această zonă nu s-au înregistrat conflicte etnice, deşi în vecinătatea Văii Buzăului erau sate mixte, locuite de români cu unguri, secui şi saşi, în Ţara Bârsei din secolele XII-XIII.
Remarcăm că românii din Buzăul Ardelean (cum era numită zona din interiorul Arcului Carpatic), au avut o atitudine cooperantă cu vecinii lor neromâni de aceeaşi condiţie socială, nu şi cu stăpânirea maghiară, nobili unguri în exclusivitate, cărora le erau supuşi.
Mersul istoriei a cimentat legăturile românilor de pe ambele laturi ale Carpaţilor, circulând pe cărări ştiute doar de ei, ocolind vama şi grănicerii. Făceau comerţ adesea de contrabandă, treceau cu turmele în transhumanţă la iernat în luncile Dunării sau se ajutau în situaţii extreme de „băjenie”. Exploatarea feudală excesivă din Ardeal ducea la fuga în masă a satelor peste munţi. Unde se aşezau, formau adesea sate perechi cu cele băştinaşe. Noii veniţi erau numiţi UNGURENI (exemplu: Mâneciu-Ungureni), iar satul vechi era Mâneciu-Pământeni. Se vede că graniţe nu erau în sufletele românilor, doar pe hărţi şi în cancelariile regale.
Rezistenţa românească şi contradicţiile sociale şi naţional-politice se acutizează la începutul secolului al XX-lea, datorită politicii dusă de Budapesta în timpul dualismului Austro-Ungar, de maghiarizare forţată a românilor din Ţara Bârsei.
Românii buzăieni nu rămân pasivi faţă de mişcarea naţională de eliberare a Transilvaniei şi unirea cu patria română, încurajaţi fiind, desigur, de vecinătatea României.
Liderii lor, împreună cu preoţii şi învăţătorii din zonă, întreprind diferite activităţi naţionale legale, sau subversive, mai ales după începerea războiului în anul 1914, când represaliile autorităţilor maghiare asupra românilor se înmulţesc, în timp ce bărbaţii mureau pe toate fronturile Europei, pentru asupritorii lor.
Aşteptând intrarea României în război, locuitorii din satele de lângă graniţă, cu speranţa eliberării lor, de către Armata Română, caută să uşureze pătrunderea fraţilor de peste munţi. Această nădejde creează o cutezanţă care putea duce la jertfe majore. Fruntaşii românilor din satele buzăiene, împreună cu cei din Ţara Bârsei, au curajul să spioneze mişcarea trupelor maghiaro-germane, ca şi întăriturile de la hotar, deşi cunoşteau riscul la care se expun. Aceştia spionează trecătorile, Siriu şi Tabla Buţii, şi întocmesc 22 de rapoarte şi schiţe, pe care le expediază la o adresă care de fapt era la serviciul de spionaj al statului, fiind o provocare, a autorităţilor. Supravegheată reţeaua de către autorităţile maghiare, sunt toţi arestaţi, la 22 octombrie 1915, condamnaţi pentru înaltă trădare, de către Tribunalul Militar Cluj, 9 la ştreang şi 7 la temniţă grea. Pe 25 martie 1918, Împăratul comută, prin recurs, pedeapsa la închisoare pe viaţă pentru cei condamnaţi la ştreang. Doar prăbuşirea Imperiului Austro-Ungar i-a scăpat de temniţă pe eroii noştri.
În lotul celor 16 „spioni” au fost preoţii Ioan Modroiu din Vama-Buzăului, Gheorghe Neagovici Negoescu din Întorsura-Buzăului şi Ioan Coman din Sita-Buzăului, care se întorc acasă în noiembrie 1918.
Intrarea României în război, face ca trecătorile din Carpaţii de Curbură, Siriu, Tabla Buţii şi Pasul Tătarului, să devină teatru de operaţiuni militare. Tabla Buţii şi plaiurile din jur din nou răsună de clocotul luptelor disperate pentru unire şi libertate, între 15 august şi 11 noiembrie 1918.
În seara zilei de 14 august 1916, Armata Română este pe picior de război la trecători. Grupul Tabla Buţii era format din: Corpul III Armată, efective din Divizia a 5-a, Regimentul 8 Infanterie cu 3 batalioane, în total 3.000 de oameni, cf. istoricului Traian T. Cepoiu, în Campaniile Militare din Tabla Buţii, în 1916. Respingând primele avanposturi ale inamicului, ostaşii români au coborât spre Vama-Buzăului şi după un atac surprinzător reuşesc să anihileze armata maghiaro-germană, o parte pusă pe fugă spre Braşov. Pierderile lor fiind deosebit de mari: 115 morţi, 17 răniţi, 488 prizonieri, batalionul 83, Landwehr, întreg făcut prizonier, convoiul de alimente şi muniţii s-a predat şi cu o mare cantitate de armament. Românii au avut 2 morţi şi 4 răniţi; continuând ofensiva în următoarele zile au alungat inamicul din Ţara Bârsei şi Braşov.
Şi în trecătoarea din defileul Buzăului, între Crasna şi Siriu, au fost lupte grele, cu pierderi mici pentru români, şi mari pentru regimentul austriac, fiind format din români bănăţeni; aceştia s-au lăsat prizonieri, la soldaţii români, fraţii lor, manifestând o bucurie imensă.
Nemărginită a fost manifestarea de bucurie a locuitorilor din zonă, în totalitate români, care au întâmpinat pe eliberatori, fraţii lor, cu entuziasm şi ajutoare, dar şi cu informaţii preţioase despre mişcarea inamicului, precum cea despre „tunul cel mare”dus de nemţi până sub Tabla Buţii, cu 6 perechi de boi, şi care nu a tras niciun proiectil, deoarece primele proiectile ale românilor au produs explozia tunului.
Ostilitatea populaţiei faţă de stăpânii maghiari era crescută şi din cauză că în noaptea de 15 august autorităţile maghiare au arestat mulţime de români, în special pe fruntaşii lor, pentru represalii la eventuala venire a Armatei Române, şi anunţaseră executarea lor. La intrarea neaşteptată a soldaţilor români, nu au mai pierdut timp cu execuţia arestaţilor şi, fugind, i-au luat cu ei şi i-au dus la închisorile din interiorul Transilvaniei sau chiar în Ungaria.
Înfrângerile din primele zile ale armatei maghiaro-germane nu au descurajat inamicul. Generalul Falkenhayn, sosit în Transilvania la 19 septembrie, organizează atacul asupra României cu o nouă strategie, Carpaţii de curbură fiind în centrul calculelor, deoarece asigurau cel mai scurt drum spre Bucureşti. Comandamentul german concentrează aici efective mari şi declanşează un atac vehement de străpungere a graniţei. La Tabla Buţii, sector de mare importanţă strategică pentru intrarea în România, este adusă Divizia 89 germană.
Marele Cartier General al Armatei Române a trecut la măsuri defensive ale întregii zone, de la Siriu la Tabla Buţii, prin aducerea de noi unităţi, în luna septembrie. Începând din 2 octombrie, până la 11 noiembrie 1916, s-au desfăşurat ostilităţi în toată zona montană, în Tătaru Mare, Valea Fetii, Gâlma, Tabla Buţii Bratocea, Predeluş. Acum românii au avut pierderi însemnate de oameni, deşi s-au luptat vitejeşte cu duşmanul mai numeros şi mai dotat, care ataca disperat pentru a deschide drum spre Bucureşti. Datorită rezistenţei dârze a oştirii române pe toată zona Curburii, generalul Falkenhayn constată că nu va putea străpunge linia de apărare românească din Carpaţii de Curbură şi ordonă trecerea la tactica defensivă pe 31 octombrie, dar luptele mai continuă până la 11 noiembrie. Comandamentul german va concentra atacul spre Valea Jiului.
Pierderile umane ale românilor între 2 octombrie – 11 noiembrie 1916, cu toată vitejia oştenilor, au fost însemnate şi aproape trecute sub tăcere de istorie. Trupele duşmane au reuşit să străpungă în unele puncte linia de apărare a graniţei româneşti şi să facă scurte incursiuni în satele de sub munte, Slon şi Ceraşu, dar a trebuit să se retragă. Mobilizarea şi solidaritate localnicilor cu bravii soldaţi a fost pe măsura vitejiei lor. În Slon şi Ceraşu au funcţionat spitale de campanie, pentru răniţii.
Jertfele românilor de la Tabla Buţii au încununat vitejia de veacuri a neamului pentru libertate, pentru Ardeal pământ românesc, pentru întregirea ţării. Oştenii români având scut vitejia legendară şi îmbărbătarea, căldura şi solidaritatea fraţilor români din zonă, au scris noi pagini de eroism, care a dus la ştergerea graniţei dintre români. Pasul Tabla Buţii şi plaiurile din jur au continuat să fie şi acum o punte între români.
În urma bătăliilor, românii au adunat morţii din ambele tabere şi i-au îngropat pe locul bătăliei, pe fosta graniţă, acolo unde s-au jertfit, pe plaiurile de la Tabla Buţii. În anul 1919, supravieţuitorii luptelor, ca şi urmaşii eroilor, pentru păstrarea vie a recunoştinţei şi preţuirii istorice a jertfei lor, au conlucrat la amenajarea unui cimitir al eroilor, aproape de ruinele cetăţii.
În acest cimitir sunt aşezaţi la odihnă veşnică, în pace, atât ostaşii români, cât şi duşmanii lor, care după ce s-au omorât din ordinele păgâne ale potentaţilor vremii, dorm alături ca nişte creştini adevăraţi, eliberaţi de patimi şi uri.
Un merit deosebit în această acţiune l-a avut un mare român, un adevărat slujitor al credinţei creştine, preotul Ioan Ştefan Vasilescu din Slon, care umbla cu căruţa pe munte, aduna morţii şi-i îngropa creştineşte cu slujbă religioasă, indiferent din ce tabără erau. Preotul Vasilescu a dovedit bunul simţ şi respectul faţă de creaţia divină fără discriminare, după religie şi naţie. Preotul Ioan Ştefan Vasilescu, începând din anul 1922, a organizat pelerinaje la cimitir la 6 august, pentru comemorarea ostaşilor căzuţi pentru libertatea neamului.
Tot preotul Ioan Ştefan Vasilescu a antrenat mai mulţi factori economici, şi cu sprijinul societăţii Mormintele Eroilor şi a ziarului Universul, a reuşit să facă din piatră îngrădirea cimitirului şi alte amenajări. Anual s-au făcut pelerinaje comemorative, cu ceremonial militar şi civil, la 6 august, cu participanţi din toată ţara până la 1948, când a fost interzis de regimul comunist. Doar ocazional şi în ascuns se mai vizita cimitirul, care s-a deteriorat, sub acţiunea distructivă a vremii.
Din anul 1985, Ion Ogrezeanu, primarul comunei Ceraşu, în perimetrul căreia se află cimitirul, a început refacerea şi îngrijirea cimitirului. După 1990, s-a reluat şi pelerinajul din 6 august, cu ceremonial militar, religios şi civil. Primarul următor si actual, Dumitru Duca, a continuat reamenajarea cimitirului, sub îndrumarea cercetătorului istoric Traian T. Cepoiu, a identificat numele eroilor, a rescris crucile, a ridicat un obelisc cu numele eroilor cunoscuţi si in fiecare an a fost si este o gazda implicata material si sufleteste.
O contribuţie însemnată în cunoaşterea şi cinstirea evenimentelor o aduce istoricul Traian T. Cepoiu, fiu al comunei Ceraşu, prin publicarea unor lucrări precum „Campania militară de la Tabla Buţii 1916”.
Sursa: jurnaluldedrajna.ro
