Laurențiu Barbu
Are 22 de ani, e din Pitești, dar talentul și ambiția pentru a contura poveștile oamenilor din Belgrad au ajuns pe primul loc la Festivalul Internațional de Film de la Istanbul.
Pe 24 martie 1999, Ioana avea doar 5 ani. În timp ce picta în sufragerie, un post de știri anunța la TV că la sud-vest de România, începeau bombardamentele NATO asupra Belgradului. Organizația Nord Atlantică acționa în urma refuzului preşedintelui sârb de atunci Slobodan Miloşevici de a înceta reprimarea gherilei separatiste şi civililor kosovari. Au fost zile în care sârbii nu s-au pierdut cu firea, în ciuda covorului de bombe aruncat asupra orașelor și altor puncte strategice ale țării.
Au făcut un veritabil scut uman pe trei poduri pentru a le proteja împotriva bombardamentelor. După 78 de zile, multe dintre familiile sârbe nu mai erau în formulă completă, iar printre victime erau și copii, în total peste 2.500 de civili.
Evenimentul a rămas în istorie, oamenii au rămas în suflet cu poveștile lor nespuse. În scurt timp, Ioana a început să contureze povestea carierei ei cu acea pasiune și determinare care au dat o dimensiune umană și narativ-artistică momentului Belgrad 24 martie 1999.
De mică îi plăcea să picteze, dar în liceu a descoperit scurt metrajul. A simțit că o să facă film, iar fotografia o să o păstreze ca ambrozie pentru timpul liber. Până la admiterea la Universitatea Naţională de Artă Teatrală şi Cinematografică din Bucureşti nu a fost decât un pas și apoi a venit provocarea lansată de un profesor care i-a propus să facă un documentar în Belgrad cu o echipă sârbească, pe o temă aleasă de ea.
Și așa au început poveștile cu Tambura, chitaristul din Belgrad, și cu preotul din Banatul Sârbesc, apoi marea provocare: traducerile interviurilor cu acuratețe din sârbă în engleză. Premiul pentru cel mai bun documentar, luat anul acesta la Festivalul de Film din Istanbul, are în spate un an și jumătate de muncă, ambiție, dorința de a ieși din zona de confort, un afiș furat de membrul juriului și, în CV, o abilitate care mută munții din loc : „Pot! O să fac asta!”
eJobs.ro: De unde pasiunea pentru film?
Ioana Grigore: Pasiunea pentru film a venit din pasiunea pentru artele plastice și cele vizuale. Pictam pe vremuri. În generală am făcut un curs de pictură de trei ani la o școală de arte din Pitești.
Prin clasa a VII-a, am început să fac o scurtă navetă între etajul unu și subsol, pentru că acolo jos se țineau cursurile de foto-video. Prima dată când am intrat la ei a fost întâmplător, urmând ca în următoarea perioadă să o fac intenționat. Nu participam activ la curs, doar urmăream. Pe la finalul anului i-am dus profului de foto un dosar cu niște poze făcute de mine. Erau jalnice, dar cred că trădau faptul că-mi plăcea să fotografiez. Și probabil lucrul acesta l-a împins să-mi spună că am înclinații.
Ei, și cam așa am început cu fotografia, cu o săpunieră pe care n-o mai lăsam din mână, iar primul DSRL mi l-am cumpărat prin clasa a X-a, când m-am înscris la cursul de fotografie menționat mai sus. În vara dintre a clasa a X-a și a XI-a am auzit de un festival de arte vizuale, Manyfest, care se ținea la Timișoara. Am zis să mă înscriu la secțiunea foto, dar prietenul cu care urma să merg a propus să încercăm la cea de scurt metraj. Și așa am început cu filmul. Două săptămâni, cât am stat la festival, trebuia să facem un exercițiu vizual, ei îi spuneau scurt metraj, de la scenariu până la montaj. Mi-a plăcut atât de mult procesul că am hotărât: film o să fac, dar n-am să renunț la fotografie.
eJobs.ro: Cum s-a conturat idea unui documentar despre bombardamentele NATO din 1999 asupra Belgradului?
Ioana Grigore: Era poate singurul lucru pe care-l știam cât de cât despre Belgrad, cât să pot să-l dezvolt într-un documentar. Orașul era un spațiu străin pentru mine, nu-i cunoșteam oamenii și am stat o perioadă destul de scurtă acolo pentru filmări. Așa că, încercând să adun cât mai multă informație de pe internet despre cele întâmplate, mi-am dat seama că se vorbește foarte mult despre circumstanțele politice și deloc despre partea umană a evenimentului, în sensul de mărturii și trăiri ale celor în suferință.
eJobs.ro: Ce a însemnat efectiv lucrul la documentar?
Ioana Grigore: Cât eram încă în România mi-am ales subiectul, pe care urma să-l schimb în Belgrad dacă lucrurile ar fi evoluat altfel decât în favoarea lui. Ajunsă acolo, unde am lucrat cu o echipă integral sârbească, m-am plimbat mult prin oraș, o zi singură și vreo două zile cu tipa care se ocupa de producție. Voiam să-i simt energia, să-mi dau seama de oamenii orașului, de vibe-ul lor și, evident, îmi căutam și locațiile de filmare. Și m-am hotărât, ăsta-mi va fi subiectul. Voiam pentru interviuri oameni din medii diferite. Și i-am ales din circumstanțe deloc asemănătoare.
În prima zi, când hoinăream singură, am văzut un tip la vreo 50 și ceva de ani, cu părul lung și cărunt. Cânta destul de fain la o chitară electrică. M-am oprit să-l ascult. Mi se păreau interesante look-ul lui, aerul, energia și mi-am zis că ar putea fi parte din documentar. Mi-a fost rușine să-i vorbesc atunci. Am trecut mai departe, m-am întors, iar am trecut și până la urmă am zis: „Lasă, mai bine nu, convinsă fiind că nu-l mai găsesc a doua zi. L-am găsit a treia zi. M-am dus la el, nu vorbea engleză. Mi-a făcut semn să vin după el. M-a dus la un amic de-al lui care vindea ceva suveniruri treizeci de metri mai încolo (toate se întâmplau pe strada principală din orașul vechi). Tipul știa engleză așa că i-am zis ce vreau. Tambura, chitaristul meu, mi-a dat numărul lui de telefon și ne-am mai auzit după vreo două zile. Ăsta este un exemplu de cum au ajuns oamenii din documentar parte din poveste. Cu preotul româno-sârb am avut, de asemenea, o întâlnire destul de întâmplătoare.
În ultima mea zi în Belgrad am plecat cu echipa într-un sat din Banatul Sârbesc. Căutam un anumit om pe care mi-l propusese un prieten al tipei de la producție. Nu l-am găsit. Am intrat într-una din cele două cârciumi ale satului (se voia a fi un soi de restaurant). Am vorbit cu cineva de la bar despre individul pe care-l căutam și ne-a spus că nu știe de el, dar e preotul aici, poate ne ajută. Și da, era la o masă mare, plină de lume voioasă. Ne-a întâmpinat neașteptat de entuziasmat. Douăzeci de minute mai târziu eram în biserică gata de interviu.
eJobs.ro: Ce a urmat după documentare?
Ioana Grigore: Filmarea din Belgrad este doar o parte a procesului de naștere a filmului. Partea mai dificilă a venit după întoarcerea în România, când am căutat mai bine de jumătate de an un traducător. Interviurile, pentru a păstra autenticitatea, le-am luat în sârbă.
Eu aveam o serie de întrebări pregătite, iar cineva din echipă purta dialogul cu cel din fața camerei. După fiecare răspuns, colegii mei îmi traduceau în engleză, pentru a ști cum să ducă discuția mai departe. Și așa nășteam alte întrebări, adaptate fiecărui personaj. Ca să putem edita documentarul (pe care l-am lucrat cu doi editori în București), aveam nevoie de o subtitrare în română a tot ce se vorbea. Ei bine, așa am aflat cât este de greu să găsești un traducător de limba sârbă care să lucreze pro bono. Însă, am găsit! Interviurile erau destul de lungi, așa că primul traducător găsit nu a avut timp să le facă pe toate opt. Prin urmare, a trebuit să găsesc atâția traducători câte interviuri aveam. Și așa a trecut aproape un an. După, a urmat selecția materialului și, în cele din urmă, montajul propriu-zis, care a durat câteva luni, nu foarte multe comparând cu timpul deja trecut. Vedeam, în sfârșit, cum proiectul nostru ia formă. Câteva săptămâni mai târziu și-a primit și numele: „10:34 to Belgrade”.
eJobs.ro: Ce experiențe ai trăit în capitala Serbiei?
Ioana Grigore: M-am plimbat mult, cu mașina, pe jos, cu bicicleta. Am luat din energia Belgradului. Am cunoscut oameni faini cu povești neașteptate. M-am îndrăgostit de o insuliță de pe Dunăre, unde am ajuns pentru un interviu cu un bătrân care locuia singur într-o casă veche, înconjurat de cărți, muzică și băutură. Am notat niște pub-uri în care mă întorc dacă mai ajung în Belgrad și ultima seară am petrecut-o cu echipa într-un local tradițional sârbesc, cu muzica lor lăutărească, haha, am niște înregistrări foarte amuzante de acolo.
eJobs.ro: Ce ai adus nou în documentar dincolo de partea politică?
Ioana Grigore: M-am concentrat pe oameni, pe cum se reflectă după 15 ani evenimentul, care le sunt amintirile și cum se raportează la ele. Mi-au povestit despre locurile unde se aflau în momentul începerii bombardamentului, cum reacționau atunci unii față de alții, unde găsesc vina. Au vorbit despre compătimire, solidaritate și iertare, dar și despre România și implicarea ei.
eJobs.ro: Ce înseamnă pentru tine și pentru cariera ta acest premiu?
Ioana Grigore: Este primul premiu internațional pe care îl ia un film căruia-i semnez regia. Îl apreciez și mă bucură enorm. Mereu mi-am spus că notele și premiile nu sunt neapărat o dovadă a valorii. Trăim într-o lume ciudată, în care valorile sunt bulversate. Însă, genul ăsta de confirmări sporesc ambiția și încrederea în sine și, dacă le gestionezi cum trebuie, vor aduce mult bine.
Sursa: https://cariera.ejobs.ro/cel-mai-bun-documentar-la-festivalul-international-de-film-de-la-istanbul/
