Acum 770 de ani erau atestate primele voievodate și cnezate din Țara Românească

Ca urmare a invaziei mongole din 1240-1241 regatul maghiar îi instalează la granița sud-estică pe cavalerii ioaniți. Zona era depopulată iar veniturile nu erau încasate. Pe 2 iunie 1247 este emisă de către regele Bela al IV-lea Diploma ioaniților. Ea reprezintă un contract de tip feudal cu clauze reciproce. Ioaniții primeau în administrare un teritoriu în schimbul căruia își luau anumite angajamente față de coroana maghiară. Locul central al documentului este ocupat de olahi (români).

Ioaniții primeau ca donație întinse pământuri, dar veniturile trebuiau împărțite pe din două, între coroană și cavaleri, cu excepția Cumaniei(Muntenia), concedată exclusiv ioaniților pe 25 de ani. Cumania provine de la numele de “cumani”, migratori turanici stabiliți în această zonă în secolele XII-XIII. Aflăm că unde va lua naştere Țara Românească erau biserici, diverse clădiri, mori, semănături, pășuni și fânețe, pescării, iazuri(la Dunăre şi la “Cheley”-Celei), circulație monetară, exploatare și transport de sare. Ioaniții primesc Țara Severinului (terram Zeurino), împreună cu cnezatele lui Ioan și Farcaş până la Olt cu o excepție: “țara cnezatului voievodului Litovoi”(terra knezatus Lytouy woiauode), numită în alt loc şi “țara Litua”(terra Lytua), care rămânea pe mai departe românilor, “aşa cum au stăpânit-o şi până acum”.

Jumătate din “foloasele, veniturile şi slujbele din Țara Severinului şi a cnezatelor lui Ioan şi Farcaș” se cuveneau regelui, iar cealaltă parte cavalerilor. Regele nu avea pretenții asupra veniturilor bisericilor clădite sau care urmau a fi clădite, în vreme ce ioaniții trebuiau să lase neatinse “cinstea și drepturile” înaltului cler. Veniturile de la mori execeptându-le pe cele din “terra Lytua”, precum și de la diversele clădiri, semănături, fâneșe și pășuni, pentru vite și oi, făcute cu cheltuiala cavalerilor, rămân ale acestora. Se împart pe din două veniturile din pescării și iazuri, ioaniții având permisiunea să strângă pentru ei jumătate din veniturile și din foloasele regale percepute de la românii din “terra Lytua”, exceptându-se “țara Hațegului cu cele din dânsa”. Românilor din terra Lytua li se impuneau obligații militare în folosul cavalerilor, așa cum cavalerii erau obligați să îi ajute la nevoie pe români. O mențiune specială se referă la judecată, în caz de sentință pentru vărsare de sânge, “mai marii țării”, adică nobilimea putea apela la judecata cărții regale, evident când sentința locală părea injustă. Avem deci informatii clare că în acest teritoriu existau organe judecătorești integrate într-un sistem mai mare. Ioaniţilor le era cedată “toată Cumania de la râul Olt și munţii Transilvaniei, afară de țara lui Seneslau, voievodul românilor, pe care am lăsat-o acelora, aşa cum au stăpânit-o și până acum”.

O serie de concluzii se desprind din Diplomă. La mijlocul secolului XIII teritoriul dintre Dunăre și Carpați era împânzit de “țări” ce dăinuiau din vechime. Avem Țara Severinului care teoretic se întindea din zona Banatului până la Olt în această zonă erau incluse o serie de formațiuni politice. Cnezatul lui Farcaş a fost localizat de cei mai multi istorici în Vâlcea. Numele cneazului se pare că provine din maghiară (ceea ce nu îl face neapărat maghiar) și înseamnă ”lup” în timp ce toponimul Vâlcea ipotetic este din limba slavă. Cnezatul lui Ioan a fost localizat în mai multe zone: lipt de colțul Dunăre-Olt, pe Motru, la nord de gura Oltețului sau pe valea Oltețului. Voievodatul lui Litovoi se găsea în nordul Olteniei, atingând Haţegul.

Această formațiune prestatală se va dovedi cea mai puternică. Pe 8 ianuarie 1285 regele Ungariei Ladislau Cumanul îi dădea magistrului Georgius o moşie drept răsplată pentru faptele sale de arme, iar în document apare şi o relatare despre români: „Şi în sfârşit, când începusem noi a domni, fiind încă copil, după moartea preaiubitului nostru tată, iar voievodul Litovoi împreună cu fraţii săi, în necredinţa sa, cuprinse pe seama sa o parte din regatul nostru, aflătoare dincolo de Carpaţi, şi cu toate îndemnurile noastre nu s-a îngrijit să ne plătească veniturile ce ni se cuveneau din acea parte, l-am trimis împotriva lui pe des-numitul magistru Georgius, care, luptând împotriva aceluia cu cea mai mare credinţă, l-a ucis pe el, iar pe fratele lui Bărbat (Barbath în original) l-a luat în prinsoare şi ni l-a adus nouă. Pentru răscumpărarea acestuia noi am stors o sumă de bani foarte mare şi astfel, prin slujbele acelui magistru Georgius s-a aşezat iar tributul ce ni se datora din acele părţi”. Pe 6 octombrie 1288 magistrul Georgius îi dădea comitelui Petrus zis Pirus o parte din moşia obţinută de la regele Ladislau Cumanul, iar în actul de donaţie este evocat încă o dată episodul bătăliei cu Litovoi: „De asemenea, când pe necredinciosul voievod Litovoi, din porunca aceluiaşi domn al nostru Ladislau, strălucitul rege al Ungariei, l-am omorât, iar pe fratele acestuia cu numele Bărbat l-am adus prins în faţa domnului nostru, acelaşi comite Petrus vărsându-şi sângele în acea întâmplare, ne-a slujit cu cea mai mare credinţă.”

Din aceste două paragrafe se pot trage mai multe concluzii. În primul rând voievodul Litovoi avea o armată, şi nu una oarecare din moment ce a fost nevoie să fie trimis împotriva sa unul dintre cei mai buni comandanţi ai regelui Ladislau Cumanul. Apoi, lupta dintre Litovoi şi Georgius a fost una serioasă de vreme ce mâna dreaptă a magistruli Georgius, comitele Petrus „şi-a vărsat sângele”. În al doilea rând voievodul Litovoi avea o administraţie bine pusă la punct şi făcea parte dintr-o dinastie voievodală destul de veche, lucru dovedit de faptul că fraţii rămaşi acasă au fost în stare să strângă o recompensă atât de mare pentru răscumpărarea lui Bărbat încât să îl impresioneze pe regele Ungariei. Dacă dinastia voievodală ar fi fost una slabă nu s-ar fi zbătut nimeni să adune banii de răscumpărare.

În al treilea rând aflăm că voievodul Litovoi era vasalul regelui Ungariei căruia îi datora tribut. Cum bătălia s-a dat în perioada în care Ladislau Cumanul era minor cel mai probabil relaţia de vasalitate dintre voievodul Litovoi s-a stabilit în timpul domniei lui Ştefan al V lea (cel puţin, dacă nu cumva exista mai dinainte). Relaţia de vasalitate între voievozii transalpini şi regii Ungariei este una normală pentru perioada medievală, doar că Litovoi nu a fost un vasal supus: a refuzat să plătească tributul şi a încercat să îşi extindă voievodatul(prin anii 1272-1273) și de aceea a fost pedepsit în 1276-1277.

Ultima formațiune din Diploma cavalerilor ioaniți era cea a lui Seneslau și se bănuiește că avea drept limită vestică Oltul, la est probabil Prahova, la nord crestele Făgărașului, incluzând zona Loviștei iar la sud se întindea pănă în zona Teleromanului. Seneslau moștenise la Argeș o veche curte voievodală citorită cu cel puțin două generații înainte de el.

Cele patru teritorii românești nu aveau autonomie din mărinimia regelui maghiar, ci erau suficient de puternice pentru a nu fi absorbite în regatul Ungariei, conducătorii formațiunilor fiind inteligenți în a exploata situația precară a Ungariei. Putem discuta chiar despre două puteri locale, cele ale lui Litovoi şi Seneslau. Este de presupus că diploma nu a înregistrat toate formațiunile tertoriale din spațiul viitoarei Țări Românești. În jurul Craiovei(Dolj, Jiul de Jos) sau pe malul Dunării, pe vatra anticei Sucidava, moştenită de Celeiul medieval, este posibil să fi existat unele organizări teritoriale. Treptat, formațiunile prestatale se vor unifica, iar în prima jumătate a vecului al XIV-lea va lua naștere Țara Românească.

Sursa: http://www.istorie-pe-scurt.ro/acum-770-de-ani-erau-atestate-primele-voievodate-si-cnezate-din-tara-romaneasca/