Laurențiu Barbu
Ateneul Român a fost ridicat între 1886 și 1889, la inițiativa societății omonime, care a lansat o campanie de donații cu un slogan celebru: „Dați 1 leu pentru Ateneu!”. Banii s-au strâns în câțiva ani și construcția a devenit unul dintre motivele pentru care Bucureștiul a primit supra-numele de Micul Paris. Nu era singura construcție de acest tip din oraș la acea dată proiectată de un arhitect francez, sau inspirată de arhitectura pariziană. Tot pe Calea Victoriei, cu doar cațiva ani înainte, același Albert Galleron realizase splendida clădirea a Băncii Naționale a României, ca sediu al unei bănci private, care și-a declarat falimentul în ziua primirii notei de plată pentru somptuosul imobil.
Un alt francez, Paul Gottereau, proiectase magnificul Palat al Casei de Economii și Consemnațiuni (CEC), de peste drum de Muzeul de Istorie, dar și Biblioteca Centrală Universitară, sub numele de Fundația Carol I, la doar câteva zeci de metri de Ateneu și peste drum de Palatul Regal. Trecuseră doar câteva decenii de când trăsura îl adusese aici pentru prima dată pe Carol I, iar proaspătul rege, surprins de statura modestă a reședinței care îi fusese încredințată, întrebase vizitiul dacă nu cumva a greșit adresa. Cu ajutorul lui Gottereau, palatul regal avea să beneficieze și el de renovări și extinderi, care să-i dea totuși o înfățișare demnă de numele de palat regal. Domnia înțeleaptă a regelui Carol I și o generație de intelectuali patrioți, școliți în universitățile europene, transformaseră dramatic România dar și capitala cu ulițe prăfuite, sau în cel mai bun caz, podite cu bârne de lemn.
Clădirile impresionante ca statură (Palatul telefoanelor, cu alura sa de zgârie nor timpuriu), Cercul Militar Național (arhitect Dumitru Maimarolu), Hotelul Athenee Palace (arhitect Theophile Bradeau), o clădire mai mică dar asemănătoare cu sediul CEC – Ministerul Agriculturii (arhitect Louis Blanc), aflat aproape de Piața Universității și de clădirea mai puțin reușită a Teatrului National, Universitatea din București și alte câteva construcții făcuseră din București un oraș cu alură cosmopolită, francofilă, ușor eclectică cu accente de modernism care îl aduceau la nivelul capitalelor de prestigiu de pe continent.
Proiectul Ateneului român a fost realizat de arhitectul francez Albert Galleron împreună cu românii Grigore Cerchez, Constantin Olanescu, Ion Mincu, Ion Gr. Cantacuzino. Stilul clădirii e neoclasic, dar în ea se regăsesc elementele eclectismului și ale arhitecturii franceze de sex XIX.
Daca utilitatea de bază a ateneului e cea de sală de concerte, el are și o funcție simbolică, aceea de a reprezenta măreția moștenirii culturale a românilor și de a evoca trecutul glorios al unor personalități istorice marcante. Atât în sală, cât și la exterior se regăsesc numele și reprezentările personalităților pe care epoca le-a reținut ca memorabile, împreună cu numele artelor și domeniilor științifice. Sub frontonul triunghiular sprijinit pe șase coloane ionice maiestuoase se află portretele în mozaic a cinci domnitori: Neagoe Basarab, Alexandru cel Bun, Vasile Lupu, Carol I și Matei Basarab. Mozaicul aurit amintește moștenirea bizantină a țării și sugerează un adevărat cult al figurilor dinastice.
Filarmonica a ținut concerte aici fără întrerupere, din 1888, dar ateneul a mai găzduit conferințe, expoziții de pictură, simpozioane.
Pare greu de crezut astăzi, când locul e considerat ultra-central și e înțesat cu clădiri istorice, dar la finele secolului XIX, fosta livadă a familiei Văcărescu era doar un maidan, socotit prea la periferie, pentru o construcție de așa însemnătate. Aici funcționase o vreme un circ american, care dăduse faliment înainte să apuce să ridice o clădire propriu-zisă. Probabil că instituția de divertisment era completată cu un cort, dar ca structură construită nu exista decât fundația și un zid circular de 1-2 m. Proiectul Ateneului a ținut cont de datele existente și a preluat forma rotundă a fostului manej, în care se prezentau numere de dresură de cai. Aripile din spate au fost adăugate mai târziu în proiect, reprezentând o suplimentare de săli expoziționale și administrative.
Deși forma circulară e considerată ideală estetic și acustic pentru sala de concerte, și a fost păstrată pentru sala mare a Ateneului, e de remarcat că pe conturul fostului circ, nu se află sala principală ci holul principal, cu scări monumentale. Această soluție, care impresionează încă de la intrare vizitatorul a fost printre ideile lui Albert Galleron, apreciate de cei ce au văzut planurile înainte de cei ce au revăzut planurile înainte de execuție. Între ei s-au numărat nu doar cei mai mari arhitecți români (inclusiv Ion Mincu), dar și francezul Charles Garnier, creatorul impresionantelor Opere din Paris și Monte Carlo.
La intrarea în clădirea înaltă de 41 m, spectatorul e întâmpinat de un hol maiestuos cu 12 coloane de marmură de Carrara, din care urcă patru scări monumentale în spirală și o scară de onoare. Bustul lui George Enescu, cel care s-a urcat la pupitrul filarmonicii încă de la vârsta de 17 ani și din inițiativa căruia s-a lansat colecta pentru cumpărarea unei orgi de concert, tronează în centrul primului nivel intermediar al scării de onoare.
Sala de concert are o capacitate de aproape 800 de locuri sub o cupolă cu o înălțime de 16 metri și un diametru de 28,5 m.
Cupola e decorată cu stucaturi vegetale și zoomorfe poleite cu aur și inscripții ale mai multor personalități culturale.
Regele Carol ISub cupolă, de jur împrejurul sălii, se derulează o frescă de 3 m înălțime și 75 m lungime, pictată de Costin Petrescu și care reproduce scene exemplare din istoria românilor, de la cucerirea Daciei de către âmpăratul Traian, la domnia lui Stefan cel Mare, unirea lui Mihai Viteazul, domnia lui Cuza, războiul de independență și perioada regală de sub Carol I și Ferdinand. Fresca a fost adaugată ulterior, în perioada interbelică, sub Carol al II-lea, având același rol exemplar pe care il avea reprezentarea scenelor biblice pe pereții biseriocilor pentru țăranii neștiutori de carte.
Scena intrării lui Mihai Viteazul în Alba Iulia e pictată de un elev al lui Costin Petrescu, Zian, cel care avea să devină marele duhovnic Arsenie Boca, aureolat de ani lungi în închisorile comuniste și de o faimă ce îi va aduce supranumele de Sfântul Ardealului. Dacă Biserica Ortodoxă va definitiva procedurile de canonizare a sa, am putea avea una din rarele fresce cu subiect laic, pictate de un sfânt.
Petru RareșÎntregul proiect de strângere de fonduri ar fi fost imposibil fără efortul și entuziasmul uriaș al societății Ateneul Român, condusă de Constantin Esarcu, unul dintre marii donatori, pentru care Albert Galleron a proiectat și o vilă impresionantă în București, de asemenea donată prin testament.
Aici au concertat: George Enescu, Sergiu Celibidache, Ionel Perlea, Herbert von Karajan, Dinu Lipatti, Arthur Rubinstein, Pablo Casals, Erich Kleiber, David Oistrah, Igor Strawinsky, Richard Strauss.
În fața Ateneului Român, în micul parc frumos amenajat, se află și cea mai cunoscută reprezentare sculpturală a lui Mihai Eminescu. Statuia unui Eminescu aproape zeificat îi aparține sculptorului Gheorghe Anghel, același care realizase și bustul lui George Enescu, din interiorul Ateneului.
Dacă proporțiile și frumusețea construcției nu au atras niciodată critici din partea bucureștenilor sau a vizitatorilor, fresca istorico-didactică de la interior și statuia lui Eminescu au făcut obiectul mai multor comentarii ironice din partea adepților demitizării istoriei naționale, după 1989. Reprezentarea idilică a etnogenezei românești, cu un soldat roman care se întâlnește cu o tânără de origine dacă și selecția figurilor istorice reprezentate în timpul unor acțiuni memorabile (semnarea reformei agrare de către Cuza, înconjurat de țărani, sau pătrunderea în Alba Iulia a lui Ferdinand călare) a fost comentată de istoricul Lucian Boia în două dintre cărțile sale.
Despre statuia lui Eminescu de la Ateneu, T. O. Bobe a scris un text sarcastic antologic in revista Dilema, în care remarca zeificarea ”poetului național” în mentalul românesc: ”Mă întreb cum să nu râzi în fața unui Eminescu nud și cum să nu-ți închipui instantaneu figurile altor scriitori în aceeași ipostază. Gândiți-vă la Maiorescu având un stergar în jurul șoldurilor, la Caragiale camuflându-și Doamne iartă-mă cu pălăria, la Hortensia Papadat-Bengescu în costum de baie, la Sadoveanu cu șuncile revărsate peste șnurul boxerilor. Și totuși, în fața Ateneului nimeni nu hohotește”.
Sursa: webphoto.ro
