Laurențiu Barbu
Bucureştii au avut o tradiţie mai puţin cunoscută, care nu ţine de cultura populară de această dată, ci de cea urbană, de după 1840: balurile. De sezon, clasice sau nonconformiste (cu măşti), în casele boierilor sau în incita teatrelor sau a sălilor special amenajate, balurile erau fastuoase, rafinate, pregătite din timp şi aşteptate cu emoţii de lumea bună a capitalei.
„Balurile bucureştene erau împărţite după nivelurile de importanţă. De exemplu, după Postul Paştelui, primul bal se ţinea în casa familiei Şuţu, era primul bal al sezonului. Ei erau mai liberali spre deosebire de alte familii boiereşti, acceptau şi persoane politice, artistice, nu neapărat de viţă nobilă. Nimic nu era întâmplător, se trimiteau invitaţii din timp. Ulterior a apărut acel Almanach de High Life, scos de cronicarul monden Claymoor, pe numele real Mişu Văcărescu. Publicist la ziarul «L’Independance roumaine», Claymoor era cel care publica cronica acestor evenimente, descria vestimentaţia doamnelor, atmosfera de la bal, muzica. În acel almanah apărea o listă a păturii mondene, cu adresele lor, cu ziua în care primesc invitaţi şi aşa mai departe”, spune istoricul Cezara Mucenic.
Aşadar, un adevărat cult al balurilor în care nimic nu era lăsat la voia întâmplării, societatea fiind interesată de toate detaliile acestor petreceri, mai ales membrii acesteia care nu aveau acces în sălile de bal şi care, prin intermediul cronicilor, puteau astfel „trage cu ochiul” şi „gusta” puţin din fastul ceremonios al nobilimii şi burgezimii.
Balurile erau prilej de socializare, tinerele fete erau prezentate în lume, se puneau la cale alianţe, se legau iubiri sau se năşteau duşmănii. Toalete doamnelor erau cu grijă alese şi asortate cu cele mai scumpe bijuterii, contribuind astfel la strălucirea acestor ocazii perfecte pentru afirmare socială. De fapt, aceste doamne au jucat un rol important la „modernizarea” societăţii româneşti.
Moda balurilor a fost adusă în România odată cu armatele de ocupaţie (în special ruseşti), fiind importante din mai multe puncte de vedere: economic – şi Constantin Bacalbașa scria în „Bucureștii de altădată” că „înflorea viața de petreceri și de afaceri, ce se dezvoltau zilnic sub influența potopului de ruble rusești”; cultural – prin promovarea limbii franceze (paradoxal, tot datorită ruşilor, care se europenizaseră) şi schimbarea modei (după 1840, bărbaţii voiau să facă parte din elita elegantă a oraşului numită şi „Lions de Bucarest”, iar femeile adoptă şi ele eleganţa vestică); social – prin preluarea de modele occidentale de atitudine şi etichetă – cobza şi ţambalul fiind schimbate cu pianul -, dar şi prin reflectarea statutului social în măreţia şi somptuozitatea balurilor organizate (bucureştenii de vază, dacă nu aveau unde organiza balurile, comandau construirea de săli a căror unică destinaţie erau balurile).
Desigur, cel mai mare bal era cel de la Palatul Domnesc, care se ținea pe 1 ianuarie. Aici nu era invitată decât o anume parte a societăţii, iar codul vestimentar era unul precis stabilit şi obligatoriu de urmat. De asemenea, atitudinea, vocabularul, manierele făceau parte din codul nescris, inerent unor astfel de manifestări ale elitelor.
Între 1840 şi al doilea război mondial, balurile deveniseră tradiţie în Bucureşti. Cele organizate de Oteteleșanu sau Bibescu erau printre cele mai strălucitoare. Mai multe palate din Bucureşti erau cunoscute ca gazde perfecte ale celor mai mari petreceri de acest fel – Palatul Șutu, Palatul Știrbey, Palatul Cesianu, Palatul Cantacuzino de pe Calea Victoriei.
Unul dintre balurile care avea să rămână de pomină a fost balul mascat de inspirație franceză dat la 1881 la palatul prinţului George Bibescu.
“Împrumut penei lui Claymooor din l’Independance Roumaine din anul 1881 amănuntele unui mare bal dat de către prinţul Gheorghe Bibescu, de curând venit în ţară. A fost un bal costumat care a făcut senzaţie şi despre care s-a vorbit mult în saloanele bucureştene. Costumul francez predomină, fireşte. Prinţul Bibescu, în ducele de Marly, costum Ludovic XI, Grigore Cantacuzino (Grigri), în Cromwell, Emanuel Băleanu, în Don Juan, Nicolae Cerkez, în Jean de Nivelle, Grigore Cerkez, în Cigogniac din Capitaine Fracasse, prinţul Ferdinand Ghica în patrician din Veneţia, Mihail Marghiloman, în Pompoinet din La fille de M-me Angot, Alexandru Marghiloman, marchiz Ludovic XV etc.etc. Doamnele, una mai răpitoare decât alta, – aşa ne spune Claymoor – Natalia Suţu în domesticitoare, trăgând după ea un urs lănţuit, prinţesa Bibescu în ţărancă din Mans, prinţesa Ferdinand Ghica în nebună, prinţesa Maria Ştirbey în noapte de toamnă, marchiza D’Aubespine Sully în buchetiera din Piaţa Inocenţilor etc.etc. Şi în mijlocul tuturor acestor splendori occidentale şi orientale, un singur costum naţional românesc: doamna Olga Mavrogheni, marea doamnă de onoare a doamnei Elisabeta. Delicată atenţiune şi lecţiune severă pentru toată lumea această lume de sus care, cucerită de mândreţele civilizaţiunilor mai înaintate, uită, în viaţa de toate zilele, şi graiul, şi portul românesc. De altfel, dacă portul naţional a fost introdus mai târziu la balurile şi solemnităţile noastre, datorim aceasta iniţiativei stăruitoare a Doamnei de pe tron. O germană învaţă pe femeile române ca să-şi cinstească şi să-şi iubească neamul!… Un bal ca acela dat de prinţesa şi prinţul Bibescu nu mai e cu putinţă astăzi. Acea lume de prinţi, acea atmosferă aristocratică a murit. Şi a murit pentru totdeauna.” (Constantin Bacalbaşa “Bucureştii de altădată – 1878-1884”, anul 1881, colecţia Vintage, editura Humanitas, 2014.)
Balurile se organizau între lunile ianuarie şi februarie şi erau programate astfel încât să nu se suprapună unele cu celelalte. Invitaţiile să făceau cu două săptămâni înainte și, tot înainte, cavalerii îşi „rezervau” dansuri pe care doamnele şi le notau în mici carneţele cu coperţi de argint, mătase sau aur. Odată ajunşi la bal, invitaţii erau anunţaţi de către uşieri. Balul propriu-zis era deschis de către gazdă şi soţia sa (sau de către un invitat de seamă şi o doamnă celebră – sau, mai puţin celebră, dacă era vorba de vreo amantă), urmând ca seara să continue cu cele mai cunoscute valsuri ale vremii, în timp ce femeile în vârstă ocupau locuri pe marginea sălii, de acolo de unde observau totul. La 12 noaptea, urmau artificiile şi se servea mâncarea – alt prilej de fală pentru gazde.
Sursa: www.catchy.ro
