Banca pentru alimente este o instituție non guvernamentală înființată în România de către Gabriel Sescu. A apărut la noi abia în 2016, deși principalele țări europene au adoptat acest model la începutul anilor ’90, cu scopul de a lupta împotriva risipei alimentare.

După ce a lucrat mai bine de 20 de ani într-un ONG, Gabriel Sescu a realizat că avem nevoie și noi de un program împotriva risipei alimentare, mai ales după ce a văzut că Ungaria, o țară de două ori mai mică decât România, reușește să colecteze anual 11 mii de tone de alimente care, dacă nu ar exista Banca pentru alimente, ar ajunge la gunoi.

Modelul este simplu: Gabriel Sescu încheie contracte cu companiile ce ar urma să arunce mâncarea, colectează marfa sub formă de sponsorizare, iar apoi o distribuie către acele asociații ce derulează programe sociale adresate oamenilor care chiar au nevoie de mâncare. În 2016 când le-a prezentat prietenilor și membrilor familiei sale ideea de a înființa și în România o astfel de organizație, toți i-au spus că e nebun. Nu s-a lăsat descumpănit, a muncit doi ani de zile cu bani de acasă și a pus pe picioare acest sistem de care astăzi beneficiază peste 20 de mii de suflete.

Înainte de a vă spune povestea lui și a modului în care a înființat banca pentru alimente, am să vă prezint câteva cifre. Sunt cifre ale situației noastre, cifre care ar trebui să ne facă să ne gândim de două ori atunci când cumpărăm foarte multă mâncare, pe care mai apoi o aruncăm.

  • În România sunt 6000 de tone pe zi (2,2 milioane de tone pe an) de alimente bune de consum aruncate.
  • O treime din populația României (7 milioane de oameni) se află în pragul sărăciei.
  • 66% dintre familiile din mediul rural nu își pot asigura hrana zilnică.
  • 50% dintre copiii din mediul rural se află în risc de sărăcie extremă.

Motto-ul după care se ghidează Gabriel Sescu atunci când se gândește la motivul pentru care se ocupă de Banca pentru alimente, este reprezentat de fapt de vorbele Maicii Tereza: „Pământul are resurse pentru toți locuitorii, nu are pentru mofturi”.

De unde ați luat acest model de bancă pentru alimente?

Modelul de bancă pentru alimente a fost „inventat” acum vreo 40 și ceva de ani în SUA, apoi a fost preluat în Europa. Primii europeni care au adoptat modelul au fost francezii, drept pentru care Federația Europeană a Băncilor pentru Alimente a avut sediul la Paris până anul trecut. În momentul de față sunt 24 de țări membre, plus încă cinci țări care sunt în curs de recunoaștere, printre care Malta, Slovenia, Albania, Macedonia și România. Noi suntem ultimii care am intrat în acest grup, iar eu încerc să aduc lucrurile în România la nivelul la care se întâmplă în celelalte țări.

Gabriel Sescu, cel care a creat Banca pentru alimente în România

Ce presupune Banca pentru alimente?

Presupune un depozit, mașini cu instalații frigorifice pentru siguranța alimentelor, și personal. Activitatea este permanentă și presupune mai multe tipuri de colectare: merge banca și colectează acolo unde sunt cantități mai mici sau trimite compania cantitățile foarte mari la depozitul băncii. Noi mergem și pe zona de risipă alimentară, adică luăm și alimente cu termen scurt de valabilitate pentru că le distribuim repede către cei care au nevoie. Imaginați-vă, cine mai cumpără moși crăciun din ciocolată după 6 ianuarie? Compania care îi produce nu-i mai poate ține în stoc, așa că ni-i dă nouă.

Cât e de mare depozitul?

Acum avem un depozit de 450 de metri pătrați, cu spațiu de congelare pentru înghețată, legume congelate, produse de patiserie, etc. Sunt multe produse etichetate greșit pe care producătorul nu le mai poate vinde și ne sună pe noi: „Știți, avem și noi două tone de aripi de pui. Sunt în termen de garanție, dar am greșit etichetarea. Luați astfel de produse?”. Normal, că e hrană.

Care e diferența între Banca pentru alimente și cea a Crucii Roșii?

Acum 20 de ani, Crucea Roșie a făcut un proiect la inițiativa doamnei Margareta Pâslaru, un proiect care se bazează pe o felie din întreaga pizza care ar trebui să fie o bancă de alimente. Ei nu merg pe risipă alimentară, nu iau stocuri, nu iau produse perisabile, ei doar fac acea colectă în magazine prin care orice persoană fizică poate să lase o pungă de mălai, de făină, de paste, etc. Cu produsele colectate, ei fac activități în cadrul proiectelor lor. Noi ca bancă pentru alimente nu avem voie să avem proiectul nostru, nu avem voie să consumăm nimic din ceea ce colectăm, tot ceea ce primim, trebuie să dăm mai departe.

Care e fluxul? Cum merg lucrurile la Banca pentru alimente?

Actualmente, noi avem contract cu peste 30 de companii. Ce înseamnă asta? Un contract cadru prin care noi ne angajăm să preluăm produse atunci când ei ne oferă, în măsura în care suntem conștienți că putem să distribuim. Nu mutăm risipa de la ei la noi pentru că e imoral.

Sunt companii care ne dau de două ori pe an, sau care ne dau produse de două ori pe săptămână.

Momentul colectării la Banca pentru alimente

Ce faceți cu produsele?

Noi avem propriul sistem de gestiune, tot ce intră în depozit este înregistrat și dacă au intrat 100 de mere, ies de la noi tot 100 de mere. Dacă un măr s-a stricat la noi, facem proces verbal de constatare, ca într-o companie. Diferența este că noi nu percepem bani: luăm gratis și dăm gratis. Cui dăm? Avem peste 100 de ONG-uri pe care le-am vizitat personal ca să mă asigur că sunt ONG, că au un program social și că au beneficiari concreți într-un program care presupune o componentă alimentară: un afterschool, un centru de zi pentru copii, un cămin pentru bătrâni, un centru pentru persoane cu dizabilități, un centru pentru copii abandonați, etc.

Dumneavoastră le livrați?

De livrare nu ne ocupăm pentru că sunt costuri foarte mari, bani pe care nu reușim să-i acoperim. Și atunci, ONG-urile, pentru că tot primesc gratuit produsele, sunt chemate și programate să ridice marfa. În funcție de activitate și de numărul de beneficiari ai asociației, facem triajul mărfii. De exemplu, pentru un afterschool nu o să dau roșii coapte, acelea se duc la ciorbă și la felul doi, la o cantină. Sau, undeva prin Buzău este un preot care are grijă de 100 și ceva de bătrâni. Pe dumnealui îl chem doar când e cantitate mare de marfă, nu o să-l chem să-i dau ceva ce nu ar ajunge tuturor bătrânilor.

Ce facem în situația în care oamenii cumpără foarte mult din magazin și apoi aruncă?

Noi nu preluăm decât de la persoane juridice, nu am avea altfel cum. În cazul persoanelor fizice este foarte greu deoarece există o responsabilitate legată de cum a fost gătit, unde a fost depozitat, etc. Prin munca pe care o facem asigurăm ceea ce se cheamă transabilitatea produsului.

Când ați început acest proiect?

Eu de profesie sunt asistent social și lucrez ca asistent social cu carte de muncă din 1998. În timpul facultății am făcut voluntariat într-o organizație în care am rămas apoi angajat aproape 20 de ani. Am lucrat în asociația respectivă de la voluntar până la director adjunct. La un moment dat, prin 2015, la 40 și ceva de ani, am trecut prin niște frecușuri și mi-am zis: „Ce pot să fac eu mai mult și mai bine și să nu mă împiedic în birocrație, formalități în ritualuri?”. Lucrând în ONG, văzând cum e în afară, am spus: „Așa ceva nu se întâmplă în România”.

Așa că am scris la Federația Europeană a Băncilor pentru Alimente și m-am interesat asupra situației din România. Răspunsul lor a fost: „În România, în ultimii 10 ani, s-au interesat X, Y, Z, o listă cu cinci organizații. Nu avem răspunsul de la nici unul. Rugămintea noastră, dacă vă interesează, este să mergeți să vorbiți cu fiecare și să vedeți dacă au făcut deja. Dacă nu, spuneți-ne”. M-am dus și am discutat cu fiecare, am aflat că singurii care au făcut ceva au fost cei de la Crucea Roșie, dar era un ceva din ceea ce trebuia.

Cu ajutorul cuiva am fost în Italia, am stat o săptămână, am văzut cum se face, de la portar, până la director, de la stat în hală și lucrat cu voluntarii și până la evidențele contabile.

Asta era în ce an?

În 2016, în prima jumătate a anului.  M-am întors, am discutat cu câțiva prieteni, le-am povestit ce vreau să fac și toți mi-au spus: „Ești nebun!”. I-am strâns pe toți și le-am zis: „Nu vă costă nimic să fiți membri fondatori. Dar tu te pricepi la IT și poți să mă ajuți cu site-ul, tu lucrezi pe zona financiară și poți să mă ajuți cu nu știu ce, tu lucrezi în marketing și mă poți ajuta cu promovarea… E vorba de o oră pe săptămână din timpul vostru. E chiar așa mult?”.

Și câți s-au băgat?

Am plecat la drum cu 15 și, până la urmă, când a trebuit să constituim asociația, am rămas opt.

Dar cât a durat până ați convins prima companie să doneze?

Am făcut o conferință la Camera de Comerț și Industrie la care am invitat și producători, și retaileri, și asociații care lucrau în zona aceasta, și autorități. Întâmplarea a făcut că lucrurile s-au suprapus peste votarea legii din Parlament, care spunea că toate companiile sunt obligate să doneze și să nu mai arunce. Numai că legea aceasta a fost modificată și companiile acum nu mai sunt obligate, pot să doneze, iar ceea ce e mai grav, produsele expirate se aruncă la gunoi. Legea inițială spunea că produsele care expiră în 2-3 zile, pot fi donate către animale, așa că noi ne gândiserăm să le ducem la adăposturile de căței. Acum, conform legii noi, nu mai avem voie, ca și cum cățelul acela luat de pe stradă nu ar fi lins trotuarele și nu s-ar fi bucurat de un produs care a expirat ieri.

Din toți cei veniți la conferință, au fost companii care au acceptat pe loc să încheie contract?

Nu, dar nici nu ne-am propus asta. Pentru că eu nu mai lucram în altă parte, mi-am asumat rolul ca după conferință să încep să mișc lucrurile. Am lucrat doi ani pe nimic de mi-am pus toată familia și toți prietenii în cap: „E nebunie, tu nu vezi că nu merge? Doi ani nu ai câștigat nici un leu, ai împrumutat bani, ai familie, ai obligații…”.

După conferință, un an de zile am început să bat pe la ușile companiilor, am participat la toate conferințele și am luat la rând ONG-urile. Am făcut ceea ce se cheamă un business plan, dar nu pentru business, ci un plan de funcționare.

Care a fost prima companie cu care ați încheiat contract?

O companie din Ploiești ce lucrează pe sustenabilitate. Ei pun la dispoziție mijloace prin care să se facă un transport de marfă cu costuri mai mici. Următorii au fost LIDL România care au fost la eveniment și care au linie de CSR.

La început preluam produsele dimineața și până seara le livram pentru că erau foarte puține.

În primul an am colectat 57 de tone de alimente, în 2018 am colectat 212 tone, iar anul acesta depășim 750 de tone. Ținta noastră pentru acest an a fost să strângem maxim 400 de tone.

Câți oameni mănâncă zilnic de la dumneavoastră?

E greu de spus zilnic, dar pot să vă spun că cele peste 100 de ONG-uri cu care noi avem contract, au în programele lor peste 20 de mii de beneficiari. De ce spun că nu zilnic, pentru că noi nu avem predictibilitate, adică eu nu știu cine sună mâine și ce-mi oferă.

Am văzut că aveți sedii și în Cluj și în Roman…

Eu mi-am asumat acest rol și vreau să-l duc până la capăt. Mi-am dat seama că dacă tot m-au făcut toți nebun, ce mai contează dacă îmi mai spune unul sau doi. Doresc ca seara când mă duc la culcare să știu că am mai făcut ceva. Am o hartă care m-a motivat pe mine. Pe această hartă statele membre sunt colorate cu verde, iar proiectele asociate sunt cu portocaliu. În dreptul României nu era nici o culoare. Imaginați-vă care e diferența între Polonia care are bancă pentru alimente din 1993, Grecia care are din 1995 și Ungaria care are de prin 2000. Ungaria, anul trecut a colectat 11 mii de tone. Azi eu spun așa: cantitatea asta există în România pentru că dacă cei din Ungaria care sunt jumătate din România au colectat-o, noi vrem ca în cinci ani de zile să o găsim și să o preluăm. Și ca să facem lucrul acesta, nu putem doar din București, ci din toată țara. Așa că am căutat să găsesc persoane în orașele mari din România, care sunt dispuse să facă asta. Așa că încercăm să deschidem 9-10 bănci regionale, iar fiecare bancă să colecteze din zona sa, astfel încât să existe o distanță cât mai scurtă de la marfă până în depozit. Primul pas a fost Cluj, al doilea a fost Roman, al treilea Brașov și urmează Oradea și Timișoara.

Să ne uităm puțin și în „cămara” dumneavoastră… Ați trăit în comunism unde nu se făcea risipă…

Unde nu aveai ce mânca. Sunt crescut într-un sat, la zece kilometri de Roman și m-a prins revoluția elev într-un liceu de industrie alimentară. Dădusem la seminarul teologic și nu intrasem că erau 15 locuri și peste 300 de candidați. Știu ce înseamnă foamete, știu ce înseamnă industria alimentară pentru că am făcut practică în fabrica de zahăr și dulciuri de la Roman. După Revoluție am intrat și la seminar. Apoi am venit în București și am făcut Asistență socială și teologie.

Ce erau părinții dumneavoastră?

Erau oameni simpli, cu liceu, tata lucra în uzină la fabrica de țevi, iar mama lucra la agenția CEC din sat.

Mai aveți frați?

Mai am trei surori, una trăiește în Italia, una în Spania și una a rămas mai aproape de casă.

Adică vă băteați pe dulciuri când erați mici…

Daaa. A doua zi de Crăciun bomboanele din pom erau cu dopuri de sticlă, nu cu ciocolată. Mâncam bomboanele și înveleam în ambalaj dopuri de plută pe care le strângeam din timpul anului.

Soția dumneavoastră cu ce se ocupă?

Pe soția mea am cunoscut-o în timpul facultății, e profesoară de română la o școală din București. Avem împreună patru copii…

Gabriel Sescu și familia sa

Patru?

Da, e o poveste frumoasă. Ne-am căsătorit în 2000 și în primăvara lui 2001 ea a rămas însărcinată, ne-am dus la un cabinet medical și când a intrat la ecograf am văzut că vom avea gemeni. Azi, băieții au 18 ani, sunt elevi la liceul Ktretzulescu.  Copiii s-au născut prematuri și au o poveste pe care o voi scrie într-o carte atunci când voi avea timp. Sunt copii născuți la 6 luni și jumătate cu greutatea de 1 kg. Nu a fost ușor să mă întrebe un medic: „Pe care vrei să-l păstrezi că nu am aparate pentru amândoi?”. Abia la 3 luni de zile am reușit să-i ducem acasă, dar e o poveste cu final fericit. Unul dintre ei putea să fie orb pentru că avea retinopatie. La vârsta de o lună și la greutatea de 1,5 kilograme l-am cărat cu incubatorul în mașina personală de la maternitate la Spitalul de ochi și a fost operat cu laserul de către un medic care se întorsese din America și se afla la a cincea operație. Medicul acela m-a impresionat foarte tare pentru că și-a făcut o cruce mare și a spus: „Eu doar umblu cu ustensilele, altcineva lucrează”. Copilul nu a purtat ochelari până la 18 ani și povestea a fost un miracol.

Al treilea copil a venit după trei ani și a fost tot băiat. După această naștere, medicul ne-a spus, din cauză că fuseseră două cezariene: „Gata, nu mai aveți voie!”. Eu am zis: „Cum așa? Vrem și noi o fetiță”. Iar el ca să scape de noi a zis că să mai așteptăm vreo zece ani. Ne-am dus la el după 11 ani și s-a crucit.

Spuneți-mi că al patrulea e fată!

Până la cinci luni, în toate ecografiile a fost numai băiat, abia la cea tridimensională am aflat că e fată. S-a născut o fetiță care e păpușa celor trei băieți. Ea are acum 4 ani.

V-am spus povestea aceasta ca să vă dați seama de ce miracole am avut parte în viață și care sunt motivațiile care m-au împins să fac ce fac azi.

De ce faceți ce faceți azi?

V-aș răspunde în felul următor: fiecare dintre noi, la un moment dat, o să ajungă la poartă la Sfântul Petru și va fi întrebat „Ce ai făcut?”. Eu nu aș putea spune că am avut un serviciu de la 8 – 4, m-am plimbat cu bicicleta și am venit acasă.

Cineva trebuia să facă lucrul acesta, iar eu m-am simțit în stare să-l fac. Pornind de la faptul că eu am primit ceva în viață, încerc să întorc lucrurile.

Românul probabil se gândește la ce câștig eu din asta. Eu încă am datorii pe care le-am făcut ca să pornesc lucrurile și pe care le plătesc încet, încet dintr-un salariu mic. Fac un lucru care îmi place, lucrez cu oameni și, ca o chestiune de orgoliu, nu e simplu să câștigi mai puțin decât soția și să lucrezi multe ore pe zi, oricând e nevoie.

Băieții cei mari ai lui Gabriel Sescu, voluntari cu acte în regulă

Când o să ajungă România să fie colorată pe hartă?

Astăzi România deja e colorată în portocaliu. Noi ne-am propus ca în cinci ani să ajungem verzi.


Sursa:

...

Voi ce părere aveți?
Vă invităm să comentați mai jos.

Articole recomandate!