Laurențiu Barbu
Călușul oltenesc este una din variantele numeroase ale obiceiului străvechi al românilor, numit căluș.
Este un obicei extrem de complex, implicând o societate fraternală a călușarilor, care sunt atât membri ai acestei societăți precum și participanții la faimosul dans omonim, călușul.
Obiceiul Călușului cuprinde astăzi aspecte ale credinței în existența Rusaliilor (spirite rele feminine) și ale cultului unui străvechi zeu cabalin, acest fapt reieșind din numele obiceiului: Căluș, Călușari, Căluț sau Călucean.
Unele piese poartă și ele denumiri adecvate cum ar fi căluș sau cal, dansul propriu-zis imitând și el, de altfel, tropăiturile acestui animal.
Totodată, este și un prilej de venerare a strămoșilor, în sâmbăta de dinaintea Rusaliilor, fiind cunoscută și sub denumirea de Moșii de vară. Ceremonialul Călușului este complex și ascunde taine care cu greu mai pot fi deslușite în zilele noastre.
În sâmbăta de dinaintea Rusaliilor, sau chiar de Rusalii, dis-de-dimineață, Călușarii, însoțiți de lăutari, se duc într-un loc tainic din moșia satului. Se îmbracă în straie obișnuite, dar au cu ei și costumele și bețele specifice, cu excepția ,,Mutului” care este personificarea Călușului (al zeului cal și protector al cailor). Vătaful duce și o prăjină de 4-5 metri, o năframă albă, panglici, ață roșie din care se va face steagul Călușarilor.
La taina cea mare a nașterii Călușului (Legatul Călușului) nu asistă decât Călușarii, lăutarii fiind îndepărtați de locul respectiv. Este momentul când se face ciocul Călușului dintr-un lemn răsucit sau cioplit, în forma unui cap și gât de cal.
Acesta se îmbracă într-o piele de iepure în care se pun diferite plante de leac, dar și niște ațe cu măsura Călușarilor. Aceștia depun jurământul de credință și sunt inițiați în noul rol prin săritul peste Căluș. Ei se salută zicând ,,Halai sa!” sau nechează precum caii, mestecă usturoi pentru a fi protejați împotriva spiritelor rele și mai ales a bolilor lăsate de hidoasele babe Rusalii.
Ceata se deplasează pe la casele oamenilor și începe un dans fascinant, care imită mișcările calului. Pe parcursul dansului, ciocul este purtat în traistă sau în brațe numai de către ,,Mut” sau Vătaf. Spectatorii nu îl pot privi decât pentru câteva momente în care li se arată capul scos din traistă.
Principalul protagonist al spectacolului este Mutul, care face tot felul de giumbușlucuri, merge în mâini, execută diferite acrobații, nu ascultă de vătaf, îi pedepsește simbolic pe cei care nu dansează bine, glumește cu cei din public. Călușarii colindă în acest mod tot satul până la apusul soarelui.
În unele zone, obiceiul se sfârșește marțea, când are loc spargerea Călușului. Călușarii se duc apoi și îngroapă ciocul într-un loc ascuns și abia peste un an îl mai scot la lumină, cu ocazia unui nou legământ.
Deși inițial s-a crezut că originea obiceiului se află în dansurile militare romaâne, ulterior specialiștii au căzut de acord că este vorba de un obicei de origine traco-getică.
Călușarii (bărbații cei mai agili și mai puternici din sat) au un rol important în cadrul comunității. Ei reiau în mod simbolic viața zeului cabalin și săvârșesc rituri de vindecare a persoanelor îmbolnăvite de Rusalii și de alungare a spiritelor rele.
La Craiova în Duminica Rusaliilor se organizează „Alaiul Căluşului Oltenesc”, manifestare la care sunt invitate cete de căluşari din judeţul Dolj sau din judeţele unde se mai performează acest dans ritualic.
