Când a fost compusă Mioriţa? Părerile sunt divergente, de la Nicolae Iorga, care spune că a fost creată de un singur anonim prin secolul al XVIII-lea, până la Dumitru Caracostea şi alţii, care o datează pe vremea dacilor.

Geneza Mioriţei este una din preocupările majore ale lui Adrian Fochi, în monumentala sa monografie şi antologie din 1964. El îi condamnă în bloc pe toţi cei ce susţin datarea Mioriţei pe vremea dacilor şi, în diferite capitole, face datări dintre care, cele mai clare ar putea fi acestea: „Mioriţa oglindeşte un stadiu destul de vechi în dezvoltarea conştiinţei sociale a poporului nostru” (pagina 420). „La baza Mioriţei stă un fapt real. Faptul s-a petrecut într-o epocă istorică relativ nouă” (pagina 544).

Mircea Eliade afirmă că românii au moştenit elemente de cultură de la populaţia locală pre-indoeuropeană. El precizează, fără a se referi la Mioriţa, că: „alte elemente culturale comune tuturor popoarelor balcanice par încă şi mai vechi decât moştenirea geto-tracă, prezentând o configuraţie pre-indoeuropeană” (De la Zalmoxis la Gengis-han, 1980, pag. 190).

În acest articol nu voi vorbi despre înţelegerea întunecoasă şi defăimătoare a Mioriţei de către unii cercetători anteriori, desigur bine intenţionaţi, dar prea grăbiţi. Nu voi vorbi nici de mesajul luminos al ciobanului, deja semnalat de către unii cercetători, dar neadmis de cei care i-au condamnat, ironizat sau ignorat. Câteva din rezultatele negative sau pozitive ale cercetărilor efectuate până acum le-am expus, bazându-mă pe metode de cercetare mai noi, pe unele definiţii din teoria literaturii şi pe teorii din ştiinţa religiilor, în cartea Mioriţa – Izvorul nemuririi, editura Alcor Edimpex, Bucureşti, 2016. În acest articol fac doar rezumatul metodelor pe care le-am folosit pentru datarea variantelor.

Analiza mea confirmă mai multe concluzii anterioare, cum ar fi aceea a lui Dumitru Caracostea că legea, despre care se vorbeşte în numeroase variante ale Mioriţei, nu are de a face cu justiţia. Dicţionarele ne arată că sensul juridic al cuvântului lege este neologistic, iar în literatura veche şi la toţi scriitorii noştri, de la Coresi până la Eminescu, Sadoveanu, Arghezi şi Dan Deşliu, iar mai cu seamă în cultura populară orală, lege are un sens exclusiv religios. Legea ciobanilor din Mioriţa nu poate fi o lege juridică, ci religioasă, iar uciderea nu poate avea alte cauze şi scopuri decât religioase.

În variantele Mioriţei nu este vorba de un omor înfăptuit sau care să fie efectuat ca în Baltagul lui Sadoveanu. Cum să fie necesar ca doi ciobani să îl ucidă cu nouă topoare şi cu bolovani de moară, sau cu altă multiutudine de securi şi de topoare sau alte arme, aşa cum spun variantele? Procedura şi conversaţia calmă, ba chiar duioasă dintre ucigaşi şi cel ce urma să fie ucis, din sumedenie de variante, nu seamănă prin nimic cu crimele comise de ciobani în documentele juridice invocate de către unii cercetători, care fac greşeli metodologice. Caracostea a arătat că Mioriţa nu poate fi datată pe baza unor documente scrise după descoperirea şi publicarea ei. Alţii o datează pornind de la alte documente mai vechi, ce nu pornesc de la Mioriţa şi nici Mioriţa nu porneşte de la ele.

Cu ajutorul unor teoreticieni străini, neimplicaţi în disputele noastre fratricide, confirm concluziile cercetătorilor români care au afirmat că baciul din Mioriţa nu poate fi victima unei crime sau al unui sacrificiu sângeros, ci este un ales, un erou într-o reprezentaţie rituală simbolică, cu funcţie liturgică precreştină, o acţiune paşnică şi repetabilă. Variantele care sunt colinde, deci sunt mai vechi şi mai bine păstrate, se repetă cu religiozitate de la o casă la alta, se repetă în fiecare an, iar în unele variante uciderea şi îngroparea se repetă simbolic de trei ori în aceeaşi zi, după poziţia soarelui.

Mult controversata alegorie a morţii şi nunţii cosmice este o eroare ştiinţifică, bazată pe o metodologie de cercetare învechită, iar adesea pe prejudecăţi şi confuzii de definiţii. Clarific totul cu citate din lucrări de referinţă ale unor savanţi români şi străini. Înţelegerea, poate nu chiar răuvoitoare dar în orice caz greşită, a morţii şi nunţii ciobanului, a dus la doctrina aberantă a pasivităţii şi resemnării ciobanului, ceea ce jigneşte demnitatea de român. Analiza mea înlătură fără drept de apel această absurditate susţinută cu tărie de câteva celebrităţi orbite de propria lor strălucire, prea ocupate cu alte lucrări importante şi care au citit Mioriţa în grabă, fără să-i acorde atenţia cuvenită. N-au avut timp să-şi verifice părerile cu ajutorul teoriilor la care ajunseseră colegii lor de breaslă, români sau străini, ce practicau o metodologie mai exigentă.

Sharan B. Merriam, profesoară emerită la Universitatea din Georgia – USA, în cărţile sale despre metodologia de cercetare, spune că toate textele, chiar şi cele întemeiate pe fantezie, sunt un produs al contextului istoric şi de aceea au o legătură cu realitatea. Sprijinindu-mă pe constatările ei, afirm că toate aspectele etnografice, economice şi religioase din variantele Mioriţei pot fi puse în legătură cu nivelul de dezvoltare a societăţii din vremea când au fost compuse versurile. La fel şi toate modificările sau adaosurile ulterioare din diferite variante adaptate oglindesc aspecte economice şi sociale din vremuri mai noi, cât şi o nouă înţelegere a problemei de filozofie a vieţii din variantele mai vechi şi mai apropiate de varianta primordială a Mioriţei, pe care unii cercetători au numit-o Urballade. Aşadar, creatorii de la început, cât şi cântăreţii care au venit cu adaosurile de mai târziu, au contribuit fiecare cu cuvinte ce exprimă elemente concrete sau abstracte din vremea lor.

Mai multe amănunte şi simboluri din variante îşi pot avea originea în vremurile pre-pastorale, în cultura vânătorilor, cum ar fi căciulile de urs din unele variante, unde ciobanii sunt păstrători ai unor simboluri şi atitudini moştenite din vremea vânătorilor arhaici. În multe variante ciobanii planifică sacrificiul ciobanului la ziua de Sf. Ilie, zi sfântă pentru ciobani, moştenită din religia vânătorilor, aşa după cum ştim din ancheta de folclor întreprinsă de Hasdeu. Acesta a notat că Sf. Ilie a fost mai întâi soldat înconjurat de arme, viteaz şi bun vânător, cioban la oi, fiu de oameni sărmani şi servitor la diavolul. Ciobanii în multe variante au suliţe, lănci, arcuri cu săgeţi, săbii, topoare, securi şi bâte, care sunt moştenite din cultura vânătorilor ce i-au precedat.

Eroul principal din Mioriţa poate să fi fost deja conturat în vremurile anterioare păstoritului. Aceasta rezultă cel mai clar din partitura ciobanului, rostită de un pui de căprioară, în colinda care zice că bărbaţii din familia căreia îi cântă colindătorii sunt plecaţi să vâneze un căprior, identificat cu ciobanul colindat. Căpriorul vrea să fie îngropat la stână, ceea ce poate însemna că face trecerea de la vânători la păstori. Elementele din cultura vânătorilor arhaici sunt bine integrate în toate variantele Mioriţei. Versurile referitoare la societatea şi cultura vânătorilor precumpănesc calitativ improvizaţiile şi adaptările la vremuri mai noi, din acele variante care prezintă evidente dovezi că sunt modificate şi şi-au pierdut autenticitatea.

Am să încerc o altă metodă de datare, pentru a verifica dacă Mioriţa poate avea rădăcinile în cultura indoeuropenilor. Uciderea ciobanului din Mioriţa nu corespunde cu sacrificiile religioase efectuate de indoeuropeni, prezentate de Bernard Sergent, în Les indoeuropéens. Histoire, langues, mythes, Payot, Paris, 1995. Trecem peste faptul că omorul din Mioriţa nu este înfăptuit.

Nici nunta ciobanului nu corespunde cu nunţile la indoeuropeni, descrise de Bernard Sergent. Aşadar omorârea, cât şi nunta ciobanului în cer sau pe munte, pot fi ritualuri religioase mai vechi decât cele aduse de indoeuropeni. Societatea şi divinităţile ciobanului sau ale mamei lui nu se pot încadra în structura tripartită a societăţii şi zeilor indoeuropeni (clarificată de Georges Dumézil înainte de al doilea Război Mondial), compusă din trei clase sociale: 1. conducătorii politici şi religioşi consideraţi nobili, 2. războinicii şi 3. producătorii de bunuri materiale. În niciuna din variantele Mioriţei nu se găseşte nimic din structura tripartită a societăţii şi a divinităţilor indoeuropene. Înseamnă că Mioriţa era deja definitiv structurată înaite de venirea indoeuropenilor.

Încă o încercare de datare. Divinităţile indoeuropene, despre care Marija Gimbutas (The Gods and Goddesses of Old Europe, 7000-3500 B. C. Myths, Legends, Cult Images, Berkeley-Thames and University of California Press, 1974) spune că au pătruns pe teritoriul României în neolitic, în mileniul al IV-lea î.Hr., nu apar în niciun fel, în nicio variantă a Mioriţei, nici chiar în cele alterate de elemente din vremuri mai noi. Divinităţile prezente în Mioriţa nu au cum să fie altfel, decât cu mult mai vechi ca ale indoeuropenilor studiaţi de Gimbutas şi deci anterioare neoliticului. Niciun fenomen social sau religios din Mioriţa nu corespunde culturii indoeuropenilor. Versurile cele mai bine realizate artistic din variante, şi care pot fi autentice, oglindesc o lume arhaică, anterioară venirii indoeuropenilor în spaţiul mioritic, anterioară neoliticului.

O altă metodă de datare, cu ajutorul altor teorii. Ciobanul spune mioarei cum să o identifice pe mama sa dintre alte femei de vârsta ei: ea are un brâu de lână, care poate fi un semn distinctiv al unei situaţii economice şi sociale superioare celorlalte femei. Din diferite variante, aflăm că mama poate vorbi cu unele divinităţi animiste, personificări ale unor fenomene naturale: Dunărea, Apşoara, Ceaţa, Sfânta Negurice, care uneori o cam ajută iar alteori nu prea, să îşi caute fiul (aşa cum, de fapt, îşi imaginează el că va fi căutat). Divinităţile ei vorbesc la fel ca orice femeie de la ţară şi sunt o oglindire a propriei sale personalităţi. Tot ce ştim despre mama ciobanului aflăm chiar din versurile spuse de personajul principal, ca despre ceva viitor şi eventual.

Cu sau fără ajutorul divinităţilor interpelate, ea se poate transforma într-un corb şi se deplasează anulând spaţiul şi timpul, la fel ca şamanii. Ea cunoaşte funcţia farmacologică şi magică a unor plante şi poate semăna busuioc în vatră, pentru a cunoaşte viitorul. Ea nu se duce să-l caute la munte, ca Vitoria Lipan, ci se duce să întrebe Dunărea. Ea se orientează mai bine în peisajul său lăuntric, cu credinţe religioase animiste, decât în cel geografic. Orientarea ei cognitivă şi interpretarea pe care o face asupra semnelor magice îi răsplătesc strădaniile şi sunt, funcţional, acceptabile în sistemul social în care trăieşte, chiar dacă împiedică dezvoltarea cunoştinţelor empirice raţionale.

Mama ciobanului are o competenţă religioasă şi socială remarcabilă în societatea contemporană cu ea, care a creat Mioriţa. Brâul de lână ca semn distinctiv şi demersurile ei cu caracter religios sau magic îi asigură o poziţie socială dominantă incontestabilă. Cu atât mai incontestabilă, cu cât fiul ei este cel mai destoinic şi mai bogat în turme. Din unele variante aflăm că ea este stăpâna oilor păscute de el. Ea poate fi o exponentă a epocii matriarhale, când femeile ordonau viaţa socială cu ajutorul unor norme şi reprezentări religioase, create de ele pentru a organiza şi controla totul în jurul lor, între cer şi pământ, ba chiar şi sub pământ, în lumea de dincolo.

Mama ciobanului şi divinităţile ei feminine nu au vreun echivalent masculin. Doar în câteva variante degradate, cu versuri şchioape de ritm şi de rimă, se zice ceva vag despre tatăl ciobanului, fără ca acesta să aibă vreo funcţie epică sau lirică. Aceste versuri nu sunt şlefuite artistic, sunt sporadice, nu sunt reluate de alţi cântăreţi în alte variante şi pot fi improvizaţii sau adaptări individuale târzii, pe lângă alte elemente stridente, adăugate în vremuri mai noi. Ele nu pot fi reprezentative pentru întreg materialul cercetat, dar ne sunt folositoare pentru a urmări procesul de creaţie colectivă peste generaţii, care uneori a ameliorat textul, iar alteori l-a degradat.

Absenţa unui echivalent masculin al mamei ciobanului în Mioriţa, cât şi absenţa unui echivalent masculin al divinităţilor ei feminine, se poate explica cu ajutorul concluziilor şi teoriei lui Louis Bouyer (în capitolul The Archaic Cult of the Mother Goddesses, pag. 40, din The Christian Mystery. From Pagan Myth to Christian Mysticism, T&T Clark, Edinburgh, 1990). Acesta spune că descoperirile arheologice arată că „zeiţa mamă nu a primit un însoţitor masculin înainte de neolitic, când creşterea bovinelor, care la început era simplu pastorală şi nomadă, a devenit sedentară şi urmată de o agricultură incipientă.”

Nomadismul sau seminomadismul ciobanilor noştri, din Mioriţa sau de azi, sunt reminiscenţe ale unei culturi arhaice, din străfundurile epocilor pietrei, pe care nicio schimbare istorică, nicio invazie sau dominaţie străină, nici măcar dictatura comunistă, moscovită sau internă, nu le-au putut extermina. Agricultura în Mioriţa este vag semnalată, prin comparaţia mustăţii ciobanului cu spicul de grâu, fără să putem şti dacă grâul era cultivat sau creştea spontan, ori dacă este un adaos târziu. Cu referire la Bouyer, putem data situaţia socială a mamei ciobanului şi reprezentările ei religioase cu divinităţi feminine ca fiind în perioada matriarhală şi înainte de neolitic.

Ciobanul vorbeşte de divinităţi feminine, cum ar fi mândra crăiasă, a lumii mireasă şi alte echivalente ale ei în cer. În multe variante, crăiasa cerească este înlocuită cu o fată frumoasă ce se iveşte pe munte, purtând simboluri solare, pentru a se uni cu el. Cercetarea anterioară, de la Adrian Fochi la Mircea Eliade, vede în aceasta o nimfomană, o aventură erotică şi un fratricid, însă eu, pornind de la unii cercetători români mai puţin renumiţi şi de la teorii validate de către ştiinţa religiilor, ajung la concluzia că este hierofania unei divinităţi, cu care ciobanul va efectua o hierogamie.

Hierogamia ciobanului cu divinitatea sa poate avea loc în cer sau pe munte. Când mireasa cerească este o fată de crai, tatăl ei nu e vreo divinitate, nu are niciun rol în text şi rămâne tot timpul nesemnificativ pentru fondul problemei din Mioriţa. Tatăl ei poate, mai degrabă, să fie un adaos târziu apărut în patriarhat, la fel ca fata de maior, de popă sau de ţărani săraci, care apare pe munte în locul miresei cereşti. Oricum, este vorba de o hierogamie cu o divinitate cerească (uranică) sau cu o divinitate terestră (chtonică). Explic pe larg, în câteva capitole, aceste hierogamii, cu ajutorul unor versuri din variantele Mioriţei şi cu explicaţii citate din lucrările mai multor savanţi. Cu referire tot la Bouyer, divinităţile feminine ale ciobanului pot fi plasate şi ele tot în matriarhat, în paleolitic.

În unele variante, se spune că prea multe oi mor fără nicio altă explicaţie, decât aceea indirect exprimată, că femeile nu au respectat anumite zile sfinte din calendarul babelor (aşa cum a scris Ion Aurel Candrea în Iarba fiarelor, apărută în 1928). Ciobanii pot crede că femeile nu şi-au respectat îndatorirea de a ţine legătura cu cele sfinte, care garantau echilibrul cosmic şi sănătatea oilor. Atunci, bărbaţii preiau rolul de a efectua ei, în felul lor bărbătesc, un ritual în vederea restabilirii ordinii cosmice. Privirea sinoptică asupra tuturor variantelor Mioriţei scoate la iveală un transfer de responsabilitate pentru efectuarea obligaţiilor religioase, de la ritualuri efectuate de către femei la cele efectuate de bărbaţi. În ansamblul variantelor se poate vedea o schimbare a raportului de forţe şi competenţe religioase de la femei la bărbaţi, o trecere de la matriarhat la patriarhat. La începutul Mioriţei, suntem în matriarhat şi avem raiul pe pământ. Raiul va fi tulburat de ştirea complotului bărbaţilor, care îl vor ucide pe unul dintre ei. Sfârşitul poemului, cu viziunea ciobanului despre un viitor în care el ar putea să fie ucis, fără ca mama lui să-l mai poată ajuta cu procedurile ei, anunţă trecerea spre patriarhat şi spre neolitic.

Gimbutas afirmă că oamenii din cultura Hamangia erau sedentari şi practicau o agricultură avansată, de mai multe feluri, cultivau grâu şi alte grâne, aveau oi, capre, vite, porci. Oamenii din Mioriţa n-au trecut de creşterea oilor şi de cultivarea grâului, decât în variantele modificate şi adaptate la vremuri mai noi. Femeia Gânditorului de la Hamangia, sau zeiţa după cum zice Gimbutas, stă direct pe pământ. Scăunelul Gânditorului poate fi reprezentativ pentru situaţia privilegiată a bărbatului în familie şi în societate.

Statuetele au fost găsite într-un mormânt, aproape de Delta Dunării şi de Marea Neagră, acolo unde ciobanii din străvechime obişnuiau să vină cu oile la iernat. Pentru aceasta, trebuiau mai întâi să traverseze Dunărea cum puteau, pe la Vadu Oii, după cum menţionează acest toponim, şi să treacă pe lângă actualele sate Ciobanu şi Mioriţa.

În unele variante din antologia lui Fochi se spune că mama ciobanului locuieşte într-o casă la mare, cu uşa şi ferestrele spre soare. Mioara năzdrăvană se va metamorfoza într-o fată cu părul lung şi se va duce acolo, dar pentru a ajunge în acel loc, desigur că trebuia şi ea să meargă pe acelaşi drum pe care mergeau ciobanii cu oile.

Observ o remarcabilă coincidenţă între trei locuri din acelaşi colţ de ţară:

1. locul unde ciobanii iernau cu oile
2. locul unde e casa mamei ciobanului
3. locul unde au fost găsite cele două statuete.

Necropola în care s-au găsit aceste statuete măiestrit elaborate, cât şi scăunelul ornamentat pe care stă Gânditorul, arată că poate fi vorba de o societate stabilă, cu case ca a mamei din poezie. Casa şi poziţia socială sau religioasă a mamei ciobanului din variantele Mioriţei pot fi mai vechi decât perechea de la Hamangia.

Cu referire la Bouyer, perechea de la Hamangia poate fi reprezentativă pentru vremea când oamenii au devenit sedentari şi se ocupau de prăsirea vitelor mari, iar statuetele de femei capătă un echivalent masculin, în neolitic. Aceasta corespunde cu ceea ce susţine Gimbutas şi cu toate concluziile arheologilor români. În unele variante modificate ale Mioriţei, sunt adăugate vite mari, o oarecare agricultură insuficient specificată şi personajul tatălui. Aceste adaosuri pot fi contemporane cu cultura Hamangia sau ulterioare. Societatea şi reprezentările religioase din Mioriţa pot fi mai vechi decât cultura Hamangia.

Măsurătorile cu C14 datează Gânditorul şi perechea lui în anul 5880 ± 70 î.Hr. Arheologii români sunt mai prudenţi decât cei occidentali şi zic că mai sigur ar fi prin anii 4800 î.Hr. Deci, Gânditorul şi femeia sa, de la Hamangia, au vârsta de 7000 sau 8000 de ani şi puteau să fi auzit şi să recite sau să cânte Mioriţa-Urballade.

Nimeni nu s-a hazardat nici măcar să îşi pună întrebarea în ce limbă a putut fi compusă acea Urballade. Controlând cuvintele din variantele Mioriţei în dicţionarul lui Mihai Vinereanu (Dicţionar etimologic al limbii române pe baza cercetărilor de indo­europenistică, Editura Alcor Edimpex, Bucureşti, 2009), putem vedea că majoritatea covârşitoare a acestora şi chiar versuri întregi, unul după altul, sunt de origine traco-dacă sau traco-ilirică, oricum pre-latină.

Vinereanu consideră că pre-indoeuropenii sunt de fapt proto-traci, iliri şi daci. Ca să putem stabili datarea Mioriţei după criteriul că lexicul şi versurile îşi au originea în limba pre-indoeuropeană sau în limba proto-tracă, ar trebui mai întâi să ştim bine deosebirile dintre aceste limbi. Până la noi descoperiri şi elucidări, tot de ce putem fi siguri este numai faptul că Mioriţa oglindeşte o societate aflată în epoca de piatră, încă învăluită în ceţurile preistoriei şi ipotezelor. Datarea într-o etapă sau alta a preistoriei rămâne la fel de dificilă ca şi etapizarea însăşi.

Indiferent de dificultăţile etapizării făcute de către arheologi sau lingvişti şi cu toate incertitudinile inerente oricărei ştiinţe, putem fi siguri de un singur lucru: Stadiul de dezvoltare a societăţii din Mioriţa poate corespunde unei epoci istorice mai vechi decât societatea şi mitologia din culturile indoeuropene, cum ar fi poemele lui Homer, mitologia nordică sau vechile scrieri mitologice din India. Mioriţa oglindeşte o epocă chiar mai veche şi decât poemul lui Ghilgameş, care a fost scris cu mult înainte de Biblie. Improvizaţiile din variante au putut fi adăugate într-un text deja existent, creat de cultura pastorală, şi care păstrează elemente din mai vechea cultură a vânătorilor. Mioriţa poate oglindi traiul, sufletul, concepţia despre lume şi filozofia vieţii pe care le aveau pre-indoeuropenii, sau dacă vrem să-i numim proto-traco-daci, din zona Carpaţilor şi a Dunării de jos.

Unii istorici, arheologi şi lingvişti occidentali, care nu pot fi suspectaţi de patriotism local şi nici de protocronism sau vreo altă formă de subiectivism, susţin la unison, cu dovezi şi cu argumente care nu au fost şi nu pot fi contestate, că teritoriul dintre Carpaţi, Dunăre şi Marea Neagră cât şi din zonele învecinate din alte ţări mărginaşe sunt leagănul civilizaţiei care a precedat venirea indoeuropenilor.

Concluziile, la care am ajuns aplicând mai multe teorii, converg spre o datare a compunerii Mioriţei începând cu epoca dinaintea venirii indoeuropenilor, la care s-au făcut modificări ulterioare. Mioriţa poate fi mai veche decât Gânditorul de la Hamangia şi femeia lui. Aşa-zisa Urballade poate fi veche de cel puţin 7000 sau 8000 de ani şi poate corespunde cu trecerea de la matriarhat la patriarhat.

Bine, dar chiar puteau oamenii arhaici din Carpaţi să creeze în epoca de piatră, în paleolitic, o capodoperă literară atât de complicată încât conţine mai multe idei decât cuvinte, după cum arată analiza mea? Îl las pe Claude Lévi-Strauss să răspundă în locul meu. Celebrul antropolog, etnolog şi structuralist, în Race et histoire, Denoël, Unesco, prima ediţie 1952, afirmă că toate societăţile omeneşti, foarte îndepărtate şi arhaice, au făcut cei mai decisivi paşi spre progres, cu opt sau zece mii de ani în urmă. Descoperirile oamenilor de atunci alcătuiesc cea mai mare parte din ceea ce noi numim civilizaţie. Suntem în continuare dependenţi de marile descoperiri făcute în timpul revoluţiei neolitice: agricultura, creşterea animalelor, ceramica, ţesutul. Noi n-am făcut decât să adăugăm îmbunătăţiri la aceste descoperiri.

Dacă el zice aşa şi întrucât nu a fost contestat de nimeni, atunci eu încep să fiu sigur că Mioriţa a putut fi creată în epoca de piatră, cam în aceleaşi vremuri în care s-au făcut marile descoperiri fundamentale, pe care Lévi-Strauss zice că se întemeiază civilizaţia întregii lumi. Iar civilizaţia strămoşilor noştri este mai bogat atestată arheologic pe teritoriul actual al României şi în ţările înconjurătoare, decât oriunde.

Victor Ravini

Sursa: http://www.cunoastelumea.ro/cand-a-fost-compusa-miorita-ce-raspunde-cercetatorul-care-a-studiat-900-de-variante-ale-acesteia/