Odată ajuns în zonă, trebuie să treci să vizitezi și Cetatea Oradea, cea care a fost înconjurată de pârâul ce nu îngheață niciodată. Aceasta reprezintă un monument arhitectonic din România, unic în felul său, una dintre puținele cetăți utilizate și în prezent. Se spune despre cetate că nu putea fi cucerită din cauza vastelor rețele subterane de legături cu exteriorul. Șanțul cu apă al cetății era umplut în caz de asediu cu apă termală (prin aducțiuni) din râul Peța. În prezent, în incinta cetății ființează Facultatea de Arte Vizuale a Universității din Oradea, dar și un minunat muzeu ce vă va încânta cu exponatele sale. Istoria cetății actuale începe undeva prin secolul XI.

Menționând „funcțiunea de avanpost al Transilvaniei”, un călător turc la vremea când aceștia ocupau cetatea plasează locația acesteia la o lovitură de tun de malul Crișului, la câmpie, având forma unui pentagon, „clădire solidă și pompoasă”. Descrierea mai spune: șanțul cetății avea o lățime de 120 de picioare și „afunzime” ca o mare, fiind umplut cu apă de Criș. Circumferința cetății avea 2.500 de pași. Existau cinci bastioane prevăzute cu tunuri, care erau acoperite cu „pături” de culoare roșie. Nu se putea comunica între bastioane ca în cazul altor cetăți. Fiecare bastion avea o poartă proprie, căpitan și santinele. Având forma unui triunghi, bastioanele aveau cupole din piatră, folosite ca puncte de observare. Zidul cetății avea 40 de „rifi” înălțime (circa 10 metri) și 10 lățime (circa 2,50 metri), fiind construit din piatră solidă, pe care s-a „aruncat” un val de pământ în forma unui dâmb. Începând de la bastionul de est, de jur împrejur, zidul cetății era încins cu un brâu din piatră cioplită. La poartă se afla un orologiu. În cetate erau 10 prăvălii, 150 de case mai mici din piatră, o cameră pentru soldați, trei mori și o temniță „afundată ca un iad”. Palatul princiar măsura 1 500 de pași în perimetru având cinci turnuri dintre care două lucrate din „ceramică roșie”. Trei turnuri slujeau drept magazii pentru muniție, aici locuind aga ienicerilor. Palatul avea patru porți din care numai una era folosită. Biserica din interior a fost transformată în geamie. Sub administrația turcească, atât cetatea, cât și orașul au fost reconstruite. Un amănunt interesant este faptul că turcii au rebotezat bastioanele cetății: Çingene tabyası (bastionul Țiganilor = actualul „bastion Ciunt”), Koperdan tabyası (bastionul Auriu), Yuram tabyası (bastionul Crăișor), Kukuk tabyası (bastionul Bethlen) și Aga tabyası (bastionul Roșu). Ca parte a sistemului de fortificații, „Bastionul Aurit” a fost construit, așa cum rezulta din inscripția aflată pe una dintre pietrele profilate vizibile pană mai ieri, în anul 1572, la comanda principelui Ștefan Báthory. Acest bastion a fost puternic afectat de asediile turcești datorită orientării lui spre Dealul Pisica (Ciuperca), de unde artileria otomană a bombardat cetatea în anii 1598, 1658 și 1660. Reparațiile au devenit inevitabile cu precădere după asediul din 1660, când cazematele bastioanelor Aurit și Roșu au fost dărâmate împreună cu curtina dintre ele, iar în alt loc al bastionului turcii au spart o mare breșă. O reparație de mare amploare a fost făcută și după asediul austriac din 1692, deoarece latura nordică a Bastionului a fost grav avariată. Un alt punct fortificat este Bastionul Bethlen. Pe vârful Bastionului Bethlen (sud-vestic), în prim planul acestuia, se vede „urechea” vestică, cea pe care în extremitatea exterioară apare inscripția și stema familiei princiare și anul 1618 al finalizării construcției. Acest bastion nu a putut fi terminat înaintea asediului turcesc din 1598. Până la terminarea construcției în 1618, decenii de-a rândul a fost constituit doar din pământ bătut și întărit la exterior cu nuiele. Pentru o bună perioadă de timp a fost numit din această cauză „bastionul de pământ”. În forma actuală a fost ridicat după planurile arhitectului Giacomo Resti din Verona, primind numele principelui omonim (Gabriel Bethlen). Bastionul Ciunt a fost construit, sau cel puțin început în timpul domniei principelui Ioan Sigismund, însă nu sunt dovezi concludente în această privință. În timpul asediului turcesc din 1598, comandantul de artilerie italian, în raportul înaintat superiorilor săi, notează că bastionul a fost construit în timpul lui Ștefan Báthory (1571-1575). Comandantul italian mai menționează că, întrucât a stat mult timp neterminat, bastionului i s-a zis „Ciunt”. Cel mai probabil este că a fost edificat cândva între 1574-1580. În 1581, principele transilvănean Ștefan Báthory menționează într-un document trei bastioane terminate în cetatea Oradiei. În zilele 17 și 21 octombrie 1598, în timpul asediului, Bastionul Ciunt a fost minat și avariat grav de două ori. În 1599, refacerea vârfului acestuia se face sub supravegherea lui Cesare Porta și apoi a lui Giovan-Marco Isolano. Terminarea reparației bastionului este inscripționată pe ultimul bloc de sub brâu, unde se află dăltuit anul renovării: 1599. În timpul asediului din 1692, latura nordică a fost practic distrusă, spre deosebire de flancul vestic rămas aproape intact. El va fi refăcut în anii stăpânirii austriece. În interiorul acestui bastion va fi construit un teatru de vară cu toată dotarea trebuincioasă. El este deja în lucru, descărcarea de sarcină arheologică fiind pe terminate, iar planurile viitorului teatru în aer liber au fost făcute de arhitectul orădean Ernest Pafka. Bastion Crăișorul a fost proiectat de arhitectul italian Giulio Cesare Baldigara și construit între 1569-1570 în timpul domniei principelui Ioan Sigismund. Bastionul este acoperit cu un parament de piatră fasonată, blocuri de dimensiuni apreciabile și dispuse în 15 asize.

Pe latura estică lipsesc multe astfel de elemente constructive, lăsându-se să se vadă „umplutura” din spatele său, ea fiind alcătuită cu precădere din pietre de râu, bucăți de gresii și șisturi, cărămizi și varii fragmente arhitectonice provenite din construcțiile medievale. O parte din blocurile paramentului au rezultat din tăierea unor fragmente arhitectonice recuperate din vechile construcții, fiind montate în zid cu părțile profilate spre interior. Bastionul Roșu a fost construit la comanda principeului Ștefan Báthory. El cunoaște mai multe etape constructive, acestea extinzându-se între 1580 și 1598, anul asediului turcesc, când se remarcă că bastionului nu îi mai lipsea decât o parte din umplutură. Concepția originală îi aparține arhitectului italian Domenico Ridolfini da Camerino, însă se va definitiva după planurile mai realiste ale unui alt architect italian, Ottavio Baldigara. Asediul din 1660 a afectat grav „urechea” estică a acestui bastion, pe o porțiune de aproximativ 25 de metri, fiind aruncată în aer de turci. Această bucată va fi refăcută și întărită cu aproape un metru un plus la grosimea zidului, fapt vizibil și astăzi. Curtina spre bastionul Aurit a fost realizată în 1580-1581, în ultimii ani ai domniei lui Cristofor Báthory. Este un zid masiv, flancat în interior de cazemate. Baza sa este din blocuri masive de piatră, la fel ca și brâul, iar cărămida este cea care dă nota dominantă a construcției. La rândul său a fost afectată de desele asedii și bombardamente, ca atare partea-i superioară, deasupra brâului, este refăcută rapid cu piatră brută adusă din cariera de calcar de la Betfia. Bastionului Aurit (urechea sud-estică) a fost construit, așa cum rezulta din inscripția aflată pe una dintre pietrele profilate vizibile până mai ieri, în anul 1572, la comanda principelui Ștefan Báthory. Acest bastion a fost puternic afectat de asediile turcești, datorită orientării lui spre Dealul Pisica (Ciuperca), de unde, artileria otomană a bombardat cetatea în anii 1598, 1658 și 1660. Reparațiile au devenit inevitabile, cu precădere după asediul din 1660, când, cazematele bastioanelor Aurit și Roșu au fost dărâmate împreună cu curtina dintre ele, iar în alt loc al bastionului turcii au făcut o mare breșă. O reparație de mare amploare a avut loc și după asediul austriac din 1692, deoarece latura nordică a Bastionului a fost grav avariată. Curtina dintre bastionul Aurit și Ciunt a fost construită în timpul primei domnii a lui Sigismund Báthory, în anii premergători anului 1584, an când ea era cu siguranță terminată, deși există păreri că latura sa estică, spre Bastionul Ciunt ar fi fost terminată în 1581. De asemenea sunt semne în zid care argumentează construcția sa în etape. Modul de construcție diferit față de celelalte construcții contemporane din Cetatea Oradea, dar și faptul că între sectoarele edificate acum pereții prezintă o cezură, reprezintă o elocventă dovadă pentru specialiștii în domeniu că ele nu au fost ridicate concomitent, ci succesiv, etapizat. Curtina spre Bastionul Bethlen văzută de pe „urechea” vestică a Bastionului Crăișorul. Această zonă de curtină ce se extinde între Bastionul Crăișorul și Bethlena fost construită pare-se numai după vara anului 1599 până prin 1604, după cum indică izvoarele privind lucrările de la Oradea. Ea nu apare pe niciun plan sau stampă anterioară, nici la Giovanni-Marco Isolano ori Cesare Porta (1598-1599), nici la Hoefnagel. Toți indică prezență vechiului zid medieval în această zonă la sfârșitul secolului al XVI-lea. Aspectul său compozit – calcar de Betfia, piatră profilată din vechile construcții medievale, cărămidă, șisturi cristaline, gresii – a determinat ipoteza că ea ar fi fost construită de garnizoana austriacă rămasă în cetate până prin 1606. Teama de un atac fie din partea turcilor, fie din partea adversarilor transilvăneni, i-ar fi determinat să treacă ei la construcția acestei curtine, chiar dacă nu dispuneau de forță de munca specializată. Curtina dintre Crăișorul și Roșu a fost construită odată cu lucrările la bastionul Roșu, între anii 1584 și 1598. La baza curtinei se pot vedea blocurile de piatră, iar deasupra lor până la brâu se ridică un perete din 89 de rânduri de cărămizi. Brâul, vizibil în partea superioară a zidului, este mai jos decât cel al bastionului Roșu și mai înalt decât cel al Crăișorului, din cauza diferențelor de construcție din epoci diferite. Corpul A – Palatul princiar a fost construit între anii 1620 și 1629, în timpul lui Gabriel Bethlen, după planurile arhitectului italian Giacomo Resti. Cronologic, acest corp de clădire închide o epocă și deschide alta. Pune punct cetății medievale a Oradiei și se configurează în punctul zero al cetății renascentiste, fiind prima clădire edificată în actualul complex fortificat. Funcțiunea inițială era de fortificație, dar și de Palat princiar. Clădirea era considerată a doua reședință princiară după cea de la Alba-Iulia. De-a lungul secolelor, asupra sa se intervine de mai multe ori, fiind reparată, însă mărturia măreției sale se păstrează în Sala cu Grifoni. Aici apar picturi și forme în relief cu vechi simboluri ale Geților de Aur primordiali (grifoni (forme de viață amestecate), cerbi (simbol al Pomului Cosmic al Vieții), elefanți (cu picioarele – coloane ține pămânul întins), dar și lei afrontați, ca simbol al Forței Vieții. După ce un timp aici și-a desfășurat activitatea Facultatea de Arte Vizuale din Universitatea Oradea, aici, în această latură a Palatului princiar s-a amenajat un muzeu al Cetății. Ideea este ca în timp aici să fie amenajată ca o bibliotecă, acel „asylum litterarum” care a făcut faimoasă la un moment dat cetatea Oradea (Biblioteca Episcopului Ioan Vitéz de Zredna, cuprinzând cărți copiate aici sau comandate în Italia. Ea a stat la baza celebrei biblioteci Corviniana a lui Matei Corvin și a servit pentru elevarea multor principi, diplomați sau umaniști transilvăneni) și o cafenea. Exiastă organizat un lapidariu la subsol, cu spații expoziționale, spații de depozitare, spații de cercetare, laboratoare, spații administrative, cafenea, spațiu comercial, garderobă, spații pentru secretariat și informații, sală de lectură, bibliotecă virtuală, grupuri sanitare și punct termic, însumând 5.909,60 metri pătrați restaurați și refuncționalizați. Palatul Princiar – actualul Corp B (colțul vestic) a fost construit în două etape între 1620-1629, respectiv 1638-1648, sub oblăduirea principelui Gabriel Bethlen și după planurile arhitectului italian Giacomo Resti.

Inițial făcea legătura între vechea catedrală gotică și palatul episcopal renascentist (Corpul A), si corpul A avea rol inițial de reședință princiară. Actualmente leagă extremitatea sudică a palatului cu biserica barocă. El adăpostește în interiorul său Direcția Județeană a Arhivelor Statului, filiala Bihor. Corpul C, latura sud-estică a Palatului Princiar, a fost construit între anii 1638-1648, în timpul principelui Gheorghe Rakoczi I. Planurile sale au fost elaborate la comanda conducătorului transilvănean de arhitectul autohton Emeric Sardi din Cluj. El păstrează, ca și celelalte două corpuri ale complexului princiar, un rol primordial de reședință a prințului. Interesantă este prezența celor 7 arce ce închid pridvorul de pe fațada exterioară. Pe parcursul secolelor XVIII-XIX asupra sa se va interveni în mai multe rânduri. Azi, el folosește ca sală de cursuri și repetiții pentru trupe de dans modern. Corpul D – clădirea care a adăpostit statul major al garnizoanei austriece din cetate – a fost construit începând cu anul 1775. Aparține ca concepție aceluiași arhitect militar Lodovico Marini. Se pare că pe locația ocupată de acest corp de clădire, cu un nivel mai jos decât toate celelalte din complexul princiar, având doar un etaj, fusese ocupată anterior de grajdurile construite în timpul principelui Rákoczy al II-lea, servind probabil Poarta de Est. Azi clădirea este bibliotecă a Facultății de Arte Vizuale. Corpul E, latura nordică a Palatului Princiar, a cunoscut mai multe etape constructive. Prima este demarată în timpul domniei principelui Gabriel Bethlen. Între anii 1620-1629 se continua construcția sa după planurile arhitectului Giacomo Resti. A treia etapă constructivă (1638-1648) i se datorează lui Gheorghe Rákoczi I și constă în extinderea construcției. Forma actuală, corespondentă ultimei etape de edificare, o ia în urma campaniei de refacere a cetății sub austrieci între 1775-1777. Responsabil pentru actuala formă este arhitectul militar Lodovico Marini.


Citește mai mult: ziarulnatiunea.ro

...

Voi ce părere aveți?
Vă invităm să comentați mai jos.

Articole recomandate!