Laurențiu Barbu
Istorie și datare istorică
Prima atestare documentară: Comuna Poiana Cristei (cunoscută în trecut sub denumirea de Odobasca) are origini vechi, menționate în tradiția locală încă din secolul al XV-lea. O legendă consemnată de istorici povestește că în anul 1471 căpitanul Stan Cotea, aflat în oastea domnitorului Radu cel Frumos, a întemeiat satul Odobasca și a ridicat acolo o biserică de lemn cu hramul „Adormirea Maicii Domnului” – biblioteca-digitala.ro. Conform tradiției, Stan Cotea ar fi ales locul lăcașului “slobodind o săgeată” care s-a înfipt într-un stejar viguros, trunchiul acelui stejar servind drept picior al Sfintei Mese din altar – biblioteca-digitala.ro. Această biserică veche – datată în mod tradițional în 1471, dar reconstruită probabil în secolul al XVII-lea – există și astăzi, deservind comunitatea locală ca lăcaș de cult – biblioteca-digitala.ro. Astfel, prima atestare documentară a așezării Odobasca poate fi considerată legată de această ctitorie medievală timpurie, deși în documente scrise numele localității apare mai târziu, în registrele administrative ale epocii moderne.
Evoluția istorică și evenimente marcante: Până în epoca modernă, zona Poiana Cristei (Odobasca) a făcut parte din regiunea administrativă a fostului județ Râmnicu Sărat, la granița dintre Țara Românească și Moldova. La sfârșitul secolului al XIX-lea, comuna Odobasca era arondată plășii Orașul din județul Râmnicu Sărat și includea satele Odobasca, Podu Lacului, Mahriu și Petreanu, cu o populație totală de 1.425 locuitori – ro.wikipedia.org. În comună funcționau deja două biserici (una întemeiată de săteni în 1860 și alta zidită în 1841 de boierul Panait Costescu) și o școală mixtă cu 65 de elevi, semn al organizării și al vieții comunitare locale încă din a doua jumătate a secolului XIX – ro.wikipedia.org. Anuarul Socec din 1925 consemnează aceeași comună Odobasca (aceleași sate), cu 1.580 locuitori, în plasa Cotești a județului Râmnicu Sărat – ro.wikipedia.org.
Perioada interbelică a adus unele schimbări administrative: în 1931, comuna Odobasca figura cu satele Calicu, Odobasca, Mahriu, Petreanu, Podu Lacului și Târâtu – ro.wikipedia.org. După reforma administrativă din 1950, comuna a trecut succesiv sub administrarea raionului Focșani din regiunea Putna, apoi (după 1952) regiunea Bârlad, și (după 1956) regiunea Galați, reflectând reorganizările teritoriale din epoca comunistă – ro.wikipedia.org. Un moment important a fost anul 1964, când satul Calicu și-a schimbat denumirea în Dumbrava – ro.wikipedia.org, iar în anul 1968, în contextul noii organizări pe județe, comuna a fost arondată județului Vrancea și a primit denumirea actuală de Poiana Cristei, după noua sa reședință de comună – ro.wikipedia.org. Practic, în 1968 centrul administrativ s-a mutat de la Odobasca la satul Poiana Cristei, imprimând comunei numele acestui sat (până atunci un cătun al zonei).
În decursul istoriei, comuna nu a fost scenă pentru evenimente militare majore cunoscute la scară națională, însă locuitorii săi au traversat perioadele dificile ale războaielor mondiale și ale schimbărilor sociale. În timpul Primului Război Mondial, zona Putna – din care făcea parte atunci și comuna – a cunoscut refugiul populației și prezența spitalelor militare de campanie, iar în Al Doilea Război Mondial unii fii ai satului au participat pe front. De pildă, învățătorul Mihail A. Stănescu din Poiana Cristei a fost mobilizat și decorat cu Ordinul „Mihai Viteazul” clasa a III-a în 1942 – biblioteca-digitala.ro, iar alți învățători ai satelor (Nicu Niculescu din Mahriu, Vlad R. Stan din Târâtu) au fost răniți în anii 1941-1943 – biblioteca-digitala.ro – semn că războiul și-a luat tributul și din mica așezare rurală. De asemenea, perioada regimului comunist a adus colectivizarea agriculturii și transformări sociale, mulți localnici fiind organizați în cooperative agricole de producție până în 1989.
Evoluția administrativă: În concluzie, comuna Poiana Cristei are o evoluție administrativ-teritorială ce pornește de la un sat medieval (Odobasca) atestat tradițional în secolul XV, devenit comună rurală în epoca modernă (secolul XIX) în cadrul județului Râmnicu Sărat, și ajunge în forma actuală după 1968, ca parte a județului Vrancea. Schimbarea denumirii în Poiana Cristei marchează și o schimbare de identitate administrativă, însă localnicii păstrează memoria vechilor nume de sate și a continuității comunității pe aceste meleaguri.
Demografie
Evoluția populației: Populația comunei a cunoscut fluctuații moderate de-a lungul ultimelor două secole, pe fondul tendințelor demografice regionale. La sfârșitul anilor 1800, comuna număra aproximativ 1.400-1.500 de locuitori (1.425 înregistrati în jur de 1890) – ro.wikipedia.org. Până în perioada interbelică, cifra a crescut ușor (1.580 locuitori în 1925) – ro.wikipedia.org. În recensământul oficial din 2011 comuna Poiana Cristei avea 2.650 locuitori, iar la recensământul din 2021 populația era de 2.618 locuitori – în ușoară scădere, reflectând fenomenul depopulării rurale recente – ro.wikipedia.org – ro.wikipedia.org.
Pe termen lung, se observă o stagnare și apoi descreștere demografică după 1990, determinată de migrația către orașe sau străinătate a tinerilor și de scăderea natalității. Dacă în a doua jumătate a secolului XX comuna și-a menținut populația relativ constantă, în ultimele decenii trendul este ușor descendent. Cu toate acestea, comuna rămâne o așezare rurală de mărime medie în contextul județului Vrancea.
Structura etnică și confesională: Comuna Poiana Cristei are o populație omogenă din punct de vedere etnic – majoritatea covârșitoare fiind români. La recensământul din 2021, 96,14% dintre locuitori s-au declarat români – ro.wikipedia.org. Nu există minorități etnice semnificative; celelalte etnii însumează doar ~0,1%, iar pentru restul de ~3,7% apartenența etnică nu este cunoscută (nedeclarată) – ro.wikipedia.org – ro.wikipedia.org. Din punct de vedere confesional, aproape toți locuitorii sunt creștini ortodocși (96,07% ortodocși conform recensământ 2021), restul neprecizând religia – ro.wikipedia.org – ro.wikipedia.org. Aceste cifre arată caracterul tradițional românesc și ortodox al comunității, fără diversitate etnică sau religioasă notabilă – o trăsătură comună multor sate vrâncene.
Migrație și tendințe recente: În ultimele decenii s-a constatat migrația unor locuitori (în special tineri) către centre urbane precum Focșani sau către muncă în străinătate, fenomen ce a dus la îmbătrânirea populației rămase. Multe familii tinere au părăsit satul în căutarea unui trai mai bun, determinând scăderea numărului de copii și închiderea unor clase școlare. Totuși, există și mișcare de populație în sens invers – unele familii din mediul urban revin la sat (temporar sau permanent) pentru un mod de viață mai liniștit, mai ales în ultimii ani. Per ansamblu, structura demografică actuală reflectă un procent însemnat de vârstnici, natalitate scăzută și un declin ușor al populației.
Un alt aspect demografic interesant este cel istoric: documente locale din secolul al XIX-lea arată populații foarte mici în unele cătune. De pildă, în 1861 satul Odobasca avea doar 84 de locuitori, iar cătunul Râmna (aparținând atunci de comună) 33 de locuitori – biblioteca-digitala.ro. Satul Podu Lacului (numit în trecut Urecheștii de Sus) avea 75 locuitori în 1861 – biblioteca-digitala.ro. Aceste cifre ilustrează cât de mici erau comunitățile rurale odinioară și cât au crescut ele în epoca modernă. Creșterea demografică a fost vizibilă spre sfârșitul secolului XIX și începutul secolului XX, când s-au înființat instituții (școală, primărie) și s-au stabilizat așezările.
În concluzie, comuna Poiana Cristei rămâne o așezare rurală predominant românească și ortodoxă, cu o evoluție demografică ce a atins un maxim la mijlocul secolului XX și cunoaște acum o ușoară scădere și îmbătrânire, urmând tendințele generale ale satelor din regiune.
Obiceiuri străvechi și tradiții
Obiceiuri de nuntă: Ceremonialul tradițional de nuntă în Poiana Cristei se încadrează în tipicul cununiei rurale din zona Vrancei și a subzonelor învecinate, păstrând elemente arhaice transmise din generație în generație. Pregătirile debutau odinioară cu pețitul (cererea formală în căsătorie a miresei de către familia mirelui), urmat de „strigările” la biserică, adică anunțul public al cununiei în duminicile premergătoare evenimentului – poiana-sarata.ro. În sat se organiza învelitul bradului – împodobirea unui brad care simboliza fecioria miresei, brad purtat apoi la casa miresei în ziua nunții de alaiul de flăcăi. Nunta propriu-zisă dura adesea două-trei zile, incluzând duminica nunții (slujba religioasă și petrecerea mare) și zaua a doua (petrecerea mai restrânsă după ce mirele și mireasa erau deja „furați” și aduși înapoi, conform obiceiului). Se păstrează ritualuri precum iertăciunea (când mirii își cer iertare de la părinți înainte de cununie), vălul miresei (schimbarea vălului cu basmaua, simbol al trecerii la statutul de femeie măritată) și tradiționalul furt al miresei la petrecere, urmat de răscumpărarea ei glumeață de către ginere. Invitații erau chemați la nuntă în mod tradițional direct de către tineri: în unele sate vrâncene exista obiceiul ca viitorii însurăței să meargă din poartă-n poartă cu o ploscă de vin sau țuică, oferind oaspetelui o înghițitură drept semn de invitație – cine accepta și bea era considerat invitat oficial – facebook.com. La masa mare se cântau cântece de nuntă specifice zonei (cântecul bradului, al nasei etc.), lăutarii locali (de regulă cobzari și vioriști în Vrancea) având un repertoriu bogat. De asemenea, era prezent obiceiul „hora miresei”, o horă aparte jucată în curtea casei miresei imediat după încheierea cununiei, înainte ca alaiul să plece spre casa mirelui.
Obiceiuri de botez: Ritualul botezului în comunitatea tradițională implică numeroase practici menite să ureze sănătate și noroc nou-născutului. Nașii de botez (părinții spirituali) joacă un rol central – ei „cumpără” copilul simbolic de la moașă imediat după naștere și îl țin la creștinare. În ziua botezului, după slujba de la biserică, se organizează cumetria (petrecerea de botez) acasă la părinți. Se obișnuia ca nașa să pregătească „scăldușca” – primul băiț al copilului după botez – punând în apă flori, busuioc, bani și un ou (simboluri ale purității, prosperității și vigorii). Moașa închina copilul de trei ori deasupra apei, rostind urări, apoi toți invitații aduceau daruri pentru bebeluș. În unele sate vrâncene exista obiceiul datului de grindă: copilul era ridicat de trei ori până la grindă (bârna casei) de către moașă, care rostea o urare de creștere mare și sănătoasă. De asemenea, tăierea moțului se practica atunci când copilul împlinea un an – un obicei care, deși mai târziu în timp, tot din ciclul de viață face parte și era un prilej festiv în familie.
Obiceiuri de înmormântare: Ritualurile de trecere la cele veșnice păstrează un caracter solemn, dar și elemente arhaice interesante. Bătrânii satului își amintesc de priveghiurile de altădată, când consătenii veneau seara la casa răposatului pentru a-l veghea, aprindeau lumânări și uneori cântau cântece religioase sau spuneau povești, astfel alungând teama și singurătatea momentului. Femei pricepute, numite bocitoare, intonau bocete tradiționale – versuri improvizate care elogiau viața celui plecat și exprimau durerea despărțirii. În ziua înmormântării, se obișnuiește și astăzi „datul colacilor”: colaci și colivă sunt împărțite celor prezenți, iar fiecărui participant i se prinde o panglică neagră sau o pânzică la rever (un semn al doliului comun) – monitoruldevrancea.ro – ziaruldevrancea.ro. Înhumarea se face conform ritului creștin-ortodox, însă există superstiții locale – de pildă, se pune uneori în sicriu lângă cel decedat un ban, cioburi de vase sau alte mici obiecte (așa-numitele „vămi”, ofrande simbolice pentru trecerea sufletului) – funero.ro. În unele comunități vrâncene de munte s-a păstrat până în trecutul recent un ritual numit „chipărușul” – un joc al mascaților la priveghi, menit să celebreze viața și să alunge spiritele rele. Acest obicei al priveghiului cu măști (dansatori costumați comic ce joacă în curte) este unic în Țara Vrancei – facebook.com, deși nu se știe dacă era practicat și în zona Poiana Cristei (el fiind atestat mai ales în satele de munte Nereju, Spulber). După înmormântare, se țin tradiționalele pomeni: la 3 zile, 9 zile, 40 de zile, la jumătate de an și la un an, familia organizează mese de pomenire și dă de pomană alimente în amintirea celui răposat, conform datinii străbune.
Tradiții de sărbători: Calendarul popular este bogat în obiceiuri de peste an, multe încă vii sau rememorate de săteni. În perioada Crăciunului, copiii și tinerii merg cu colindul din casă în casă, încă din Ajun (24 decembrie) până în zilele următoare. Se cântă colinde vechi, se urează gazdelor sănătate și belșug, iar colindătorii primesc nuci, mere, colaci și uneori bani. Un obicei iarna foarte îndrăgit este Jocul Caprei (umblatul cu capra) în perioada dintre Crăciun și Anul Nou. Cete de tineri mascați, purtând o capră confecționată din cap de lemn cu fălci clămpănitoare și împodobită cu hârtie colorată, panglici și mărgele, colindă ulițele satului și curțile oamenilor, jucând capra în sunet de fluier și tobe – monitoruldevrancea.ro – monitoruldevrancea.ro. Capra (numită și „brezaia” în Muntenia sau „țurca” în Ardeal) este însoțită de muzicanți și personaje hazlii, dansând frenetic și ciocnind din fălcile de lemn într-un ritm sacadat. Originea acestui obicei se pierde în vechime, fiind legată de rituri precreștine ale fertilității și renașterii anului – monitoruldevrancea.ro – monitoruldevrancea.ro. De Anul Nou (Ajunul Sf. Vasile, 31 decembrie) cete de feciori merg și cu Plugușorul, recitând versuri cu urări de holdă bogată, în dangăt de clopoței și pocnete de bici. Copiii mai mici merg cu Sorcova în dimineața de 1 ianuarie, atingând ușor gazdele cu o sorcovă împodobită și rostind formula de noroc și sănătate pentru anul ce începe.
În preajma Bobotezei (6 ianuarie) se obișnuia ca preotul satului să meargă cu Iordanul sau Chiralesa, sfințind casele cu agheasmă. Totodată, tinerii practicau uneori jocuri de iarnă (datul cu săniuța, construirea de oameni de zăpadă), marcând sfârșitul sărbătorilor de iarnă.
Sărbătorile de peste vară au și ele tradiții specifice. De Sânziene (24 iunie, Nașterea Sf. Ioan Botezătorul), fetele de măritat culeg dis-de-dimineață florile galbene de sânziană de pe dealuri. Ele împletesc cununi din flori de sânziene pe care apoi le aruncă pe acoperișul casei, crezând cu tărie în semnul ursitului: dacă coronița rămâne pe casă, fata se va mărita curând; dacă alunecă jos, mai are de așteptat – ziaruldevrancea.ro. Noaptea de Sânziene e considerată magică, când „se deschid cerurile” și zânele umblă pe pământ – localnicii aprindeau uneori focuri pe dealuri în ajun, pentru a alunga spiritele rele și a proteja holdele. De asemenea, tinerele puneau flori de sânziene sub pernă ca să-și viseze ursitul – digi24.ro – vrancea24.ro.
La Paște, obiceiul central este sfințirea bucatelor în noaptea Învierii și salutul pascal („Hristos a înviat!” – „Adevărat a înviat!”). Gospodinele vopsesc ouă roșii în Joia Mare, iar copiii se bucură de ciocnitul ouălor după slujba de Înviere. Se spune că ouăle trebuie neapărat înroșite până în Joia Mare; altfel vine Joimărița (un personaj mitic) să le pedepsească pe fetele leneșe – ziaruldevrancea.ro. În dimineața primei zile de Paște, există obiceiul ca membrii familiei să se spele pe față cu apă neîncepută în care s-au pus un ou roșu și un ban de argint, pentru a fi sănătoși și rumeni tot anul. În unele sate din Vrancea, în a doua zi de Paște tinerii organizau jocul popular la școală sau la căminul cultural – reluând astfel sezătorile și horele, după postul lung.
De Sfântul Gheorghe (23 aprilie) se pun ramuri verzi la porți și la ferestre, ca semn de apărare împotriva spiritelor rele, obicei cunoscut ca „înverzitul porților”. De Sfântul Andrei (30 noiembrie), se atârnă usturoi la uși pentru alungarea strigoilor – credințele populare legate de strigoi fiind încă vii în imaginarul sătesc.
Multe dintre aceste obiceiuri străvechi s-au estompat odată cu trecerea timpului și cu modernizarea vieții rurale, însă comunitatea din Poiana Cristei încearcă să le păstreze măcar sub formă de spectacol folcloric la evenimente locale. De exemplu, la Ziua Comunei sau la serbările școlare, copiii și tinerii pun în scenă datini de Crăciun (Capra, Steaua), obiceiuri de nuntă sau dansuri populare specifice zonei, menținând astfel vie memoria tradițiilor locale.
Costume populare și port tradițional
Portul popular vrâncean – caracter general: Comuna Poiana Cristei se află la interferența dintre zona etnografică Vrancea și fostul ținut al Râmnicului Sărat, fapt ce conferă costumelor tradiționale locale o combinație de influențe moldovenești și muntenești, păstrând totodată trăsăturile distincte ale portului vrâncean. Portul popular este astăzi folosit aproape exclusiv la sărbători și evenimente folclorice, dar el rămâne un simbol identitar puternic. Costumul vrâncean autentic este unul de tip păstoresc, de o eleganță sobră: predomină albul (pânză de in, cânepă sau bumbac alb) ca fond, celelalte culori fiind puține și în tonalități în general sobre, ceea ce conferă portului local distincție și echilibru – agerpres.ro. Ornamentele pieselor de vestimentație sunt bogate însă, constând în motive cusute geometric (romburi, pătrate, linii în zigzag), realizate cu lână colorată, bumbac sau chiar fir metalic, după o tradiție care datează încă din fondul tracic al culturii locale – agerpres.ro – agerpres.ro. Etnografii au remarcat că ornamentica vrânceană aparține vechii ornamentații europene, prevalând stilizarea geometrică abstractă (inclusiv la flori stilizate), spre deosebire de motivele antropomorfe sau zoomorfe aproape inexistente – agerpres.ro – agerpres.ro.
Costumul femeiesc: Portul tradițional feminin din Poiana Cristei și zona Vrancei se compune din: ie sau cămașă din pânză albă, catrință (sau fotă) din lână, brâu (batiste lată, de obicei roșie sau albastră, în funcție de zonă), iar pe cap maramă subțire din borangic pentru femeile măritate sau cununi și panglici pentru fetele tinere. Ia vrânceană are mai multe variante de croi atestate în zonă – cămașa cu altiță, cămașa cu încreț la gât, cămașa cu „chirușcă” etc. – etnotique.ro. Cea mai răspândită este ia cu altiță: aceasta are umeri (altițe) bogat ornamentați, mâneci largi strânse la încheietură cu bentițe sau volănaș (mansetă) și pieptul decorat cu râuri verticale de motive geometrice repetate – etnotique.ro – etnotique.ro. O trăsătură aparte a iilor vrâncene este existența unui gherdan pe spate – un șir de crețuri la baza gulerului, fixate de un brățar negru sau vișiniu, care mențin uniform pliurile cămășii – etnotique.ro. De asemenea, iile vrâncene se remarcă prin „cheițe” – o tehnică decorativă cu acul, constând din mici dantele inserate în pânză (ajururi) de diferite modele, care unesc bucățile cămășii și totodată o împodobesc delicat – etnotique.ro. Motivele cusute sunt predominant geometrice (romburi, pătrate, X-uri, linii frânte), dispuse pe piept, pe altițe și pe lungul mânecilor – etnotique.ro. Culorile tradiționale la cusături sunt roșu închis, negru, uneori albastru sau verde, iar din secolul XIX s-au adăugat paiete metalice, mărgele și fir auriu/argintiu pentru a spori strălucirea, mai ales la iile de sărbătoare – etnotique.ro.
Catrința (fota) purtată de femeile din Poiana Cristei este o țesătură dreptunghiulară din lână (pentru iarnă) sau bumbac (pentru vară), care se înfășoară în jurul taliei, acoperind partea de jos a corpului. De obicei se poartă câte două catrințe înguste, una în față și una în spate, lăsând lateralele libere. Catrințele vrâncene sunt țesute la război în patru ițe, cu urzeală din păr și bătătură din lână, având fond negru sau bleumarin și dungi (vrâste) orizontale subțiri în partea de jos, de diverse culori – etnotique.ro. Modelele pot varia: unele catrințe au alesături (motive țesute manual) în benzi longitudinale, altele doar dungi simple; marginile de jos (chilindușul) sunt uneori decorate cu fir metalic sau ciucuri. Catrința se fixează cu un brâu lat (șerpar) din lână roșie cu motive negre geometrice, sau cu o bete lată țesută. Brâul are rol atât funcțional (ține catrința) cât și decorativ, aducând o pată de culoare centrală în costumul femeiesc.
Podoabe și acoperământ capilar: Fetele tinere purtau parul în două cozi împletite, unite la spate într-un coc sau lăsate pe spate. Cocul era adesea împodobit cu agrafe metalice numite „căngi”, iar lângă el se prindea un pieptene cu mărgele colorate – etnotique.ro. De sărbători, fetele își încorporau în cozi panglici late (bavnici) țesute cu motive. După căsătorie, femeile renunțau la a mai arăta părul și purtau maramă – un voal dreptunghiular din borangic (mătase naturală foarte fină), țesut deseori în casă. Maramele vrâncene sunt deosebite prin textura lor densă și motivele discret țesute sau brodate la capete – motive specifice zonei, transmise din generație în generație – etnotique.ro. Marama se aranjează pe cap peste părul strâns, conferind purtătoarei un aer distins. În timpul iernii, femeile purtau și broboade (baticuri groase de lână) peste maramă, pentru căldură.
Costumul popular feminin se completa cu opinci din piele (încălțări străvechi prinse pe picior cu nojițe) și ciorapi groși de lână în sezonul rece. Peste ie, în zilele răcoroase, se îmbrăca un pieptar (vestă) din piele de miel, ornamentat cu cusături în piele colorată și mătase – un element specific portului de iarnă.
Costumul bărbătesc: Portul tradițional al bărbaților din Poiana Cristei reflectă ocupațiile păstorești și agricole. Piesa de bază este cămașa lungă albă, din pânză de in/cânepă, purtată peste pantaloni. Existau două tipuri: cămașa dreaptă (lungă până la genunchi, cu deschidere în față) și cămașa cu poale (mai scurtă, băgată în pantalon). Cămășile aveau gulerul și manșetele ornamentate cu broderii simple geometrice, de obicei cu negru sau albastru. Un detaliu întâlnit era „șireul” – șnurul colorat de la gât, folosit pentru închidere, uneori împletit din fire roșii și albastre.
Pantalonii erau inițial din pânză albă de bumbac sau in, strâmți pe picior – ițarii. Iarna, bărbații purtau ițari din dimie (postav) alb, foarte groși și călduroși. În talie, peste cămașă, se încingeau cu un brâu lat din piele (chimir) cu catarame, sau cu o curea lată neagră. Chimirul, adesea decorat cu motive perforate, era folosit și ca loc pentru păstrarea banilor sau a cuțitului.
Pe deasupra, mai ales în sezonul rece, purtau cojoc scurt din blană albă de oaie, bogat împodobit cu aplicații de piele maro și cusături policrome – cojocul vrâncean (similar cu cele din zonele de munte). Alți purtăceau sumane (mantale) lungi din dimie gri sau neagră, mai austere, folosite la nevoie pe vreme rea.
În picioare purtau opinci legate cu nojițe peste obiele (fâșii de dimie în loc de șosete). Iarna încălțau cizme din piele, mai ales după începutul secolului XX, odată cu creșterea accesului la produse manufacturate.
Pălăria era accesoriul distinctiv al bărbaților. Vara purtau pălării de paie cu boruri mici, ca protecție la soare, mai ales lucrând la câmp. În restul timpului, pălăria tradițională era cea din fetru negru, de formă relativ joasă și rotundă (specifică subcarpaților de curbură). Iarna, ciobanii purtau căciuli din blană de miel (căciuli brumării sau negre, înalte). La sărbători, feciorii obișnuiau să-și împodobească pălăria cu o pană de păun sau cu flori și panglici (de pildă la hora satului sau la nunți).
Ca podoabe, bărbații purtau mai puține: uneori bucăți de panglică tricoloră la pălărie, în perioadele de sărbătoare națională, sau mici ciucuri la vârful opincilor (aceste mici decorațiuni fiind văzute mai ales la costumele populare de scenă din zilele noastre).
Ocazii de purtare astăzi: Astăzi, costumul tradițional nu mai este ținuta de zi cu zi, însă el este îmbrăcat cu mândrie la anumite ocazii. În comuna Poiana Cristei, de hramul bisericii sau la Ziua Comunei (datină instituită după 1990 pentru a celebra comunitatea), unii localnici (în special ansamblurile folclorice școlare) poartă portul popular. De asemenea, la festivalurile folclorice județene – precum Zilele Portului Popular Vrâncean – sunt prezentate costume autentice din diferite zone ale Vrancei, inclusiv din partea de sud a județului. Ia vrânceană a devenit un obiect de patrimoniu imaterial foarte apreciat; în ultimii ani, o dată cu revitalizarea portului popular la nivel național, tot mai multe tinere poartă ii cusute manual la anumite evenimente (Ziua Iei – 24 iunie, de Sânziene, este un prilej când ia devine vedetă) – agerpres.ro. Un exemplu de prețuire: în 2024 la Focșani s-a organizat a IV-a ediție a Zilelor Portului Popular Vrâncean, cu expoziții la Muzeul Vrancei și defilări în costume tradiționale – agerpres.ro. Aceste inițiative contribuie la păstrarea cunoștințelor despre portul popular, astfel încât tinerii din Poiana Cristei să-și cunoască rădăcinile vestimentare.
În concluzie, portul tradițional din Poiana Cristei/Vrancea se remarcă prin simplitatea albului de bază, eleganța geometrică a ornamentelor și elemente unice (cheițe, gherdanul iilor, motivele maramei) ce îl fac ușor de recunoscut. Chiar dacă astăzi este mai mult costum de sărbătoare, el rămâne un veșmânt identitar – la fel cum preotul are odăjdii speciale, și țăranul vrâncean consideră costumul popular un veșmânt aproape sacru, de purtat cu respect în momente importante – agerpres.ro.
Îndeletniciri tradiționale și ocupații
Economia tradițională: Așezată într-o zonă deluroasă subcarpatică, comuna Poiana Cristei a avut din vechime un profil agro-pastoral. Principalele îndeletniciri ale locuitorilor au fost agricultura de subzistență, creșterea animalelor, exploatarea lemnului și mici meșteșuguri casnice, completate de viticultură în zonele prielnice. La sfârșitul secolului al XIX-lea, documentele (precum Marele Dicționar Geografic al României) descriu comuna Odobasca având gospodării care posedau pluguri, vite de tracțiune și numeroase oi – semn al importanței agriculturii și păstoritului în viața economică locală – agerpres.ro – agerpres.ro. Într-adevăr, zona Vrancei de sud, deși nu la fel de muntoasă ca Țara Vrancei propriu-zisă, a fost populată în trecut de răzeși și plugari care lucrau ogoarele și creșteau animale pe islazurile comunale.
Agricultura: Țăranii cultivau în principal cereale (porumb, grâu, orz) pe terenurile arabile din lunci și de pe terasele colinare. Porumbul era cultura de bază alimentară (mămăliga fiind hrana zilnică tradițională), iar grâul era cultivat pentru pâine, însă în cantități mai modeste (pâinea albă fiind considerată un lux în vremurile vechi). De asemenea, se plantau cartofi, legume în grădinile de lângă casă (fasole, varză, ceapă) și fânețe pentru nutrețul animalelor. Practic fiecare gospodărie tradițională era auto-suficientă, având o bucată de pământ arabil, o vie, o livadă mică și animale domestice.
Viticultura: Vrancea este renumită ca ținut al viilor, iar Poiana Cristei, deși situată la marginea podgoriei Cotești-Odobești, a avut și ea vii locale. Pe coastele însorite din satele Dumbrava, Odobasca sau Petreanu, unii localnici cultivau viță-de-vie. Vinul produs era în cantități mici, pentru consumul propriu sau schimb în comunitate. Podgoria Cotești, aflată în imediata vecinătate la est, a influențat și ea practicile viticole – soiuri locale ca Fetească sau Băbească se regăseau sporadic în vii. Țuica de prune (rachiu) era și ea produsă casnic, întrucât în livezi se creșteau pruni, peri, meri (prunele având întrebuințare atât ca fructe uscate, magiun, cât și distilate). Viticultura nu era ocupația principală a comunei, dar contribuia la venitul și bunăstarea gospodăriilor.
Păstoritul: Dealurile împădurite și pajiștile din Poiana Cristei s-au pretat bine creșterii animalelor, în special oi și vite. Ținutul Vrancei, istoric vorbind, a avut o puternică tradiție pastorală – chiar numele Vrancea vine (după unii lingviști) de la Vrâncioaia, o legendară păstoriță. Și în Poiana Cristei, numeroase familii țineau turme de oi, fie gospodărește (20-30 de oi) fie asociindu-se în stâne comune (câteva sute de oi sub grija unui baci). Transhumanța (drumurile cu oile la munte vara și la șes iarna) era practicată de o parte dintre păstorii vrânceni; unii ciobani din părțile de sud mergeau cu oile spre baltă (Bărăgan) toamna. În scriptele anului 1898, comuna Dealul Lung (învecinată) apare cu peste 1.400 de oi și sute de vite mari – ro.scribd.com – ro.scribd.com, iar comuna Odobasca ar fi avut un număr comparabil, ceea ce sugerează că oieritul era o sursă importantă de lapte, brânză (telemea, caș) și lână. Bovinele (boi și vaci) erau crescute atât pentru lucru (boii la jug, vacile pentru lapte) cât și pentru îngrășat. Gospodarii bogați se mândreau cu perechi de boi de tracțiune și cu herghelii de cai; însă în general în această parte de țară boii erau preferați cailor pentru plug, datorită forței și docilității lor.
Meșteșuguri tradiționale: În satele vechi românești, o serie de meșteșuguri se practicau pe plan local pentru a acoperi nevoile comunității. Poiana Cristei nu a făcut excepție – până în secolul XX au existat fierari (potcovari) care realizau potcoave pentru vite sau reparau unelte metalice, tâmplari/dulgheri care construiau casele și mobilau interiorul cu obiecte simple, dogari ce făceau butoaie și ciubere (mai ales datorită proximității zonei viticole). Femeile satului erau vestite pentru meșteșugul țesutului și cusutului: în fiecare casă exista un război de țesut, iar fetele învățau de mici arta țeserii pânzei, a covoarelor și a catrințelor. Odată cu războiul de țesut mergeau mână-n mână torsul lânii și al cânepii (serile de iarnă erau dedicate torsului la gura sobei) și cusutul iilor (adesea în șezători, unde fetele coseau împreună). Produsele – pânză, cergi, covoare, sumane din aba – erau fie folosite în gospodărie, fie vândute în târgurile din Focșani pentru venit suplimentar.
Prelucrarea lemnului a fost o altă ocupație semnificativă, dat fiind fondul forestier bogat al zonei. Lemnul era materia primă pentru case, pentru anexele gospodărești (șuri, grajduri), pentru unelte (cozi de lopeți, furci, greble), precum și pentru obiecte casnice (linguri de lemn, copăi, blidare). Dulgherii și dogarii locali transmiteau meseria în familie. Până și astăzi se mai pot vedea porți sau stâlpi vechi frumos ciopliți cu motive geometrice, semnătura meșterilor populari de odinioară.
Un meșteșug cu specific local, legat de viticultură, era cel al butnarilor (dogari) – în secolul trecut, satul Odobasca avea câțiva dogari cunoscuți care făceau butoaie de stejar pentru vin, folosind lemnul tare din pădurile locale. Ei aprovizonau cramele micilor viticultori, completând lanțul producției de vin.
Evoluția meseriilor în prezent: În ultimele decenii, o parte din aceste ocupații tradiționale au intrat în declin. Agricultura se practică în continuare, dar preponderent la nivel de subzistență; după 1990, terenurile cooperativelor au fost retrocedate, însă mulți proprietari (în special tineri) nu le mai lucrează intens, preferând să muncească în oraș sau peste hotare. Păstoritul s-a redus numeric – astăzi doar câteva familii mai țin turme mari de oi, restul având câteva animale pentru consum propriu. Meșteșugurile casnice (tors, țesut) au scăzut mult odată cu industrializarea textilelor: e mult mai ușor acum să cumperi materiale de la oraș decât să le produci manual. Doar vârstnicele satului mai țes ocazional covoare ori pânză pentru costume populare.
În schimb, au apărut ocupații moderne: în comună există acum muncitori calificați (electricieni, mecanici) care fac naveta la Focșani sau în alte centre industriale. Comerțul s-a dezvoltat – mici magazine sătești deservesc populația – și serviciile (primărie, școală, dispensar) au creat locuri de muncă pentru intelectuali locali (profesori, funcționari, cadre medicale). Tinerii care rămân în comună se orientează adesea spre silvicultură (exploatarea lemnului încă e activă în împrejurimi, sub formă de firme de exploatare forestieră) sau spre mici afaceri în agricultură (cultivarea terenurilor cu utilaje moderne, creșterea intensivă a animalelor în ferme de familie).
O ocupație tradițională care cunoaște un reviriment este viticultura – datorită cererii de vinuri locale, unii proprietari reîntineresc vechile vii sau plantează altele noi, beneficiind și de apropierea podgoriilor renumite ale județului. Astfel, comuna începe să intre pe harta producătorilor locali de vin de casă și țuică, unele gospodării având mici plantații de viță-de-vie valorificate comercial.
În sinteză, dacă în trecut Poiana Cristei era o comunitate în care munca câmpului și păstoritul dominau, astăzi economia locală este mai diversificată, însă baza rămâne tot agricolă. Trecerea de la “sapa și coasa” la tractor a avut loc în a doua jumătate a secolului XX, modificând modul de viață rural, dar spiritul gospodăresc se menține. Sătenii încă își pun porumbul, grădina de legume, cresc porci și păsări în ogradă – auto-suficiența fiind o caracteristică moștenită. În același timp, noile generații aduc un suflu proaspăt, combinând tradiția cu inovația (de pildă, unii apicultori locali folosesc tehnici moderne, dar produc în continuare miere de tei și de salcâm ca pe vremuri). Poiana Cristei își adaptează astfel ocupațiile la timpurile moderne, fără a-și uita rădăcinile economice tradiționale.
Arhitectură locală
Case și gospodării tradiționale: Arhitectura vernaculară din Poiana Cristei se înscrie în tipologia generală a satelor vrâncene de deal, cu case construite predominant din lemn, pe temelie joasă de piatră. Istoric vorbind, Vrancea a fost o regiune bogată în păduri, iar lemnul a fost materialul de bază al construcțiilor. Țăranii vrânceni, fiind în mare parte răzeși liberi izolați de marile centre urbane, și-au ridicat singuri casele, după nevoi și pricepere, dezvoltând un stil propriu, neinfluențat până târziu din exterior – agerpres.ro – agerpres.ro. Casele vechi erau modeste ca dimensiuni, cu un plan simplu de tip „casă cu prispă”: de obicei 2 camere (casa mare și camera de locuit/zilnică) dispuse de-o parte și de alta a unui tărnaț (pridvor deschis în față). Prispa din lemn se sprijinea pe stâlpi ciopliți, adesea decorați cu crestături geometrice (brâie în torsadă, dinți de lup, motive solare) – element artistic ce dădea personalitate casei. Pereții erau din bârne de stejar sau brad îmbinate în cozi de rândunică la colțuri, lutuite la interior și văruite în alb. Acoperișul era în patru ape, foarte larg, cu streașină mare ca protecție contra ploilor, și era acoperit inițial cu draniță (șindrilă de brad). Sub streașină, meșterii populari sculptau uneori cingători decorative – un brâu de motive geometrice sau chiar inscripții (anul construirii, inițialele proprietarului). Ferestrele erau mici, cu obloane de lemn, iar ușa masivă de stejar se fixa într-un ancadrament simplu, dar solid.
Interiorul era compartimentat practic: casa mare (odaia de oaspeți, rar încălzită, unde se țineau zestrea și obiectele de preț) și bucătăria sau camera de zi, cu vatră deschisă la început (fără horn, fumul ieșea prin pod), apoi cu cuptor cu horn când tehnica a evoluat. Pardoseala era de pământ bătut (în bucătărie) sau podea de lemn (în camera bună). Mobilierul tradițional era sumar: pat de scânduri, masă joasă, laițe (bănci de lemn fixate de perete), blidar (poliță pentru farfurii), lăzi de zestre. Toate însă erau lucrate manual și prezentau adesea crestături decorative, semn al talentului artistic al țăranului.
În curte, gospodăria cuprindea și anexe: șură și grajd (adăpostind vitele și depozitând fânul – construite tot din lemn, acoperite cu stuf sau paie), cotețele pentru păsări, porumbarul, și uneori un mic atelier de fierărie sau lemnărie (în funcție de meșteșugul proprietarului). Întreaga gospodărie era organizată funcțional, dar și estetic – se spune că la casele vrâncenilor „se citește sufletul lor” în felul în care și-au cioplit stâlpii prispei sau porțile.
Varietate și stil: Deși casele erau simple, diversitatea de detalii le făcea unice. Un specialist nota despre arhitectura satului vrâncean: „Trăind în regiuni acoperite de păduri, vrâncenii și-au construit case din lemn folosind tehnici variate, cu plan simplu, dar cu o mare varietate de motive geometrice. Unele sate păstrează și astăzi (parțial) tradiționalele case de lemn care încântă călătorul, cum ar fi la Bârsești, Negrilești, Paltin, Nereju…” – agerpres.ro. În Poiana Cristei, asemenea case tradiționale mai vechi se găsesc tot mai rar – modernizarea a adus materiale noi (cărămidă, beton) și a schimbat aspectul satului. Cu toate acestea, ici-colo se mai pot vedea case vechi de peste 100 de ani, cu cerdac de lemn și acoperiș de draniță, ce amintesc de meșteșugul strămoșesc.
Monumente istorice și biserici: Cel mai valoros monument istoric din zonă este biserica de lemn din Odobasca, pomenită anterior, datând din secolele XVII-XVIII și având, conform tradiției, origini chiar în 1471. Această bisericuță (hramul Adormirea Maicii Domnului) este construită din bârne groase de stejar, în stil moldovenesc arhaic, cu absida altarului decroșată și cu un mic pridvor în față. Se află astăzi în incinta cimitirului satului Odobasca (comuna Cotești, la granița cu Poiana Cristei) și este clasificată ca monument istoric – biblioteca-digitala.ro – biblioteca-digitala.ro. Are proporții zvelte, bine echilibrate, plan triconc și o turlă octogonală pe naos, amintind de stilul epocii lui Ștefan cel Mare – greenmap.org. Biserica a fost renovată de mai multe ori (tradiția consemnează reparații în 1888, conform unei inscripții păstrate de epitropul Teodor Păduroiu și primarul A.D. Tătăranu) – biblioteca-digitala.ro. Cu toate acestea, ea și-a păstrat lemnul original al pereților și o parte din pictura veche (fragmente de frescă și icoane pe lemn). Biserica din Odobasca este un simbol al continuității credinței pe aceste meleaguri, fiind și astăzi în uz liturgic, “la dispoziția credincioșilor pentru slujire” – biblioteca-digitala.ro. În fiecare an, de hram (15 august), aici se adună localnici din satele comunei pentru a participa la slujbă și a-și onora moșii și strămoșii îngropați în cimitir.
În afara acestei biserici vechi, comuna are și alte biserici parohiale, mai noi, construite după creșterea populației și extinderea satelor. Biserica principală a reședinței Poiana Cristei, cu hramul Sf. Nicolae, este o construcție din zid (cărămidă și beton), ridicată în anii ’90 pe locul unui lăcaș provizoriu anterior, pentru a deservi noul centru de comună. De asemenea, satele Târâtu și Podu Lacului au mici biserici sau capele proprii, ridicate în a doua jumătate a secolului XX, când populația acestor cătune a crescut. O altă biserică cu valoare istorică este cea din satul Mahriu, care datează din perioada interbelică – o biserică de zid ridicată în anii ’30, cu elemente neoromânești (pridvor deschis cu arcade).
Nu există case memoriale sau muzee declarate oficial în Poiana Cristei, dat fiind că nici o personalitate națională marcantă nu a locuit aici. Cu toate acestea, unele gospodării vechi funcționează neoficial ca mici „muzee” locale – bătrânii păstrează costume populare, unelte și mobilier de la străbunii lor și le arată cu mândrie celor interesați.
Tehnica populară și instalații tradiționale: În trecut, pe râul Râmna care străbate comuna au funcționat morile de apă – instalații tehnice rudimentare, dar eficiente pentru măcinatul grânelor. Bătrânii povestesc de moara de la Podu Lacului, unde țăranii din sat își măcinau porumbul; era o moară pe cașea (cu roată hidraulică orizontală), construită din lemn de stejar, care a funcționat până pe la mijlocul secolului XX. Astăzi nu mai există mori tradiționale în funcțiune, însă ruinele unei vechi pioane (vâltoare de spălat țesături) se mai zăreau acum câteva decenii pe un pârâu lateral. Aceste instalații de tehnică populară reprezintă ingeniozitatea țăranului vrâncean, adaptată la resursele locale.
Schimbări arhitecturale recente: În ultimele decenii, aspectul arhitectural al comunei s-a schimbat odată cu apariția caselor moderne din materiale noi. Multe dintre vechile case de lemn au fost înlocuite cu case din cărămidă, cu etaj sau mansardă, acoperite cu tablă sau țiglă. Planurile caselor noi sunt mai spațioase (5-6 camere, baie interioară, bucătărie modernă), reflectând creșterea nivelului de trai. Cu toate acestea, unii proprietari încearcă să îmbine modernul cu tradiționalul: se văd case noi care și-au adăugat foișoare inspirate din prispă, balcoane cu balustrade traforate sau porți din lemn masiv sculptat cu motive populare – semn că estetica tradițională încă inspiră.
Administrația locală a încurajat, de asemenea, păstrarea identității arhitectonice: primăria Poiana Cristei a inclus în strategia de dezvoltare dorința de a conserva patrimoniul construit existent și de a valorifica turistic casele vechi rămase (de exemplu, prin amenajarea unui eventual mic skansen – muzeu sătesc în aer liber, dacă s-ar găsi fonduri).
În concluzie, arhitectura locală a comunei Poiana Cristei este o îmbinare între trecut și prezent. Casele bătrânești din lemn, cu proporțiile lor armonioase și decorațiile geometrice, vorbesc despre tradiția și talentul meșterilor de altădată, în timp ce construcțiile noi ilustrează evoluția standardului de viață. Comunitatea încearcă să-și păstreze “sufletul” în case, chiar dacă materialele s-au schimbat – stâlpii ciopliți au devenit coloane de beton, însă motivele geometrice au migrat pe garduri din fier forjat; șindrila a fost înlocuită de tablă, dar se mai păstrează streașina largă; ferestrele nu mai au obloane de lemn, dar uneori se pictează motive tradiționale pe frontoane. Acest dialog între vechi și nou caracterizează spațiul arhitectural al Poienii Cristei de astăzi.
Cultură și patrimoniu imaterial
Povestiri locale și legende: Identitatea comunității din Poiana Cristei s-a format nu doar prin fapte istorice, ci și prin tezaurul de legende și povestiri transmis pe cale orală. Una dintre legendele fondatoare este cea a Vrâncioaiei și a celor șapte fii – cunoscută în toată Vrancea, ea povestește cum baba Vrâncioaia a primit de la Ștefan cel Mare pământ pentru fiii ei (stabilindu-i în șapte văi, care au devenit cele șapte plaiuri ale Vrancei). Deși acțiunea are loc mai la nord, în munți, această legendă este bine știută și de locuitorii Poienii Cristei, fiind un mit identitar regional. La nivel local specific, povestea ctitoriei bisericii din Odobasca de către Stan Cotea – cu săgeata trasă în stejar – poate fi considerată o legendă a satului (fiind mai degrabă tradiție orală decât fapt istoric consemnat). Oamenii locului povesteau și întâmplări din trecut cu tâlc: de pildă, anecdote despre haiduci care ar fi străbătut codrii Odobăștii în vechime, ascunzând comori prin peșteri sau scorburi. Existența unor toponime precum “La Fantana Hoțului” sau “Dâlma Lăutarului” sugerează istorii locale (o fântână unde ar fi fost prins un hoț de vite, un delușor unde ar fi cântat un lăutar vestit la vreun ospăț boieresc etc.), transmise prin viu grai.
De asemenea, folclorul literar (basme, snoave, doine) a fost bine reprezentat. Bătrânii povestitori din Poiana Cristei obișnuiau să spună copiilor basme cu feți-frumoși și zmei la gura sobei, multe având elemente locale (păduri fermecate precum cele din jurul satului, fântâni cu apă vie ascunse în poieni). Un basm cules din zonă menționează o “Poiană a Ursului” unde eroul găsește un urs fermecat – posibil o referință metaforică la Poiana Cristei însăși, cunoscută ca fiind izolată “ca o poiană ascunsă în codru”.
Tradiții orale și muzicale: În cultura imaterială locală se înscriu și cântecele și dansurile moștenite. Doina vrânceană – cântec doinit de jale, adesea neacompaniat – era cunoscută și interpretată la clacă sau la coasă; femeile cântau doine despre dor și natură, iar bărbații doine haiducești. Baladele erau și ele prezente (balada “Miorița” fiind emblematică pentru Vrancea, deși originară din munți, a circulat în tot ținutul). La petreceri, se cântau cântece de joc la vioară și cobză; s-au păstrat în memorie numele unor lăutari celebri din comună, cum ar fi Nicu Cobzarul din Odobasca, care în perioada interbelică mergea cu taraful său prin satele din împrejurimi la nunți.
Dansurile populare practicate includ Hora Vrâncenească (o horă vioaie, cu pași săriți, specifică zonei), Sârba (dans rotativ rapid) și Brâul (dans bărbătesc cu ritm sincopat). Jocul satului se organiza duminica după-amiază pe islaz sau la hanul din sat, unde tinerii își arătau virtuozitatea în pași complicați de brâu și fete își etalau costumele frumoase. Astăzi, aceste dansuri sunt păstrate de ansamblurile folclorice școlare – există un mic grup de dansatori la Școala Gimnazială „Dr. Costică Bălan” care participă la concursuri județene de folclor, menținând vie această parte a patrimoniului imaterial.
Personalități marcante originare din Poiana Cristei: Comuna nu a dat, ce-i drept, mari figuri istorice cunoscute la nivel național, însă are propriii „eroi” locali – oameni de seamă în comunitate, care au lăsat o amprentă. Unul dintre ei este Dr. Costică Bălan, al cărui nume îl poartă școala gimnazială din comună. Dr. Costică Bălan (1926-2005) a fost originar din Poiana Cristei și a devenit medic renumit în Vrancea, slujind ca doctor de familie în sat și în împrejurimi timp de zeci de ani. Prin devotamentul său față de oameni și contribuțiile aduse sănătății publice rurale, a devenit o figură respectată; în semn de omagiu, școala a fost denumită după el, inspirând generațiile de elevi să urmeze calea educației și a responsabilității față de semeni.
Alt nume legat de comună este Valerică A. Tomulescu – profesor și istoric local, care deși nu născut aici, a adoptat comuna ca subiect de cercetare și i-a dedicat o monografie. El este autorul Monografiei Comunei Poiana Cristei (publicată în 2015), prima lucrare academică ce reunește istoria, cultura și tradițiile locului – monitoruldevrancea.ro. Prin strădania sa și a colaboratorilor (inclusiv dascăli și localnici pasionați), această monografie a scos la lumină multe informații prețioase despre trecutul și identitatea locală – monitoruldevrancea.ro. Astfel, Valerică Tomulescu poate fi considerat un „fiu adoptiv” marcant al comunei, contribuind la conservarea patrimoniului cultural local.
Dintre personalitățile originare, trebuie amintiți și învățătorii și preoții care au luminat satul: de pildă, învățătorul Mihail Stănescu, cel care a pus bazele școlii din Poiana Cristei înainte de Al Doilea Război Mondial, sau preotul Marin N. Marin, paroh la Mahriu în anii ’30-’40, care nu doar slujea la biserică, ci ținea și predici cu mesaj cultural (el a organizat cercuri de citit și coruri în sat) – biblioteca-digitala.ro. Acești oameni, deși puțin cunoscuți în afara comunității, sunt venerați de consăteni ca piloni ai dezvoltării locale.
În plan artistic, doi meșteri populari-sculptori, Vasile și Gheorghe Pascu (de exemplu), originari din Poiana Cristei, au devenit cunoscuți în Vrancea – la lansarea monografiei comunei în 2016 a fost organizată o expoziție de sculptură cu lucrările a “doi fii ai satului” – monitoruldevrancea.ro – monitoruldevrancea.ro. Ei și-au expus creațiile din lemn (troițe miniaturale, scaune sculptate, icoane pe lemn) care au impresionat publicul, demonstrând că talentul artistic moștenit în comunitate se manifestă și în prezent.
Nu în ultimul rând, fiii comunei care au plecat și au reușit în diverse domenii – ofițeri militari, ingineri, profesori în alte localități – sunt considerați personalități demne de mândrie locală atunci când revin acasă. Primăria obișnuiește să acorde titlul de Cetățean de Onoare unor oameni originari de aici care au avut realizări deosebite; acest lucru consolidează sentimentul de identitate și apartenență.
Rolul școlii și al bisericii în viața comunității: De-a lungul timpului, școala și biserica au fost stâlpii fundamentali ai vieții sociale în Poiana Cristei. Biserica, prezentă în sat încă din sec. XV (după cum am văzut), nu a fost doar lăcaș de cult, ci și loc de coeziune comunitară. În biserică se adunau oamenii la toate momentele esențiale – la liturghia duminicală, la botezuri, nunți, înmormântări. Preotul satului era adesea și educator informal: înainte de existența școlilor, unii preoți învățau copiii să citească pe ceasloave bisericești. De pildă, prima mențiune documentară despre educație organizată în fostul județ Slam Râmnic (ce includea și Odobasca) datează din 1634, când exista o școală în limba română la reședința județului, Focșanii Munteni – biblioteca-digitala.ro. La nivel de sate, abia în secolul XIX apar primele școli. În 1838, cu decenii înainte de legea învățământului a lui Cuza, satele din zonă deja își trimiteau candidați pentru a se pregăti ca învățători la Școala Națională din Focșani, semn al dorinței de instruire. Pentru școala din Odobasca, documentele menționează în 1838 candidatul Vlad Ionescu trimis la cursurile de învățători – biblioteca-digitala.ro. După reforma din 1864 (care a introdus învățământul primar gratuit și obligatoriu), au fost înființate oficial școlile sătești din comună – biblioteca-digitala.ro. La Odobasca, școala primară funcționa deja din anii 1860 într-o casă particulară, având un prim învățător absolvent (același Vlad Ionescu întors ca dascăl) – biblioteca-digitala.ro – biblioteca-digitala.ro.
Cu timpul, școala a devenit instituția centrală de formare a tinerelor generații. În perioada interbelică, comuna Odobasca avea o școală mixtă întreținută de comunitate, cu zeci de elevi înscriși și un local închiriat – biblioteca-digitala.ro. În anii 1930 s-a construit primul local de școală propriu, la Podu Lacului, din paiantă, grație eforturilor primarului și ale sătenilor (terenul fiind donat de un localnic, Stan Poenă) – semn al prețuirii educației – biblioteca-digitala.ro – biblioteca-digitala.ro. După 1948, învățământul de 7 clase s-a generalizat în comună – biblioteca-digitala.ro, iar astăzi există Școala Gimnazială în Poiana Cristei (cu clasele I-VIII) plus structuri școlare primare în satele componente, asigurând accesul copiilor la educație în proximitate. Profesorii și învățătorii joacă un rol și cultural – de exemplu, organizează cu elevii serbări de Ziua Națională a Culturii, omagii poetului național etc., pentru a-i conecta la patrimoniul cultural național – scoalapoianacristei.ro.
Biserica și școala colaborează adesea în viața satului: preotul vine uneori la ore pentru a preda religia sau pentru a vorbi copiilor de tradiții, iar elevii participă la corul bisericii de Crăciun și Paști. Sufletul satului este ținut viu de aceste două instituții: școala aduce lumină și cunoaștere, biserica aduce comuniune spirituală și morală. Oamenii din Poiana Cristei recunosc acest lucru și îi respectă profund pe învățători și preoți, considerându-i continuatorii unei moșteniri esențiale.
În ansamblu, cultura imaterială a comunei – de la legende și tradiții orale la obiceiuri sociale și instituții (școală, biserică) – conturează identitatea locală. Poiana Cristei se prezintă ca o comunitate care își cunoaște și celebrează rădăcinile: poveștile străbunilor, portul, dansul, credințele și valorile. Monografia comunei, lansată în 2016, a fost un prilej de redescoperire a acestui tezaur, oferind localnicilor (și nu numai) ocazia să conștientizeze bogăția patrimoniului lor cultural – monitoruldevrancea.ro. Iar faptul că sute de oameni – de la oficialități județene până la săteni simpli – au participat cu interes la acel eveniment demonstrează cât de importantă este memoria culturală chiar și pentru o mică așezare rurală – monitoruldevrancea.ro – monitoruldevrancea.ro.
Descoperiri arheologice și situri
Deși comuna Poiana Cristei nu a fost în centrul unor cercetări arheologice majore, pe teritoriul său au fost totuși identificate câteva situri și artefacte care atestă o locuire străveche a zonei. Aceste descoperiri, chiar dacă punctuale, sunt relevante pentru a înțelege continuitatea umană în areal.
Urme din preistorie: Cea mai veche mărturie arheologică provine din Epoca Bronzului. În satul Odobasca s-a găsit o dăltiță de piatră aparținând culturii epocii bronzului – biblioteca-digitala.ro. Această unealtă (o mică daltă cioplită în piatră) indică faptul că în mileniul al II-lea î.Hr. pe aceste meleaguri exista o așezare umană, probabil aparținând culturii Monteoru (cultură a Epocii Bronzului târziu prezentă în Subcarpații Vrancei și Buzăului – biblioteca-digitala.ro – biblioteca-digitala.ro). Descoperirea, deși izolată, sugerează că în Poiana Cristei oamenii preistorici (triburi de păstori-agricultori) au frecventat valea Râmnei, atrași de resursele de apă și de adăpostul oferit de relief.
Antichitate și Ev Mediu timpuriu: Până în prezent nu au fost raportate artefacte certe din perioada geto-dacică sau romano-bizantină pe raza comunei. Totuși, regiunea Vrancei de sud se află nu departe de aliniamentul limesului (graniței) Imperiului Roman din sec. II-III d.Hr., iar tezaure de monede romane sau bizantine s-au găsit în județ. În Poiana Cristei însă, prima descoperire numismatică consemnată este mult mai târzie: un ban de argint din secolul al XVIII-lea a fost descoperit într-un punct neprecizat din comună – biblioteca-digitala.ro. Moneda, fiind singulară, ar putea proveni din pierderea accidentală de către cineva sau dintr-un mic tezaur ascuns. Oricum, prezența sa certifică legături economice (prin comerț sau circulație monetară) ale zonei cu restul spațiului românesc în perioada pre-modernă.
Descoperiri recente prin detecție metale: În ultimii ani, pasionații locali de arheologie echipați cu detectoare de metale au făcut două descoperiri spectaculoase pe teritoriul comunei, care au atras atenția presei și a autorităților:
- Comoara de la Podu Lacului (martie 2024): Doi tineri detectoriști din Vrancea au descoperit într-o pădure de lângă satul Podu Lacului un tezaur compus din 150 de monede vechi – vranceaexpres.ro. Monedele, îngropate la mică adâncime, par a avea o valoare istorică importantă – posibil fiind vorba de bani din perioade medievale (nu au fost făcute publice detalii, dar cantitatea și contextul sugerează un depozit monetar). Autoritățile locale au fost anunțate, situl a fost protejat provizoriu, iar Direcția de Cultură Vrancea urmează să cerceteze și să stabilească proveniența monedelor – vranceaexpres.ro. Descoperirea a stârnit entuziasm, fiind probabil cel mai mare tezaur monetar găsit vreodată în această comună și ridicând ipoteze: ar putea fi vorba de monede moldovenești sau muntenești ascunse în vremuri de restriște (de pildă, teama de invazii sau jafuri în secolul XVIII-XIX).
- Tezaurul de obiecte de bronz (aprilie 2025): O altă descoperire notabilă a avut loc un an mai târziu, când doi pasionați de arheologie din Focșani, la o plimbare cu detectorul prin comuna Poiana Cristei, au găsit o adevărată “comoară antică” – telem.ro. Ei au scos la lumină peste 30 de obiecte din bronz: brățări, topoare, unelte și o fibulă (agrafă), toate având o vechime de cel puțin 1000 de ani – telem.ro. Natura pieselor sugerează că ar putea fi mult mai vechi de 1000 de ani – posibil artefacte celtice sau geto-dacice (fibulele erau folosite în antichitate) ori chiar din epoca bronzului târziu (brățări și topoare de bronz preistorice). Aceste piese unicat au fost predate autorităților locale și urmează să ajungă la Direcția pentru Cultură Vrancea pentru evaluare și conservare – telem.ro. Descoperirea este deosebit de importantă, întrucât indică existența unui sit arheologic în comună (probabil un depozit ritual sau tezaur ascuns) ce merită investigat sistematic. Faptul a fost mediatizat pe plan regional, punând Poiana Cristei pe harta arheologică a Vrancei ca loc unde “pământul ascunde comori”.
Ambele descoperiri recente scot în evidență potențialul arheologic al zonei, în mare măsură nevalorificat până acum. Ar merita ca specialiștii să includă comuna în programe de prospecțiuni, mai ales că are terenuri împădurite și puțin deranjate care ar putea ascunde urme ale așezărilor străvechi. Inventarul Arheologic al Județului Vrancea menționează deja situri în imediata vecinătate (de exemplu, la Vârteșcoiu s-au cercetat așezări din Epoca Bronzului – cultura Monteoru – și din secolele XIII-XV pe Dealul Titila – biblioteca-digitala.ro – biblioteca-digitala.ro). E posibil ca așezările medievale timpurii din regiune (secolele XIII-XIV) să fi lăsat urme și pe teritoriul actual al comunei Poiana Cristei; în acest sens, monedele și obiectele descoperite pot fi piese din acest puzzle istoric.
Valoarea științifică a artefactelor: Chiar dacă nu sunt expuse încă într-un muzeu, artefactele provenite din Poiana Cristei au o valoare semnificativă pentru reconstituirea istoriei locale. Dăltița de piatră confirmă legătura zonei cu culturile preistorice carpato-danubiene, monedele atestă legăturile economice din diferite epoci (poate chiar comerțul medieval pe valea Râmnei, care lega zona subcarpatică de târgul Focșanilor), iar tezaurul de bronz sugerează existența unor ateliere sau centre de putere locale în vremuri îndepărtate. Predarea acestor piese către autorități este un exemplu pozitiv de implicare a comunității în protejarea patrimoniului. Se anticipează că, după cercetarea și clasificarea lor, obiectele ar putea fi expuse la Muzeul Vrancei din Focșani, cu menționarea provenienței, punând astfel Poiana Cristei pe harta arheologică a județului.
În viitor, comuna ar putea valorifica aceste descoperiri și turistic: de pildă, organizând un mic punct muzeal local (poate în colaborare cu școala), unde să se prezinte copii ale pieselor sau fotografii și informații despre ele. Astfel, legătura dintre trecutul îndepărtat și comunitatea actuală ar fi mai bine înțeleasă de tinerii locului, sporind mândria față de moștenirea ascunsă sub glia satului.
În concluzie, deși nu abundă în situri arheologice mari, comuna Poiana Cristei are suficiente mărturii materiale care să dovedească o continuitate de locuire din preistorie până azi. De la uneltele de bronz și argint, la bisericuța medievală și până la tradițiile încă vii, totul contribuie la imaginea unui spațiu plin de istorie și cultură, ce așteaptă să fie descoperite și apreciate.
Potențial turistic și perspective de valorificare
Comuna Poiana Cristei, deși „ascunsă” între dealurile subcarpatice, are un farmec aparte care poate constitui atractivitate turistică pentru cei interesați de natură, tradiții și viața satului autentic. Deși nu este (încă) o destinație turistică consacrată, zona dispune de resurse ce ar putea fi valorificate într-un turism rural și cultural în dezvoltare.
Cadru natural pitoresc: Așezată în inima Subcarpaților de Curbură, Poiana Cristei oferă peisaje domoale de o frumusețe liniștită – coline acoperite de păduri de stejar și fag, poieni luminoase, văi cu pâraie curate (Râmna și afluenții săi) și sate risipite cu aspect tradițional. Comuna face parte din aria protejată “Subcarpații Vrancei”, zonă inclusă în rețeaua ecologică europeană Natura 2000 pentru protecția avifaunei – ro.wikipedia.org. Astfel, împrejurimile sale adăpostesc o varietate de păsări și animale sălbatice (căprioare, vulpi, bursuci, iar dintre păsări – șorecarul comun, ciocănitoarea, privighetoarea etc.), constituind un loc potrivit pentru drumeții în natură, birdwatching sau pur și simplu recreere în aer liber departe de aglomerație.
Iubitorii de natură pot explora pădurile de pe Dealul Măgura sau malurile râului Râmna, unde se pot organiza trasee ușoare de hiking sau cicloturism. Pe timp de vară, poienile oferă loc pentru picnicuri și observații botanice (flora locală include flori de câmp, sânziene, liliac sălbatic pe dealuri, etc.). De asemenea, există posibilitatea de pescuit sportiv pe râul Râmna sau în iazurile din apropiere: de pildă, în satul Podu Lacului se află un mic lac (format pe cursul vechi al Râmnei) unde localnicii pescuiesc clean, mreană și caras.
Turism cultural și tradițional: Farmecul principal al comunei constă în autenticitatea vieții rurale. Vizitatorii care doresc să descopere “România de altădată” pot găsi în Poiana Cristei o comunitate primitoare, unde încă se păstrează obiceiuri și unde timpul pare că are alt ritm. Casele cu prispe umbroase, femeile ce torc lână pe prispe, carul cu boi care mai trece uneori pe ulițe – toate creează o atmosferă de muzeu viu al satului.
Un punct de atracție culturală poate fi biserica veche de lemn din Odobasca (monumentul istoric menționat). Deși nu e amplasată chiar în centrul comunei actuale, ci la margine (comuna Cotești), un tur al acestei bisericuțe – cu turla și picturile sale străvechi – ar încânta pe amatorii de istorie și arhitectură religioasă. De asemenea, cimitirul din jurul bisericii adăpostește cruci vechi de piatră, cu inscripții chirilice, care merită văzute.
Festivaluri și evenimente locale: Comuna organizează anual, în luna august, Ziua Comunei Poiana Cristei, eveniment ce a devenit un prilej de sărbătoare comunitară și de punere în valoare a folclorului local. Cu această ocazie au loc spectacole de muzică populară, dansuri vrâncenești, expoziții de meșteșuguri (cu participarea meșterilor locali – sculptori în lemn, țesătoare) și târguri cu produse tradiționale. Vizitatorii pot astfel gusta din preparatele locale – sarmale în foi de tei (specifice zonei Vrancei), pastramă de oaie și brânzeturi de stână, plăcinte poienești (plăcinte la tigaie umplute cu brânză) – și pot cumpăra suveniruri autentice (ii cusute manual, opinci, linguri sculptate). Autoritățile județene sprijină aceste manifestări, integrându-le în circuitul turistic al Vrancei autentice – mera.primarievn.ro.
În plus, vecinătatea cu Drumul Vinului Vrancea (traseu oenologic ce include podgoriile de la Odobești, Cotești, Panciu) poate fi un avantaj: turiștii care vin pentru degustări de vinuri în zonă pot fi îndrumați să facă un popas și în Poiana Cristei, pentru a experimenta viața de la sat și eventual un prânz tradițional într-o gospodărie locală. Există inițiative de turism la domiciliu (gazde locale dispuse să primească turiști pentru masă și cazare tip agroturism), însă acestea sunt încă la început.
Infrastructură și acces: Comuna este accesibilă pe drumul județean DJ 205R, la ~24 km de Focșani, ceea ce o face relativ ușor de vizitat pentru excursii de o zi din oraș – primariapoianacristeivn.ro – primariapoianacristeivn.ro. Drumul traversează peisaje frumoase, iar apropierea de Mănăstirea Cotești și de cramele Odobești permite integrarea Poienii Cristei într-un traseu turistic complex (natură – cultură – viticultură). Cu investiții minimale (indicatoare, hărți locale, locuri de popas amenajate), s-ar putea crea un circuit turistic al comunelor Vrancei sudice (Poiana Cristei – Gura Caliței – Cârligele) care să ofere o imagine de ansamblu a satului de munte în miniatură.
De altfel, site-ul de promovare Visit Vrancea descrie județul ca pe „o Românie în miniatură”, cu păduri bogate și tradiții străvechi, Vrancea (Varancha) fiind atestată documentar din 1431 – visitvrancea.ro. Poiana Cristei contribuie pe deplin la această descriere, fiind un colțișor de țară unde tradițiile încă mai supraviețuiesc, iar natura e încă nealterată.
Turism de nișă – arheologic: În lumina descoperirilor arheologice recente, se poate contura și un mic segment de turism specializat: pasionații de istorie și arheologie ar putea fi atrași de posibilitatea de a vedea locurile unde s-au găsit tezaurele (desigur, protejate și marcate corespunzător). O idee ar fi organizarea, în colaborare cu Muzeul Vrancei, a unor „șantiere-scoală” sau sesiuni demonstrative de arheologie pentru public, pe parcursul verii, punând în valoare zona Podu Lacului unde s-au descoperit monedele. Astfel de inițiative ar crește notorietatea comunei în rândul comunității științifice și al turiștilor curioși.
Perspective: Pentru a exploata potențialul turistic, comuna are nevoie de investiții în infrastructura de primire (pensiuni agroturistice, marcarea traseelor de drumeție, amenajarea unui mic centru de informare turistică local – poate la primărie sau la căminul cultural). Consiliul Județean Vrancea a început demersuri pentru promovarea turismului rural, punând accent pe identitatea locală; includerea Poienii Cristei în materialele promoționale județene (broșuri, hărți turistice) ar fi benefică. Deja se remarcă inițiative private precum amenajarea zonei de agrement “Mountain Lake” la un lac din comună, oferind servicii de pescuit recreativ și camping – semn că există interes pentru dezvoltare.
În concluzie, comuna Poiana Cristei are un potențial turistic bazat pe: peisaje naturale liniștite, patrimoniu cultural autentic (port, tradiții, biserici vechi), ospitalitatea localnicilor și așezarea sa într-o regiune viticol-istorică atractivă. Cu promovarea adecvată și conservarea atuurilor sale (curățenia mediului, autenticitatea tradițiilor), Poiana Cristei ar putea deveni o destinație de micro-turism pentru cei ce caută experiența satului românesc necomercial, “așa cum era odinioară”. Astfel, identitatea zonei Poiana Cristei – clădită din istorie, demografie, obiceiuri, port, meșteșuguri, arhitectură și povești – se poate transforma și într-un motor de dezvoltare durabilă prin turism cultural și ecologic, în anii ce vor veni.
Bibliografie și surse:
- Monografia comunei Poiana Cristei, Valerică A. Tomulescu, Focșani, 2015 (citată prin Monitorul de Vrancea și Cronica Vrancei) – monitoruldevrancea.ro – monitoruldevrancea.ro.
- Wikipedia: Comuna Poiana Cristei, Vrancea – ro.wikipedia.org – ro.wikipedia.org – date istorice și administrative.
- Cronica Vrancei, XXI/2016: Învățământul în comuna Poiana Cristei (1864–2016) de Valerică A. Tomulescu – informații despre evoluția școlii, populație și viața satului – biblioteca-digitala.ro – biblioteca-digitala.ro – biblioteca-digitala.ro.
- Glasul Bisericii, 1989: studiu despre biserici vechi – atestarea bisericii de lemn Odobasca (1471, Stan Cotea) – biblioteca-digitala.ro – biblioteca-digitala.ro.
- Lista Monumentelor Istorice 2015 (Vrancea): Biserica de lemn Odobasca (sec. XVII) – biblioteca-digitala.ro – biblioteca-digitala.ro.
- Inventarul Arheologic Vrancea (Cronica Vrancei VI/2006): descoperiri la Odobasca (dăltiță epoca bronzului) și Poiana Cristei (monedă sec. XVIII) – biblioteca-digitala.ro – biblioteca-digitala.ro.
- Știri locale: Monitorul de Vrancea, Tinerii au ieșit cu capra la urat (28.12.2005) – obiceiuri de iarnă – monitoruldevrancea.ro – monitoruldevrancea.ro; Ziarul de Vrancea, Tradiții de Sânziene în Munții Vrancei (24.06.2020) – obiceiul coronițelor aruncate pe casă – ziaruldevrancea.ro; Libertatea/Digi24 – tradiții de Sânziene (generale) – digi24.ro.
- Portal etnografic Etnotique.ro: Portul popular din zona Vrancea (Alexandra Negrilă, 2019) – detalii costum femeiesc și bărbătesc – etnotique.ro – etnotique.ro.
- Agerpres (25.12.2014): Satul vrâncean, identitate proprie prin arta tradițională – observații despre arhitectură, port, artă populară – agerpres.ro – agerpres.ro.
- Televiziunea Atlas TV Vrancea: Vrancea Pitorească – Poiana Cristei (2020) – promovare turistică.
- TeleM și Vrancea Expres (2024-2025): știri despre descoperirea tezaurelor de monede și bronz – vranceaexpres.ro – telem.ro.
- VisitVrancea.ro: calendar evenimente – Ziua Comunei Poiana Cristei (promovare turistică locală) – visitvrancea.ro.
